Epaminonda's Blog.....: PLZEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea cehă PLZEN, denumire germană

PILSEN, regiunea PLZEN, provincia BOEMIA, din vremuri

diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate, o monedă,

o medalie și o insignă locale.

Primăria

Biblioteca municipală

Biserica Sfântul Bartolomeu

Muzeul

Academia

Curtea de justiție

Facultatea de drept

Gimnaziul

Palatul de Justiție

Piața Republicii cu Coloana Ciumei

Poarta Fabricii de bere

Fabrica de bere

Teatrul vechi

Teatrul nou

Stadionul Doosan

Gara

Turnul de apă

Memorialul Diviziei 16 blindate americane

Sinagoga

Casa de cultură

Trimiteri poștale

Insignă locală

Medalie locală

Monedă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă vânătoare - România

Produsul medalsitic de mai sus este o insignă de vânătoare realizată la comanda AGVPS din România, ea fiind conferită tuturor membrilor asociației, care o purtau cu mândrie la reverul hainelor sau la pălării. Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn, răspândit în toată Europa, nordul Africii și mare parte din Asia. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Mistrețul poate atinge următoarele standarde; 1,5 metri- lungime, 1 metru - înălțime și 200 kilograme - greutate. În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru biocombustibili.

Ziua veteranilor de război din România

1990 - 2015 - 29 aprilie

Guvernul a hotărât, prin H.G. nr. 1222/10.10.2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, ca Ziua veteranilor de război să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaștere a meritelor acestora pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor României. După Războiul de Independență din 1877-1878 și după Primul Război Mondial (1916-1918), prin diferite legi, s-a instituit titlul de veteran de război, participanților la campanii și urmașilor lor fiindu-le acordate diferite drepturi și avantaje reparatorii. Titlul de ''veteran de război'' a fost recunoscut pentru prima dată la 29 aprilie 1902. Prin Decretul din 1902, participanții la Războiul de Independență au fost declarați veterani, asigurându-li-se, pe lângă acest binemeritat și onorant statut, mijloace pentru un trai decent și înlesniri pe măsura curajului și a sacrificiilor probate pe câmpul de luptă. În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostaşilor eroi prin împroprietărire şi chiar ridicarea în ranguri boiereşti. La un sfert de veac de la mobilizarea oştirii pentru războiul de independenţă, în care s-au sacrificat zece mii de ostaşi din cei 58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele Carol I, la solicitarea supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, titlul de ”veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prevedea: ” Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de ”Veteran de război”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact 883601 militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a fost plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a 650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit, cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”, răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi, 33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran” foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca ”antifascişti”, dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de război”. Reforma agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii româneşti.

13 septembrie - Ziua pompierilor

Data calendaristică de 13 septembrie marchează în fiecare an Ziua pompierilor români, în amintirea Bătăliei din Dealul Spirii – București (13 septembrie 1848) împotriva otomanilor. Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă Bucureşti) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Ţării Româneşti (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie şi Compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu şi un corp de armată otoman.

Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a avut iniţial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluţionar a preluat puterea. Revoluţionarii munteni îşi propuneau printre altele emanciparea clăcaşilor şi a evreilor, eliberarea robilor ţigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domneşti şi crearea unei gărzi naţionale. Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluţiilor de la 1848, şi anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în Bucureşti, după arestarea fruntaşilor revoluţionari şi zdrobirea rezistenţei poporului neînarmat. În faţa celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-paşa, au stat trupele aflate sub comanda colonelului Radu Golescu, comandantul garnizoanei Bucureşti. Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie şi compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta şi compania de pompieri de sub comanda căpitanului Pvel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistenţa unităţilor militare, Locotenenţa domnească instaurată de trupele intervenţioniste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostaşii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat iniţial în atitudinea colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Paşa de a-şi dezarma ostaşii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraş până la reglementarea pe cale diplomatică a situaţiei tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu compania de pompieri comandată de căpitanul Zăgănescu.

La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria şi artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeţ care îngusta mult calea companiei de pompieri. La trecerea acesteia, sublocotenentul Bălăşan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanţă, ura crâncenă dintre români şi turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofiţerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Paşa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostaşii români pentru a-şi apăra comandantul. Trupele otomane atacă cu violenţă compania de pompieri care opune o puternică rezistenţă şi străpunge liniile inamice reuşind să continue lupta alături de ostaşii aflaţi în cazarma Alexandria din Dealul Spirii. După o luptă crâncenă ce a durat aproximativ două ore şi jumătate trupele române au fost împrăştiate iar militarii turci au pus stăpânire pe Bucureşti iar Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a fost înăbuşită. Deşi raportul de forţe a fost de aproximativ 1/6 în favoarea otomanilor, pierderile umane s-au ridicat la următoarele cote: 48 la romani şi 158 la otomani.

V.C.R.G. locul 3 ciclism 9 aprilie 1934

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Virtutea militară clasa a 3-a pentru militari și civili 1872 - 2000

Deoarece războaiele erau un fenomen aproape permanent în istoria medievală a tuturor statelor, în mod absolut firesc, vitejia, priceperea şi fidelitatea celor care luptau au fost răsplătite de către suverani. Din momentul în care statele au avut diferite ordine, ofiţerii – cu toţii nobili, conform regulilor timpului – au fost decoraţi cu acestea pentru faptele lor de arme, ajungându-se ca unele ordine să aibă cu precădere o conotaţie militară. Dar luptele erau duse, mai ales începând din secolul al XVIII-lea, cu trupe tot mai numeroase, de a căror bună comportare depindea de foarte multe ori soarta bătăliilor şi, de aceea, suveranii aveau grijă să-i răsplătească şi pe aceştia, oferind celor mai bravi dintre ostaşi diverse sume de bani. Banii, oricât erau de dorit şi oricât de bine prindeau respectivilor militari, se cheltuiau repede şi nimeni nu mai ştia că un ostaş a fost foarte brav şi a fost răsplătit pentru aceasta. Cum regulile vremii erau foarte clare şi admiterea într-un ordin implica automat apartenenţa la clasa nobiliară, pentru a putea acorda un semn exterior de apreciere a soldaţilor care s-au distins prin bravură, împăratul Austriei, Iosif II, a instituit, pe 19 iulie 1789 (fără nici o legătură cu evenimentele care s-au desfăşurat în aceeaşi săptămână la Paris), o decoraţie minoră, numită „medalie”. Este de precizat că respectiva decoraţie reprezenta, ea în sine, o valoare, fiind confecţionată din aur de 24 de carate şi având o greutate apreciabilă, dar ceea ce conta cel mai mult era onoarea de care se bucurau cei care o căpătau. Bineînţeles că, pe măsura „democratizării” societăţii europene, decoraţiile minore, atât cele conferite militarilor „pentru vitejie” în general, cât şi cele acordate pentru anume bătălii sau războaie, se generalizează, fără să mai existe practic vreo ţară care să nu aibă astfel de medalii; denumirile lor sunt, în general, foarte asemănătoare, chiar dacă sunt în limbi diferite, inclusiv în cea latină. O primă distincţie românească, menită să onoreze pe supravieţuitorii bătăliei din 1848 de pe Dealul Spirii, a fost iniţiată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1860 (prin Decretul nr. 2067 din 8 noiembrie), când a fost instituită medalia Pro Virtute Militari. Chiar legiferată şi bătută, medalia nu a fost înmânată celor îndreptăţiţi, foarte probabil din motive politice, pentru a nu deranja prea tare Înalta Poartă care, pe de-o parte nu putea accepta, ca Putere Suzerană, emiterea de decoraţii de către părţi componente ale Imperiului Otoman, pe de altă parte, această decoraţie se constituia într-un afront direct la adresa otomanilor prin comemorarea unei bătălii purtate împotriva lor. Foarte probabil că acestea au fost cauzele pentru care domnitorul nu a acordat medalia, ea fiind distribuită beneficiarilor abia sub regimul Locotenenţei Domneşti din primăvara lui 1866. În cadrul aceluiaşi program politic al domnitorului Cuza, de a încerca crearea unor decoraţii româneşti cu care să poată recompensa meritele propriilor cetăţeni, pe lângă confecţionarea Ordinului Unirii se înscrie şi confecţionarea unor decoraţii minore: medaliile Virtutea Militară și Devotament şi Curagiu, ambele confecţionate din argint. Prima dintre aceste decoraţii, de formă circulară, avea pe avers efigia domnitorului şi, marginal, numele său, iar pe revers denumirea medaliei. Însemnul era surmontat de o coroană regală heraldică. A doua medalie era surmontată de o semicunună din frunze de lauri. Nici una dintre aceste decoraţii nu a fost „legalizată” printr-un decret şi au rămas neacordate oficial. O nouă medalie cu această denumire era prevăzută a se înfiinţa prin Legea de organizare a puterii armate din 27 martie 1872, primul regulament al medaliei datând din 17 mai 1872. Medalia era organizată pe două clase, denumite „de aur” şi „de argint”; prima, cea „de argint” (clasa a II-a), se putea acorda sergenţilor reangajaţi care au servit în acest grad 12 ani fără vreo condamnare prin sentinţă şi, în acest caz, pe panglică era prinsă o baretă din argint pe care era trecută cifra „XII”, beneficiarii primind o îndemnizaţie de 300 lei/an. Pentru fapte meritorii de curaj şi devotament, militarii puteau primi respectiva medalie – ofiţerii, pe cea „de aur” iar gradele inferioare, pe cea „de argint”; aceste medalii nu aduceau, însă, nici un beneficiu material. Medalia era circulară, având pe avers efigia lui Carol I şi, circular, inscripţia: „CAROL I DOMN AL ROMÂNIEI”, iar pe revers, înscris într-o cunună din frunze de laur şi măslin, inscripţia pe două rânduri: „VIRTUTEA MILITARĂ”. Însemnul era surmontat, în loc de coroana regală heraldică (ca pe medalia făcută cu acelaşi nume din vremea lui Cuza), de o semicunună din frunze de lauri, asemănătoare celeilalte medalii din 1864, Devotament şi Curagiu.

Panglica era din rips moarat roşu cu câte o bandă marginală albastru deschis. În timpul războiului din 1877-1878, un număr relativ mare de militari români, atât ofiţeri cât şi subofiţeri şi trupă, au fost decoraţi cu medalia Virtutea Militară. Pentru a nu se confunda însemnul decoraţiei conferite pentru fapte de arme pe câmpul de luptă cu cea obţinută pe timp de pace, prin Înaltul Decret nr. 2698 din 25 octombrie 1880 se instituie o nouă formă a acestei distincţii numită Medalia „Virtutea Militară de război”; ea era sub formă de cruce de tip Ruppert (cu braţele având capetele lăţite şi terminate convex). Dimensiunea crucii era de 35 mm, cu marginile mate şi uşor înălţate, iar mijlocul lucios; între braţe era o cunună mată din frunze de stejar iar în centru un medalion de 17 mm diametru, care avea pe avers efigia lui Carol I şi inscripţia cu numele şi titulatura sa, iar pe revers denumirea decoraţiei. Panglica a rămas identică pentru ambele tipuri ale medaliei. Trebuie menţionat că, deşi prin regulamentul din 1880 se prevede ca în titulatura din jurul efigiei să fie folosită denumirea de REGE nu de DOMN (aceasta deşi în momentul instituirii, România încă nu era regat!); în afara unui număr destul de mic de însemne realizate imediat după apariţia decretului amintit, trebuie specificat că va fi folosită în continuare, pentru toate medaliile conferite şi în 1877-1878, şi în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, tot titulatura de DOMN, aşa cum a fost ea stabilită la instituirea decoraţiei. Prin Legea pentru instituirea ordinului militar „Mihai Viteazul” din 1916, medalia „Virtutea Militară” din ambele clase rămâne să se confere numai subofiţerilor şi trupei, devenind echivalentă ca importanţă cu ordinul „Mihai Viteazul” acordat ofiţerilor. De asemenea, un spor de importanţă pentru această medalie este şi faptul, prevăzut prin aceeaşi lege, ca ordinele „Steaua României” şi „Coroana României” cu spade, primite pentru acţiuni în lupta directă cu inamicul, să se confere cu panglică de „Virtute Militară”. O situaţie specială va avea decoraţia pe timpul domniei lui Carol II; medalia „de pace”, deşi neabrogată şi cu regulamentul din 1906 nemodificat, este aproape „uitată”, iar medalia „de război” nu mai este trecută printre distincţiile care se conferă pe timp de conflict armat nici în Legea din 1937 (Decret Regal nr. 4031/ 26 noiembrie 1937), nici în regulamentul de aplicare a acesteia (Înalt Decret Regal nr. 4354 din 21 decembrie 1938). Virtutea Militară de război revine la poziţia ierarhică avută în 1916, prin Decretul Regal nr. 1932 din 30 iunie 1941.La discutarea noului sistem de decoraţii în cadrul Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor, ajungându-se la concluzia că reinstituirea ordinului „Virtutea Aeronautică” (primul ordin specific pentru aviatori din lume) este utilă, s-a decis crearea unei decoraţii identice ierarhic pentru marinari, ordinul „Virtutea Maritimă”. Deoarece cele două arme specifice au decoraţii proprii, era firesc ca şi trupele terestre să aibă, la rândul lor, un ordin egal ierarhic cu cele amintite mai sus şi cu titulatură asemănătoare, anume Virtutea Militară. Se crea astfel un sistem din trei decoraţii similare pentru cele trei componente de bază ale Forţelor Armate Române, ordinele „Virtutea Militară” şi „Virtutea Maritimă” fiind, în fapt, transformarea şi ridicarea pe o treaptă ierarhic superioară a vechilor medalii cu aceste nume. Pentru noul ordin „Virtutea Militară”, s-a pornit de la forma medaliei „de război” md. 1880; bordura mată, caracteristică medaliei, a fost înlocuită cu una albastră – culoarea tuturor ordinelor militare şi de război româneşti – iar centrul lucitor, cu email alb. Pentru medalionul central avers s-a preluat imaginea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, călare, străpungând cu lancea balaurul, medalion specific al ordinului militar Sfântul Gheorghe creat de Carol II în 1940 prin transformarea ordinului Bene Merenti al Casei Domnitoare într-un ordin specific militar şi „de război”. S-a considerat că, pe de-o parte, este bine să fie preluată şi tradiţia acestui ordin militar, chiar dacă el nu s-a conferit ulterior pe timpul luptelor şi, pe de altă parte, de faptul că pentru toate ordinele militare, ziua ordinului s-a hotărât a nu fi cea a primei instituiri, ca la celelalte distincţii, ci a sfântului patron caracteristic, aceasta deoarece s-a pornit de la tradiţia sărbătoririi ordinului „Mihai Viteazul” la 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a ordinului „Virtutea Aeronautică”, la 20 iulie, sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie, patronul aviaţiei. Deoarece în tradiţia militară românească Sf. Gheorghe era considerat „patronul” forţelor armate şi aducătorul de biruinţe, ziua ordinului a fost fixată pentru 23 aprilie, sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Panglica ordinului preia culorile de bază ale panglicii medaliei, roşie cu două benzi albastre la margini, la care se adaugă câte un fir argintiu la benzile marginale albastru deschis. Pentru a se alinia sistemului naţional de decoraţii, medalia „Virtutea Militară” care se poate acorda pe timp de pace are forma circulară specifică, dar cu însemne deosebite pentru militari şi civili (ca toate medaliile care se pot conferi şi militarilor), este organizată pe trei clase şi se poate conferi tuturor celor care servesc în cadrul trupelor terestre. În schimb, medalia cu însemne „de război” are numai două clase, ca şi cea din 1880, este cea mai însemnată decoraţie care se poate conferi trupei şi subofiţerilor din toate cele trei categorii de forţe armate pentru fapte deosebite de vitejie, având acelaşi statut ierarhic ca în cele două războaie mondiale. Prin Legea nr. 459 din 9 iulie 2002 s-a reînființat Ordinul și Medalia Virtutea Militară. Aceste distincții diferă de la pace la război dar și între diverse categorii de personal, existând deci mai multe variante. Aici am prezentat Medalia Virtutea militară clasa a 3-a pentru militari și civili (1872 - 2000).

U.N.S.R. - (Uniunea Națională a Studenților din România)

U.N.S.R. (Uniunea Națională a Studenților din România) este o federație studențească care reunește 52 de organizații studențești și de tineret din 12 centre universitare, ale cărei scopuri includ dezvoltarea și afirmarea profesională, evoluția cunoașterii și cercetării în condițiile respectării statului de drept și a drepturilor omului și implicit ale studentului român. UNSR este o organizație care susține consultările eficiente cu reprezentanții conducerii țării și sprijină orice proiect care urmărește să mențină sau să inoveze calitatea în învățământul superior din România. Totodată, ea informează studenții în ceea ce privește schimbările de actualitate și îi îndeamnă să se implice în mod activ în dezvoltarea unui viitor propice sistemului academic. Ea formează tineri cu o multitudine de competențe și asigurăm premisele unui mecanism universitar sănătos. Sediul central al uniunii este situat în incinta Casei de Cultură a Studenților bucureșteni, din Calea Plevnei, nr. 61.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII