Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDEȚUL GALAȚI: BĂILE COMUNALE, BISERICA FORTIFICATĂ PRECISTA, CARTIERUL BARBOȘI ȘI CASA BALȘ DIN GALAȚI, LOCALITĂȚILE BĂLENI ȘI BEREȘTI

1. Băile comunale din municipiul Galați sunt o instituție subordonată primăriei care asigură condiții civilizate de îmbăiere și practicare a sporturilor nautice, fiind situată pe strada Basarabiei, la nr. 26, la intersecția cu strada Traian.

Clădirea a fost complet renovată în ultima perioadă de timp. Pentru accesul la bazin se practică următoarele tarife: o ora: adulţi - 10 lei, copii - 8 lei; două ore: adulţi - 18 iei, copii - 16 lei. Abonamentele lunare includ 10 intrări de o oră și costa 80 de lei pentru adulţi, respectiv 60 de lei pentru copii. Pentru învățarea practicării înotului cu personal specializat se practică următoarele tarife: zece şedinţe a câte 60 de minute - 150 de lei (adulţi); 100 de lei (copii). Programul general al băii este următorul: între orele 8.00 - 16.00: antrenamente şi lecţii de înot; între orele 16.00 – 23.00: deschis pentru public.
2. Biserica fortificată “Sfânta Precista” este un edificiu religios ortodox și monument istoric din Galați, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".

A fost construită între anii 1643 și 1647, pe vremea domnitorului Vasile Lupu, de către frații Dia și Șerbu, fiii lui Coman din Brăila, și de Constantin, fiul lui Teodor - fostul ctitor al bisericii vechi din lemn. Este o ctitorie negustorească construită din piatră și cărămidă, cu turn clopotniță inclus în corpul bisericii și pod fortificat. Biserica a fost sfințită în septembrie 1647 și închinată, conform obiceiului vremii unei mănăstiri de la Muntele Athos, și anume Mănăstirii Vatopedu. Pe lângă funcția de lăcaș de cult biserica și funcția de cetate de aparare împotriva cotropitorilor. Biserica se constituie ca o sinteză de arhitectură moldo-valaho-transilvaneană. În cronica lui Miron Costin se vorbește despre ea sub numele – Biserica Dii. Initial a existat o biserică din lemn și vălătuci ce a avut zid înconjurător și clopotniță. Biserica se numea "Adormirea Maicii Domnului” și a fost construită de Teodor la începutul secolului al XVII-lea. La ridicarea bisericii actuale au fost folosite materialele existente la fața locului: piatră de la Barboși, lemnul din pădurile de pe platforma Covurluiului, cărămida și var, nisip de pe plajele Dunarii etc. S-a folosit piatră masivă și cărămidă din castrul roman de la Tirighina – Barboși. Martoră la multe evenimente din istoria orasului, în jurul ei aflându-se de fapt vatra de început a acestei urbe, Biserica Precista a fost arsă și prădata de nenumarate ori în timpul invaziilor turcești, a înfruntat multe vicisitudini, ajungând pâna la noi ca un simbol al măiestriei arhitecturale a evului mediu. Biserica a fost arsă de turci în anul 1711, distrusă în războaiele ruso-otomano-austriece din anii 1735-1739 și 1769-1774. În anul 1821, otomanii distrug și jefuiesc iarăși sfântul locaș. Biserica a fost restaurată pentru prima dată în anul 1831 căpătând o nouă înfățișare. În anul 1940, la marele cutremur de pământ, biserica a fost grav avariată, încât a fost închisă. Între anii 1952-1966 ea a fost restaurată în forma actuală după proiectul arhitectului Eugen Chefneux și a funcționat ca muzeu de artă religioasă medievală. Cutremurele din 1977 și 1986 au afectat din nou biserica, provocând fisuri în adâncimea zidurilor. Ea a fost restaurată și consolidată în perioada anilor 1991-1994, de către firma Dedal Bahamat din Galați, după proiectul firmei Remon Proiect din București, șef proiect fiind arhitectul Constanta Carp și ulterior redată cultului ortodox. Restaurarea a căutat să rezolve consolidarea tuturor elementelor de rezistență și realizarea unor legături care sa alcătuiască un ansamblu care să lucreze cât mai aproape de modelul teoretic, introducându-se elemente din beton armat verticale și orizontale menite să reziste la solicitarile seismice. Pictura în fresca a bisericii a fost executată de artistii plastici Gheorghe Bondoc și Dumitru Banica. Biserica a fost sfințătă la data de 30 noiembrie 1994, de P.S. Casian Crăciun, episcopul Eparhiei Dunării de Jos. Biserica are patru încăperi: altar, naos, pronaos și pridvor cu ziduri groase de maxim 1,8 metri. Pridvorul are deasupra turnul clopotniță, asemanator cu cele ale bisericilor din Transilvania, prevăzut cu o încăpere de strajă la nivelul intermediar dintre clopotniță și pronaos. Atât la acest nivel, cât și la cel al clopotniței, se găsesc creneluri pentru aparare. Un alt element de apărare al bisericii este podul întărit, alcătuit din două părți, una deasupra naosului și a doua deasupra altarului. Podul este prevăzut cu 28 de metereze. Aici se găsesc construite drumuri de strajă (coridoare) și câteva zeci de metereze pentru luptă. În zidărie, printre rândurile de cărămidă, este folosită piatra, tehnică nefolosită la alte biserici moldovenești ridicate în aceeași perioadă. Zidul pereților de deasupra ferestrelor, până la acoperis, este dublu, formând o galerie cât să poata umbla comod un om. Deasupra altarului există o cameră mare, unde la năvăliri se asigurau diferite odoare și bogății ale orașului. Se spune că ar exista chiar și un tunel secret pe sub Dunare, de la biserică până pe malul dobrogean al fluviului, pentru a putea ascunde bunurile și a scăpa de atacurile vrăjmașilor. Turnul, format din doua niveluri, este prevăzut cu o cameră pentru ascunderea valorilor, cu doua metereze și o usă de acces, probabil, spre un balcon. Al doilea nivel este prevăzut cu ferestre și metereze. Turnul-clopotniță, masiv, de forma unei prisme pătrate, cu colțurile de sus retezate oblic, nu este ornamentat decât în zona cornișei cu două rânduri de cărămidă așezată în unghi și cu brâul de cărămizi așezate în zig-zag. În schimb, turla de pe naos, zveltă, prezintă o decorație bogată, alcătuită din elementele întâlnite la fațade, la care se adaugă altele noi. Ele sunt dispuse atât pe fețele octaedrului turlei, cât și pe cele două socluri suprapuse, cu baza pătrată. Absida altarului și cele două abside laterale sunt învelite cu căciuli conice. Acoperișul bisericii este din șindrilă.

În exterior, pereții bisericii sunt susținuti de cinci contraforți. Un brâu alcătuit din triplu șir de cărămizi încinge fațadele, împărțindu-le în doua registre. În cel inferior decorul este alcătuit din arcade oarbe cu arhivolte, ale căror picioare coboară până la soclu. În registrul superior se află un șir de ocnițe cu golul retras în zid în așa fel încât acesta înscrie în spațiu o cruce de forma literei T, cu bara de sus arcuită, asemănătoare de fapt cu o troiță. Deasupra lor sunt două rânduri de discuri de ceramică smălțuită, meterezele, iar la nivelul cornișei se pot vedea trei șiruri de dinți de fierăstrău și un brâu de cărămizi așezate în zig-zag.
3. Barboși este un cartier situat în sudul orașului Galați, pe malul râului Siretului. Este un nod de cale ferată de unde pleacă linii ferate spre Galați, Făurei (mai departe spre București) și Tecuci (mai departe spre Moldova.

În apropiere, pe terasa superioară a malului stâng al Siretului, pe dealul Tirighina, se găsesc vestigiile unei așezări romane (castru), un fel de cap de pod al castrului de pe malul drept al Dunării de la Dinogeția. Cartierul Barboși are o vechime de aproape 2000 de ani. Săpăturile efectuate între anii 1959 - 1962 pe înălțimea Tirighina au scos la lumină un castellum roman, construit, probabil, pe locul unde se găsea la început o cetățuie dacică, întărită cu un val de pământ. Complexul arheologic de la Tirighina-Barboși se întinde pe aproximativ 10 hectare și cuprinde vestigii ale unui castru roman, un castellum de pământ, două necropole romane, trei depozite de amfore, așezarea civilă din șesul Siretului și vestigiile locuirii romane din zona de vest a cartierului gălățean Dunărea. Pe teritoriul fortificației au fost descoperite monede datând din perioada împăraților romani Traian, Antonius Pius și Filip Arabul. Fortificația de la gurile Siretului a fost abandonată în secolul al III-lea.

În timp, elemente din zidăria ei au fost folosite la înălțarea altor edificii în orașul Galați (exemplu – Biserica Precista), unele fiind folosite chiar la cetatea Brăilei. Peste Complexul arheologic de la Tirighina-Barboși se suprapune și o rezervație paleontologică, denumită Punctul Fosilifer Barboși-Tirighina, cu o suprafață de 1 ha. În depozitele fosilifere de la Barboși au fost identificate noi specii de fosile.

4. Casa Balș este un vechi dar frumos monument istoric și de arhitectură din municipiul Galați.

Edificiul a fost construit între anii 1903 -1905 de către Paul Balș din comuna gălățeană Ivești, descendent al unei mari familii boierești din Iasi. În anul 1922 casa, situată în Strada Domnească, nr.67, a trecut în proprietatea lui I.D. Popovici, inginer-sef al Santierelor Navale Galați. Este un model de casa frantuzeasca ridicat de constructori levantini. Blazonul cu armele familiei se afla, in basorelief, deasupra ferestrelor dinspre strada. Din pridvorul stilizat, se intra in camera centrala, luminata prin tavan de sticla. Spre strada, era camera de lucru a stapanului casei, apoi un salon cu trei ferestre, cea din mijloc avand si un balcon de fier forjat. Urmau sufragerii cu geamuri spre curte, iatacul stapanilor, camera copiilor, a servitorilor, a bucătarilor și cămarilor.
5. Băleni este o comună din județul Galați, formată doar din satul de reședință care poartă același nume.

Comuna este situată în centrul județului la o depărtare de 49 de kilometri, față de municipiul Galați, reședința administrativă a județului. În comuna gălăţeană Băleni s-a trăit în lux la începutul secolului trecut, pe vremea când o bună parte din pământurile de aici erau în proprietatea familiei Cantacuzino. Dovada este în cimitirul vechi al comunei, unde există un cavou în care îşi duc somnul de veci zece membri ai marii familii Cantacuzino. În anul 2013, un grup american a investit în înfiinţarea unui parc eolian în comuna Băleni. Ideea s-a dovedit a fi un adevărat succes. Proiectul cuprinde 20 de turbine eoliene, fiecare având capacitatea de a produce suficientă electricitate pentru 50000 de locuinţe. O curiozitate o constituie faptul că această veche comună nu are un sediu propriu al Primăriei, aceasta desfășurându-și activitatea în sediul fostului CAP, azi societate comercială prosperă și, ce e și mai important, nu plătește niciun ban pentru chirie. Conform recensămîntului din anul 2011, comuna Băleni avea o populație de 2332 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 95,11% și restul necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populație se prezintă astfel; ortodocși – 94,76% și restul – nedeclarată sau altă religie. “Valea Viilor” este o unitate de alimentație publică și cazare situată pe raza comunei gălățene Băleni, într-o pădurice frumoasă de la marginea localității. Unitatea constă în: popas, braserie, camping, cramă, stână cooperatistă și oferă minunate clipe de relaxare și odihnă localnicilor dar și trecătorilor prin această comună din centrul județului.
6. Berești este un mic oraș (din anul 1968), de doar 2916 locuitori, din județul Galați, care datează încă din paleolitic, pe teritoriul orașului găsindu-se urme ale locuirii din această perioadă, precum și urme ale Culturii Cucuteni.

Relieful orașului este reprezentat sub forma unor dealuri pre-montane, cu altitudini de sub 300 metri, care aparțin în totalitate Podișului Covurlui. Teritoriul orașului Berești aparține în totalitate sectorului cu climă continentală, încadrându-se în ținutul cu climă de deal. Rețeaua hidrografică aparține în totalitate râului Chineja, care izvorăște la nord de oraș și se varsă în lacul Brateș, străbătând orașul pe direcția nord-sud. Prima atestare documentara a comunei Berești datează din anul 1484, documentele atestând că teritoriile din punctele Voinești și Roșia au fost donate de domnitorul Ștefan cel Mare unor comandanți de oști și anume: Berehoi, Focșa și Bantaș. Pe aceste teritorii s-au stabilit locuitorii care au înființat treptat comuna Berești. Numele comunei se trage de la Berehoi, care de-a lungul anilor, și-a schimbat numele în Berescu iar satul în Berești, nume care se păstrează și astăzi. În anul 1840 a luat ființă târgul Berești, ca rezultat al stabilirii unor familii de negustori. În anul 1968, comuna Berești și-a schimbat statutul în oraș. La recensământul din anul 2011 localitatea număra 2916 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3601 locuitori), dintre care: români – 96,91% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului gălățean Berești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,08% și restul – nedeclarată sau altă religie.

xxx

"FIECARE CU TROIANUL SĂU"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL MEHEDINȚI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Castelul de apă - Drobeta Turnu Severin - România

Castelul de apă din municipiul Drobeta Turnu Severin este un monument istoric aflat în Piața castelului de apă, proiectat de arhitectul Elie Radu și construit între anii 1912 – 1913. Alături de Piciorul Podului lui Traian şi de ruinele Cetăţii Severinului, castelul construit în stil medieval este un simbol al frumosului oraş de la Dunăre. Proiectul Castelului de Apă din Drobeta a fost aprobat de Consiliul Comunal, la 10 iunie 1910, după planurile inginerului Elie Radu. Castelul avea să fie amplasat la cea mai înaltă cotă din oraş, la 104 metri altitudine pentru o distribuţie avantajoasă a apei în toate zonele oraşului. Primarul Sabin Popescu a dispus creionarea unui proiect, nu i-a plăcut şi a refuzat oferta arhitecţilor de aici, care era o clădire cu parter şi cu etaj şi a cerut o construcţie simbol pentru oraşul de la Dunăre. În această împrejurare s-a apelat la serviciile inginerului arhitect Elie Radu din Bucureşti, care a gândit proiectul aşa cum arată astăzi. Ceea ce este important este faptul că proiectul a fost contrasemnat şi aprobat de un alt titan în construcţii, și anume Anghel Saligny. Castelul a fost gata în 1913 şi inaugurat un an mai târziu, când s-a pus în funcţiune întregul sistem de alimentare cu apă a oraşului. La deschidere au participat primul ministru I.I.C.Brătianu, miniştrii Al. Constantinescu şi V.Gh. Mortun, episcopul Ghenadie al Râmnicului- Noului Severin şi a oficialităţilor locale. Castelul de apă înalt de 27 de metri înălţime era cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Construcţia a fost plătită dintr-un credit contractat de primărie la Casa Creditului Comunal şi Judeţean. Întreg sistemul avea o staţie de captare în amonte de oraş, uzina de apă care făcea decantarea, filtrarea şi sterilizarea şi, nu în ultimul rând, castelul de apă, prevăzut să facă distribuirea. El a fost proiectat astfel încât să fie ridicat din beton armat şi organizat în interior cu două rezervoare suprapuse. Capacitatea lor era de 1025 de metri cubi. Apa era scoasă din Dunăre prin sorburi foarte puternice, transportată sub presiune pe dealurile din vest unde era uzina de apă. Acolo era tratată chimic şi bacteriologic şi ozonată şi repompată în doi cilindrii uriaşi din interiorul castelului şi apoi dirijată prin cădere în sute de conducte mai mari sau mai mici în licee, şcoli, spitale, cazărmi militare, locuinţe, în industria care se dezvolta extrem de rapid la acea vreme. Construcţia a trecut prin două războaie mondiale, fără urmări asupra imobilului. În timpul Primului Război Mondial, castelul a fost folosit de armata germană ca punct de observaţie, fiind cea mai înaltă construcţie de la acea vreme. Şi în timpul celui de-al doilea război mondial, în cupola superioară erau oameni care ţineau legătura cu comandantul escadrilei aflată deasupra Severinului şi direcţionau locurile pentru a fi bombardate. Odată cu trecerea timpului, oraşul şi-a continuat dezvoltarea, bazinele de decantare din Castel au devenit insuficiente şi s-a pus problema construirii unui al treilea bazin.

Acesta se realizează în anul 1964 şi este amplasat în spaţiul podului peste ultimul planşeu de beton al construcţiei. În 1980, construcţia îşi pierde utilitatea şi este destinată atelierelor şi birourilor firmei ce furnizează apa potabilă în Drobeta Turnu Severin. Primăria municipiului Turnu Severin a reuşit cu fonduri europene în valoare de 1 milion de euro să schimbe faţa castelului de apă şi să-i dea o nouă utilitate. Astfel, în centrul urbei de la Dunăre, chiar la kilometrul zero putem spune, se înaltă monumentala construcţie care găzduieşte acum un centru cultural şi de informare a turiştilor, Castelul Artelor, care din 2013 încoace a fost vizitat de peste 60000 de turişti. Turnul este situat pe Strada Adrian, la nr.133.

Stema municipiului Drobeta-Turnu Severin se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, despicat. În dreapta, în câmp roșu, se află un pod de argint susținut de piloni, deasupra unei ape undate, totul de argint; pe pod trece spre dreapta un leu de aur înarmat și limbat. În stânga, în câmp albastru, se află un turn pătrat, crenelat, de argint, încărcat cu o cruce aflată deasupra unei semiluni, ambele de culoare roșie. Turnul este așezat pe o terasă verde, ieșind din apă undată de argint. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu 7 turnuri crenelate. Podul semnifică podul lui Apollodor din Damasc. Leul amintește, pe de o parte, de vechiul însemn al legiunilor romane. Turnul evocă cetatea medievală a Severinului, iar crucea plasată deasupra semilunii amintește de luptele purtate împotrivă Imperiului Otoman. Coroana murală cu 7 turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu-reședință de județ.

Mircea cel Bătrân - Voievod 1386 - 1418

Cetatea medievală a Severinului - România

La 23 septembrie 1386 îşi începea domnia Mircea cel Bătrân, fiu al lui Radu I, domn al Ţării Româneşti (1377-1385), ca succesor al lui Dan I (1385-1386), fratele său ucis în lupta cu Ivan Şişman, ţarul bulgar de Târnovo. El s-a născut în anul 1355 la curtea de Argeș și a venit pe tronul Ţării Româneşti într-un moment în care ameninţarea otomană în sud-estul Europei era în ascensiune şi rămas în istorie drept "principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager" după cum l-a numit cronicarul otoman Leunclavius. În timpul domniei sale, Ţara Românească a cunoscut o puternică dezvoltare economică, o consolidare militară şi o afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei. În plan intern, Mircea cel Bătrân s-a preocupat de întărirea puterii centrale, desăvârşirea şi consolidarea instituţiilor statului, organizarea sa fiscală şi administrativă, dezvoltarea economică, încurajând agricultura şi meşteşugurile. A susţinut comerţul care aducea importante venituri visteriei, acordând privilegii negustorilor polonezi din Liov (1403 sau 1404 şi 1409) şi celor saşi din Braşov (1413). De asemenea, a susţinut cultura. A sprijinit activitatea călugărului Nicodim de la Tismana, a fost ctitorul mănăstirilor Cozia (1388), Cotmeana (1388-1389), Snagov (circa 1408). A sprijinit material şi financiar alte lăcaşuri de cult din ţară sau de la Muntele Athos. Moştenirea unor relaţii tensionate cu Ungaria l-a determinat, la începutul domniei sale, să dezvolte relaţii bune cu domnii Moldovei Petru I Muşat şi Alexandru cel Bun. În acel moment, Ungaria manifesta tendinţe de expansiune, iar regele Sigismund de Luxemburg urmărea să-şi impună autoritatea în Ţara Românească. Pentru a contracara ameninţarea ungară, Mircea cel Bătrân a încheiat în 1389, prin intermediul domnului Moldovei Petru I, un tratat de alianţă cu regele Wladislaw al II-lea Jagiello al Poloniei, de pe poziţii de deplină egalitate. Relaţiile dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg se vor îmbunătăţi în contextul creşterii ameninţării otomane, domnul Ţării Româneşti susţinând angajarea Ungariei pe frontul antiotoman din sud-estul Europei. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân a emis, din Braşov, un act prin care arăta că în urma întrevederii cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a negociat şi încheiat un tratat. Documentul reprezintă prima alianţă militară românească antiotomană. Primele înfruntări cu otomanii au avut loc încă din 1388, când Mircea a alipit Dobrogea la Ţara Românească, evitând transformarea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră în paşalâc. Una dintre cele mai mari confruntări româno-otomane a avut loc la 10 octombrie 1394, când s-a desfăşurat "bătălia de la Rovine'' (locul nu este cunoscut; probabil pe Jiu, lângă Craiova, conform lucrării "Istoria României în date"), soldată cu victoria lui Mircea cel Bătrân. O cronică bulgară contemporană descria astfel bătălia de la Rovine: "lănci nenumărate s-au frânt" iar "cerul nu se mai putea vedea de desimea săgeţilor". O altă mare bătălie s-a dat pe râul Argeş, la 17 mai 1935. Lupta grea, cu mari pierderi de ambele părţi, l-a determinat pe Mircea cel Bătrân să se retragă din faţa invadatorilor. Otomanii, de asemenea, s-au văzut siliţi să se replieze la sud de Dunăre. În acelaşi timp, dar în împrejurări insuficient cunoscute, Vlad, probabil un fiu al voievodului Dan I, susţinut de o parte a boierimii muntene, care nu mai voia să se împotrivească prin luptă preaputernicului vecin din sud, a fost recunoscut ca domn de sultanul Baiazid I. Vlad I, cunoscut ca Vlad Uzurpatorul, a acceptat suzeranitatea otomană şi s-a obligat la plata tributului, Ţara Românească nefiind transformată în provincie a Imperiului otoman. În aceste împrejurări, în Ţara Românească s-a instituit un dualism al puterii, Mircea cel Bătrân şi Vlad I domnind concomitent în diferite părţi ale ţării. Totodată, au început luptele dintre Mircea cel Bătrân, susţinut de o parte dintre boierii ţării, uneori cu sprijin ungar, şi Vlad I, susţinut de facţiunea antiungară a boierilor munteni şi turci. O ciocnire fără rezultat decisiv între cei doi a avut loc în vara lui 1396. În decembrie 1396-ianuarie 1397, Vlad I a fost alungat, iar Mircea cel Bătrân şi-a restabilit autoritatea asupra întregii Ţări Româneşti. Pericolul turcesc îngrijora ţările creştine, în special cele din Europa Centrală, direct ameninţate, şi în 1396, a fost iniţiată de regele Sigismund de Luxemburg o cruciadă anti-otomană. La bătălia de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, soldată cu victoria armatei lui Baiazid I (circa 60.000 de oşteni) şi cu un dezastru pentru armata creştină (circa 60.000 de oşteni, dintre care aproximativ 16.000 de cruciaţi), a participat şi Mircea cel Bătrân cu un corp de oaste. Ţaratul bulgar de Vidin a fost transformat în provincie de frontieră a statului otoman. Dunărea de Jos, unde turcii au reocupat cetatea Turnu de pe malul românesc, a devenit hotar şi linie a confruntării între Ţara Românească şi Imperiul Otoman. Deceniul 1403-1413 a fost cel mai bogat din punctul de vedere al realizărilor externe, Ţara Românească jucând un rol de anvergură pe arena politică a sud-estului Europei. După bătălia de la Ciubukova (Cibuq Abad) de lângă Ankara, din 28 iulie 1402, soldată cu zdrobirea armatei lui Baiazid I şi luarea acestuia prizonier, de către armata mongolă a lui Timur Lenk, Mircea cel Bătrân a sprijinit, pe rând, diferiţi pretendenţi la tronul sultanului, respectiv pe Musa, apoi pe Mustafa, fiii lui Baiazid I. Timp de un deceniu, domnul Ţării Româneşti s-a distins ca un abil diplomat. Venirea pe tron a lui Mahomed I, în 1413, a însemnat însă o lovitură grea pentru Mircea cel Bătrân. La 23 septembrie 1403, Mircea cel Bătrân a reînnoit, se pare că prin mijlocirea domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, alianţa cu regele Poloniei Wladyslaw al II-lea Jagiello. Probabil, cu acest prilej, s-a dat şi cel dintâi privilegiu comercial al domnului Ţării Româneşti pentru negustorii din Polonia şi Lituania. Mai târziu, la 17 mai 1411, din Giurgiu, domnul Ţării Româneşti a întărit tratatul de alianţă cu Polonia. Între 1404-1406 a avut loc o intensă activitate militară a Ţării Româneşti în sudul Dunării în cooperare cu Regatul ungar. Ca urmare, a fost recucerită de la otomani o mare parte din teritoriul Dobrogei şi Silistra, situaţie care se reflectă în titlul lui Mircea cel Bătrân din 23 noiembrie 1406, unde el apare ca: "mare voievod şi domn (...) stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstorului". Reintrarea Dobrogei în componenţa Ţării Româneşti a consolidat sistemul de apărare al ţării şi a creat premisele lărgirii relaţiilor politice şi economice cu Anatolia. Ţara Românească cunoştea în acel moment întinderea sa teritorială maximă. Ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân au fost marcaţi de revenirea pericolului otoman la Dunăre. Mahomed I l-a ucis pe fratele său Musa, restabilind astfel unitatea imperiului. În 1415, Mahomed I a atacat Ţara Românească, obligându-l pe domnul român la plata unui tribut. O ultimă încercare a lui Mircea cel Bătrân de a-l înlocui pe Mahomed I cu fratele său Mustafa a eşuat şi în 1417, oştile otomane au ocupat Dobrogea şi Silistra, silindu-l pe domn să ceară pacea şi să plătească tribut 3.000 de galbeni. Domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, a murit la 31 ianuarie 1418 şi a fost înmormântat, în 4 februarie 1418, la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

Prima cetate de piatră din spațiul românesc, bastion al rezistenței antiotomane, perlă a coroanei domnitorilor Țării Românești, Cetatea Medievală a Severinului a fost capitala Banatului de Severin (Terra Zeurini) timp de trei secole, începând cu anul 1233. Aici au murit apărându-o voievodul Litovoi și probabil Vlaicu Vodă și Mihail I (fiul lui Mircea cel Mare). Cetatea a fost de la început o dispută militară și religioasă continuă între coroana maghiară, bulgari și voievozii munteni, mai exact, între catolici și ortodocși. În 1247, Regatul Ungar i-a adus în țară pe Cavalerii Ioaniți, dându-li-se reședința la Severin, unde aceștia își vor aduce contribuția la construirea Cetății Medievale a Severinului, (Castrul Zeurini) menționat în diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247. Conducătorul cețății purta denumirea de ban, iar mai toți domnitorii valahi au purtat acest titlu. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Severinul devine al doilea centru important al Țării Românești, după capitala de la Argeș, fapt demonstrat și de întemeierea celei de-a doua Mitropolii Ortodoxe în anul 1370, în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu. La începutul secolului al XV-lea, Severinul nu mai era o modestă așezare cu caracter rural, nici măcar un simplu târg, ci un oraș în toată regula. Că la Severin exista o puternică comunitate creștină de confesiune catolică, dar și ortodoxă, este demonstrat și de prezența a nu mai puțin de trei biserici, care funcționaseră și în secolul al XIV-lea, dintre care cea mai importantă pare să fi fost cea ale cărei ruine se pot vedea și astăzi în parcul arheologic al Muzeului Regiunii Porților de Fier (cunoscută cu denumirea de biserica cu contraforți). Timp de peste 300 de ani Cetatea Severinului va reprezenta cheia de intrare de pe Dunăre în Europa Centrală și va fi parte dintr-un întreg sistem de apărare de-o parte și de alta a Dunării. Cetatea va fi cucerită de către Soliman Magnificul în anul 1524, care după bătălia de la Mohacs din 1526, dă ordin să fie demolată, iar pietrele finisate să fie folosite la construcția altor cetăți din sudul Dunării, cum ar fi Cetatea Fetislam de peste Dunăre, actualmente în Serbia, la Cladovo. După cucerirea ei locuitorii Severinului s-au mutat în localitatea Cerneți, mai ferită de atacatori, o localitate aflată la circa 5 km. de Severin. Cetatea nu a fost o reședință seniorială de viață pașnică, baluri de seară, sau luxurile specifice unei curți medievale. Era aproape complet lipsită de podoabe de valoare artistică. S-au găsit mari cantități de ghiulele de piatră, pile de fier, gloanțe și mici ghiulele de fier și plumb, fragmente de tunuri de bronz, vârfuri de săgeți, vârfuri de lance, lame de săbii, elemente care indică cert caracterul de garnizoană de apărare, dar și faptul că aici se producea și o parte din armament. Cetatea avea un Donjon impunător, șase turnuri de apărare, două ziduri de piatră concentrice și un șanț adânc cu apă.
Primăria Drobeta Turnu Severin câştiga în anul 2010 o finanţare europeană pe proiectul intitulat „Reabilitarea Palatului Cultural Theodor Costescu şi Cetatea Severinului”, în valoare totală de 57,879 milioane de lei, din care fondurile nerambursabile au totalizat 42,489 milioane de lei. Proiectul a fost depus pe Programul Operaţional Regional (POR) sesiunea 2007-2013, pe Axa 5 „Restaurarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum şi crearea/modernizarea infrastructurilor conexe”.

Cu banii europeni s-au reabilitat o parte din zidurile cetăţii, s-a construit și un pavilion turistic în interiorul cetății, două pavilioane în curte, toată împrejmuirea cetăţii, podul şi parcul aferent Cetății. Iată deci, pe scurt, cum o ”ruină” aproape uitată în timp, (vorbim de aproximativ 600 de ani), a fost scoasă la lumină, fiind azi unul dintre cele mai apreciate obiective turistice din zonă și locul unor manifestări cultural-artistice de amploare. Astfel de proiecte, au adus o nouă viziune asupra turismului în Drobeta Turnu Severin. Cetatea Severinului este situată pe Bulevardul Dunărea.

Insignă artizanală - Forumul național al pinierilor

Strehaia - 1984

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”.

Set 2 insigne - Membru al Organizației de Pionieri

Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.

C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții, carnetul de membru al organizație, diploma unei grupe de pionieri fruntasă și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

MEVA - 90 ani 1882 - 1972

Meva Drobeta Turnu Severin este o companie producătoare de vagoane de marfă din România. Istoria companiei începe în anul 1882, prin înființarea Atelierului de reparații vagoane și locomotive la Turnu Severin. Între anii 1960 – 1968 a funcționat împreună cu Șantierul Naval din localitate, formând prin fuziunea cu acesta, unitatea Uzinele Mecanice. În anul anul 1991 a fost transformată în societate pe acțiuni, pentru ca în anul 1999 să fie achiziționată de Trinity Industriels și în anul 2002 de Internațional Railway Sistems. În acel moment, cifra de afaceri a MEVA se ridica la aproximativ 12 milioane euro. În anul 2008 cifra de afaceri a companiei s-a ridicat la suma de 89,4 milioane euro, profitul net fiind de 1,8 milioane euro.

Lui Tudor Vladimirescu

În amintirea inaugurării monumentului de la Cerneți - Severin

29 iunie 1914 - Societatea institutorilor din România

Bustul lui Tudor Vladimirescu din centrul comunei Cerneți a fost construit în anul 1914, fiind renovat în mai 2014.

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri (judeţul Gorj), dintr-o familie de moşneni. La 18 ani Tudor a intrat în rândul pandurilor (corp de oaste neregulat, adaptat hărțuirii inamicului) după datina judeţului în care se născuse. Pandurii constituiau o categorie privilegiată în mijlocul ţărănimii oltene şi se bucurau de scutire de impozite şi de alte privilegii. Faptul de a fi făcut parte din acest corp avea să fie decisiv pentru cariera lui Tudor Vladimirescu. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, ceea ce l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale Olteniei. Cu mici întreruperi, Tudor va păstra vătăşia până la sfârşitul anului 1820, când va fi chemat la Bucureşti pentru marea lui misiune revoluţionară. În 1807, el a condus corpul de volintiri care avea să lupte până la sfârşitul războiului în detaşamentul generalului Isaiev. Pentru vitejia şi talentul său militar, Tudor e numit „comandir” şi ajunge să comande cea mai mare parte a corpului de panduri. Pentru faptele sale a fost înaintat porucic (locotenent), decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade şi gratificat cu un inel de aur, gravat cu iniţialele ţarului. Aceste distincţii i-au asigurat protecţia consulului Rusiei şi calitatea de sudit (protejat) rus. Această calitate şi prevederile tratatului de la Bucureşti (1812) l-au apărat de răzbunarea turcilor. În 1814, pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, el a făcut o călătorie la Viena, în perioada congresului de pace (14 iunie – 26 decembrie 1814). Cunoscând limbile germană şi greacă, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kale – adalâii – prădase Oltenia. Ei distruseseră şi gospodăria lui de la Cerneţi. Împotriva năpăstuirilor, Tudor s-a adresat justiţiei. Ispravnicul judeţului Mehedinţi, Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi adusese atâtea servicii, într-un rând i-a călcat moşia ca să-i dărâme moara. Oamenii care nu ştiau ce însemna pentru un moşnean o călcare de hotar l-au numit „răzăş iubitor de şicane”. Experienţa în această materie l-a atins cel mai dureros şi l-a îndârjit. Contactul zilnic cu o administraţie coruptă şi cu o justiţie venală exasperează temperamentul său violent şi susceptibil şi dă expresiilor sale o notă de amărăciune şi de revoltă. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii care se angajaseră în lupta contra stăpânirii otomane şi au fugit apoi la Braşov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câţi sunt boieri divaniţi; îi voi “umplea apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă hiarele sălbatece”.

Drobeta-Turnu Severin (denumire până în anul 1972 - Turnu Severin)este un municipiu, port la Dunăre și reședința județului Mehedinți. Localitatea s-a dezvoltat în apropierea castrului roman Drobeta, devenind dintr-un punct strategic inițial un oraș de răscruce a drumurilor pe uscat și pe apă care duceau la nord și la sud de Dunăre. În timpul antichității romane, a devenit primul centru urban din regiune și al treilea din provincia Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În timpul împăratului roman Hadrian orașul a fost declarat municipiu (în anul 121), în momentul în care populația atinsese 14000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever a fost ridicat la rangul de colonie (în anul 193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetățenii Romei. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Drobeta se întindea pe 60 de hectare și era locuită de aproximativ 40000 de locuitori. Castrul a fost distrus de barbari și reconstruit în mod reptat în timpul antichității târzii, încetându-și definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.Hr. În evul mediu a fost construită de regatul maghiar cetatea Severin, care a fost distrusă la 1526 de Imperiul Otoman. Pe 23 aprilie 1833 a fost întemeiat din nou Turnu Severin, domnul Alexandru Dimitri Ghica fiind Acela care a emis actul înființării orașului. Planul inițial al orașului a fost gândit de arhitectul Xavier Villacrosse, secundat de inginerul Moritz von Ott, prin grija domnitorului din acel moment, Barbu Știrbei. În anul 1841, capitala județului s-a mutat de la Cerneți la Turnu Severin. În prezent localitatea numără aproximativ 93000 de locuitori. Deasupra am postat stema municipiului Drobeta Turnu Severin iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Grecescu

Casele Popescu - Bulevardul Carol I

Debarcaderul

Piața

Liceul de fete

Biserica Maioresei

Institutul Sfânta Maria

Liceul Traian

Casele Aurel din Parcul Tudor Vladimirescu

Gara veche

Județul Mehedinți este situat în sud-vestul României, regiunea Oltenia-Banat. Reședința județului este municipiul Drobeta -Turnu Severin. Există două posibile origini ale cuvântului Mehedinți: una latină, ce ar deriva din anticul "mediam", colonie romană de lângă localitatea "Mehadia" (Caraș-Severin) sau maghiară: "méhészkedés" - stupărit ("méhek" însemnând albină). Imaginea albinelor în heraldica ținutului regiunii Mehedințiului pare să confirme cea de-a doua origine etimologică. Conform istoricului Bogdan Petriceicu Hașdeu, în a sa Istorie Critică a Românilor, numele de Mehedinți vine de la Mehedinski, un termen slav desemnând teritoriul din jurul orașului Mehadia, oraș aflat pe teritoriul județului vecin Caraș Severin, la granița cu Mehedințiul. Ca subunități administrative județul are în compunere 2 municipii – Drobeta Turnu Severin și Orșova, 3 orașe – Strehaia, Vânju Mare și Baia de Aramă precum și 60 de comune. Sus am postat stema și harta județului. Mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate din județul Mehedinți, din vremuri diferite.