Epaminonda's Blog.....: ALMERIA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALMERIA, provincia

ALMERIA, comunitatea autonomă ANDALUZIA, din vremuri

diferite, câteva vechi trimiteri poștale ilustrate, un cupon de

raționalizare a bunurilor de larg consum, o insignă, un jeton,

o medalie și o monedă metalică și una de uz provizoriu din

carton locale.

Strada pietonală Principele

Gara

Portul

Casa fluturilor

Stadionul

Fortăreața Alcazaba

Parcul

Strada pietonală Malecon

Monumentul San Cristobal

Strada pietonală San Luis

Fortăreața San Cristobal

Portul mineralier

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Vedere generală

Monedă locală de uz provizoriu din carton

Insignă locală

Cupon raționalizare bunuri de consum - 50 grame sare

Medalie locală

Monedă locală

xxx

"CALEA VECHE"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL DOLJ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Marin Sorescu - 1936 - 1996

Municipiul Craiova 2005

Marin Sorescu este considerat cel mai mare dramaturg român postbelic, el împreună cu Nichita Stănescu a revitalizat imaginea poeziei româneşti, deasemeni el a fost și prozator, eseist şi traducător. Creaţiile lui Marin Sorescu s-au bucurat de o largă apreciere şi peste hotare, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări, care i-au publicat peste 60 de cărţi în varianta locală. Mai puţin cunoscută este pasiunea lui Sorescu pentru pictură, aceasta fiind materializată prin numeroase expoziţii în ţară şi peste hotare. Marin Sorescu s-a născut la 29 februarie 1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj. În jurul datei sale de naştere au existat anumite dispute, fiind trecute în lucrări biografice datele de 18, 19, 28 sau 29 februarie. În realitate, deşi în buletin avea trecută data de 19 februarie, data naşterii este 29 februarie. A parcurs studiile gimnaziale şi liceale la Şcoala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova, Şcoala Murgaşi, Şcoala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal. În această perioadă Sorescu conduce cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu. A urmat, la Iaşi, începând din anul 1955, Facultatea de Filologie, mai întâi la Secția de limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și literatura română. După absolvirea facultăţii, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde debutase cu versuri, cu un an în urmă – , în anii 1960-1961, apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revistă la care și publica. În anul 1964 îi trimite câteva din poeziile pe care le-a realizat lui George Călinescu, care avea să remarce că „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“. În fapt Călinescu a fost primul şi singurul critic literar care a anticipat vocația lui Marin Sorescu. La 23 octombrie 1964, Călinescu a publicat, entuziast, tableta „Un tânăr”, în „Contemporanul” şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit un elan semnificativ în cariera sa literară. În acelaşi an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeţi“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură. Au urmat în total alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, pentru care Sorescu primeşte, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor – un premiu pe care avea să îl mai primească încă de cinci ori pe parcursul vieţii – , „Tuşiţi” – în 1970, „Suflete, bun la toate” – în 1972, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” – apărute în anii 1975, 1977, 1980 şi 1988, un întreg univers poetic construit pornind de la un cimitir cu acest nume şi volumul pentru copii „Cirip-ciorap” – apărut în anul 1993. În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internaţional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obţinut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest. Ca dramaturg, Sorescu a abordat, în general, teatrul existențialist și al absurdului. În ianuarie 1968 scrie piesa de teatru ”Iona”, apărută în revista ”Luceafărul” și la Editura pentru literatură, dar şi piesa ”Există nervi”, publicată, de asemenea, în ”Luceafărul”. Dintre piesele remarcabile menţionăm şi ”Paracliserul” – apărută în 1970, ”Matca” – în 1973, „Pluta meduzei” – în 1974, ”Setea muntelui de sare” – în 1974, ”Răceala” – în 1976, ”A treia țeapă” – în 1980 şi ”Vărul Shakespeare” – scrisă în anul 1988. Pentru activitatea literară deosebită, Marin Sorescu primeşte premiul Academiei Române în anii 1968 şi 1977, Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia, şi Premiul Academiei Române pentru dramaturgie – ambele în anul 1970 şi distincţia „Le Muse”, acordată de Accademie delle Muse, Florenţa – în 1978. Din opera lui Marin Sorescu, mai menţionăm volumele de proză – ”Trei dinți din față” – publicat în 1977, ”Viziunea vizuinii” – apărut în 1981 – şi eseurile – precum ”Teoria sferelor de influență” – scris în 1969, sau ”Starea de destin” – 1976, Sorescu este autorul unor interviuri despre poezie cuprinse în „Tratat de inspirație” – apărute în 1985 dar şi al unor cronici literare, precum ”Ușor cu pianul pe scări” – apărută în anul 1986 şi al unor lucrări literare pentru copii – ”Unde fugim de acasă?” – în 1967. Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând întegral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”. Aşa cum aminteam, Marin Sorescu a fost un pasionat şi talentat iubitor al picturii, remarcându-se prin expoziţiile personale de la Brașov – în 1989, Cluj-Napoca – în 1990, sau Bucureşti – în 1992, dar şi prin cele din străinătate, din Irlanda – în 1991 şi Paris – în 1992, când a participat la o expoziție colectivă. În 1978, Sorescu a preluat conducerea revistei craiovene „Ramuri”, la un moment în care avea o bogată experiență literară și impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară. Marin Sorescu a ridicat la noua revistă nivelul estetic al acesteia, a publicat creații ale scriitorilor români importanți, inclusiv din zona Olteniei, dar și nume importante din afara României, a inserat numeorase interviuri cu renumiți scriitori străini. Tot în această perioadă a adus la revistă foarte mulţi tineri, care însă peste ani aveau să îi dea fostului lor mentor … o lovitură de graţie. Aprecierea de care se bucura în România a avut de suferit în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei organizaţii mistice internaţionale, „Meditaţia transcendentală”, a intrat în dizgraţia regimului Ceauşescu, fiind consemnat la domiciliu forţat, pentru o perioadă, ulterior intervenind în favoarea sa, cu succes, Adrian Păunescu, pe atunci foarte influent. În anul 1991, imediat după Revoluţie, mai mulţi confraţi ai săi, colegi la „Ramuri”, concepeau o scrisoare pe care o adresau preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, poetul Mircea Dinescu. Iată textul acesteia: „Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei «Ramuri» este aproape nulă; Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu), refuzând sistematic să-i publice; Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran («E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile») şi denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor se va desfiinţa; s-o ajutăm să se prăbuşească»); Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia si Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni; Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei «Ramuri». Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. «Scrisul Românesc». Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu”. Semnează Ion Buzera, Valentin Bazaverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu şi Constantin Barbu. Considerând aceasta ca o lucrare ocultă, nedreaptă, Marin Sorescu îşi anunţă demisia de la „Ramuri”, fiind de menţionat că nu a ţinut să se răzbune în vreun fel pe cei care îl criticaseră nemeritat la Uniunea Scriitorilor. În 1991 primeşte Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena pentru întreaga activitate, în 1992 devine membru titluar al Academiei Române, însă fiindcă după Revoluţie, poetul s-a numărat printre scriitorii, puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu, începe să piardă, tocmai pe tărâm politic, aprecirea şi simpatia de care se bucura în viaţa literară. Tot în anul 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”. A fost ministru al Culturii, în cabinetul Văcăroiu, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995, apoi este găsit, în urma unui control, suferind de o boală incurabilă, a urmat publicarea mai multor poeme sfâşietoare în care elementul central era iminenţa morţii, pentru ca, la 6 decembrie 1996, să treacă la cele veşnice. După dispariţia lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman. Puţini dintre noi cunosc un amănunt extrem de interesant din viaţa lui Marin Sorescu: a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Română, în anii 1983 şi 1992. Într-un interviu, academicianul Eugen Simion a oferit amănunte despre povestea din anul 1992: „…Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generație și comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul… Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Sorescu …” Cu câţiva ani în urmă, Primăria Criova a început să organizeze, anual, în preajma datei naşterii lui Marin Sorescu o manifestare culturală de anvergură sub genericul „Zilele Marin Sorescu”.

(Monumentul Independenței din municipiul Craiova)

Asta-i muzica ce-mi place 1912 - 1948 - Municipiul Craiova

În data de 30 august 1908 a luat fiinţă la Craiova, sub preşedinţia generalului Petre Gigurtu (comandantul Corpului I Armată Craiova), Societatea „Smârdan” – societate a veteranilor grade inferioare din Oltenia, ce număra 800 de membri. În cadul acestei societăți s-a iniţiat proiectul creării, prin subscripţie publică, a unui monument comemorativ al Războiului pentru Independenţa din 1877-1878. De îndată s-a constituit un comitet de iniţiativă ce l-a avut ca președinte de onoare chiar pe generalul Petre Gigurtu. La 20 octombrie 1908 comitetul a hotârât ca proiectul să fie realizat de sculptorul Dimitrie Pavelescu-Dimo (19 iulie 1870, Calafat – 1 septembrie 1944). După ce proiectul a primit acceptul Regelui Carol I (în ianuarie 1909, la Peleş), la 1 februarie 1909 s-a încheiat contractul ridicării acestui monument între preşedintele Comitetului de iniţiativă, generalul Petre Gigurtu, şi sculptorul Dimitrie Pavelescu-Dimo. Lucrarea costa 150000 de lei. Monumentul urma să înfăţişeze „clipa primei lovituri de tun trasă din Calafat în contra vrăjmaşului, în ziua de 15 mai 1877, care a avut drept răsunet Neatârnarea proclamată de Corpurile Legiuitoare”(proclamaţie ce a avut loc la 9 mai 1877 în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor – n.n.). S-a intenţionat ca acest monument să redea exact momentul de la 15 mai 1877, ora 19:30, când domnitorul Carol a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului (acest prim foc fiind executat de tunul 1 din bateria Carol I), moment în care domnitorul Carol a rostit memorabila frază „Asta-i muzica ce-mi place!”. Conform contractului încheiat, monumentul trebuia să aibă 9 metri înălţime totală (7,70 metri înălţime de la soclu la creştetul statuii) şi 6 metri lăţime la bază. Statuia Regelui Carol I, aflată în vârful monumentului, trebuia să fie înaltă de 3 metri. Toate piesele trebuiau să fie din bronz, iar soclul şi treptele din piatră de Gura Văii sau piatră de Bulgaria. Piesele componente ale complexului monumental urmau să fie: statuia Regelui Carol I, grup alegoric compus din două tunuri, generalul Cernat cu harta în mână, maiorul Jack Lahovari, doi tunari la primul tun (unul trăgând şi altul în aşteptare), trei figuri la cel de-al doilea tun, un basorelief ce reprezintă în copie tabloul lui Nicolae Grigorescu „Lupta de la Smârdan”, un basorelief ce reprezintă lupta de la Rahova cu maiorul Merişescu, un basorelief ce reprezintă şedinţa istorică a Adunării Deputaţilor, cu I.C. Brătianu declarând independenta României. La 30 august 1909, Societatea „Smârdan” (ce număra acum 8657 de membri) a luat parte la serbarea luării Griviţei – prilej cu care, de la orele 2 până la 6 după-amiază, în grădina Minerva s-a prezentat publicului macheta monumentului, cu îndemnul de a contribui fiecare după posibilităţi la ridicarea acestuia. Multe persoane și instituții au susținut moral și financiar realizarea monumentului. Monumentul a fost turnat în bronz la Florenţa, la fonderia Lippi, în perioada 1909-1912 şi la acea vreme a însemnat cel mai mare monument militar din ţară. Odată finalizat, a fost amplasat la intrarea în parcul Bibescu, pe locul fostei fântâni a lui Bogdan, cunoscută şi cu numele de Fântâna cu ţeapă (fântână ce fusese demolată de autorităţi pe la 1910 - 1911). Festivitatea dezvelirii monumentului a fost stabilită pentru ziua de 21 mai 1913, ora 2:30 p.m. Să ne imaginăm acea zi memorabilă, după cum ne-a rămas mărturie programul oficial:

sosirea Majestăţii Sale Regina, a A.S.R. Principele Ferdinand, a Familiei Princiare şi a miniştrilor. Vor fi întâmpinaţi la gară de către autorităţile militare şi civile, de asemenea de către domanele Craiovei. O companie a Batalionului 5 Vânători va da onorul, cu drapelul şi muzica Regimentului Doljiu Nr.1.
de la gară cortegiul va merge la monument străbătând străzile Carol I, Justiţiei, Unirei şi Bd. Anastasie Stolojan (azi Bd. Ştirbei Vodă).
în chioşcul regal se vor face prezentările: generalul Gigurtu îi va prezenta pe membrii comitetului, primarul va prezenta persoanele „de distincţiune”.
P.P.S. Sofronie Craioveanul, episcopul Râmnicului Noului Severin, va oficia serviciul divin ce va precede dezvelirea monumentului.
vor ţine discursuri generalul Gigurtu (care va citi şi o telegramă din partea Regelui Carol I, trimisă cu acest prilej), primarul N.P. Guran şi Principele Ferdinand.
vor defila: şcolile de fete, Şcoala Normală de Învăţători, veteranii „Nouă şi cu sergentul zece” din Vaslui (fiind prezent însuşi Peneş Curcanul, pe numele său real Constantin Ţurcanu), veteranii din Moldova, veteranii Societăţii „Smârdan” din Oltenia, corporaţiile de meseriaşi, ofiţerii din garnizoană (fără trupe), trupa de detaşamente venite din ţară, elevii Gimnaziului militar. La sfârşit vor defila trupele din garnizoană, în următoarea ordine: Batalionul V Vânători, regimentul Doljiu Nr.1, regimentul Rovine Nr.26, regimentul 1 de Călăraşi, regimentul 1 de Artilerie în cap cu bateria a IV-a (cea care a tras primul foc de tun din Calafat asupra Vidinului, la 15 mai 1877), Regimentul 9 de Artilerie şi Escadronul de tren.
după terminarea festivităţilor M.S. Regina, A.S. Regală Principele Ferdinand şi însoţitorii vor vizita parcul Bibescu, apoi se vor înapoia la gară de unde, cu un tren special, se vor înapoia în Capitală.
seara, de la ora 8:30, mare iluminaţie. Circulaţia este interzisă până la 12 noaptea pe străzile Carol I, Justiţiei şi Unirei.

În perioada august-septembrie 1948 autorităţile comuniste au demontat Monumentul Independentei, motivând că era „necorespunzător din punct de vedere politic” şi avea „o relativa valoare artistică”. Macheta se găseşte încă la Muzeul Olteniei – Secţia Arheologie-Istorie.

Biserica Sfântu Dumitru - Municipiul Craiova

Biserica „Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir” este cea mai veche biserică din Craiova. Deşi nu există atestări precise cu referire la începuturile sale, Biserica Domnească sau „Băneasa”, aşa cum era cunoscută în vechime, pare să se confunde cu existenţa istorică a oraşului Craiova. Săpăturile arheologice executate în 1888 au scos la lumină dovezi care demonstrează că: „biserica veche «Sfântul Dumitru» din oraşul Craiova aparţine secolelor VIII-IX”. Poziţia strategică pe care a fost aşezată şi ţinuta ei grandioasă fac din această biserică un adevărat turn de apărare a oraşului. Păstrarea şi perpetuarea stilului bizantin al secolelor X-XV de către boierii craioveşti şi ulterior de voievodul Matei Basarab l-au determinat pe istoricul P. Constantinescu Iaşi să atribuie ctitoria acestei biserici domnitorului Mircea cel Bătrân, legând-o şi de marea victorie împotriva otomanilor de la Rovine. Deşi ulterior, refăcută în totalitate, Biserica Domnească din Craiova păstrează şi acum amintirea veacurilor trecute prin clopotniţa sa construită din cărămizi romane, luate probabil de la cetatea antică Pelendava (Mofleni), aceleaşi cărămizi care se găsesc şi în componenţa Mănăstirii Coşuna Bucovăţul Vechi din suburbia Craiovei Mofleni. În anul 1884, Bogdan Petriceicu Haşdeu vorbea de clopotniţa bisericii ca fiind singurul element rămas din fundaţia iniţială. După aceste considerente, Haşdeu a presupus că vechimea bisericii ar fi cu 200 de ani mai devreme de anul 1651, atunci când apare în istorie ca ctitorie a domnitorului Matei Basarab. În inscripţia păstrată din timpul domniei lui Matei Basarab nu se pomenesc ctitorii anteriori, lăsând să se înţeleagă faptul că monumentul îi aparţine din temelie domnitorului. Păreri neconfirmate documentar plasează existenţa ei în vremea fraţilor Petru şi Asan (sec. XII – 1185), a lui Ioan al Cumanilor (1230) sau chiar în timpul marelui domnitor Mircea cel Bătrân. După cele mai multe opinii istorice, Biserica „Sfântul Dumitru” a fost ctitoria marelui ban Barbu Craioveanu, care avea ca proprietate moşia şi localitatea Craiova, înainte de anul 1500. Prin faptul că biserica a fost socotită ca veche ctitorie a banului Barbu, în vechile hrisoave ea apare cu denumirea de „Băneasa”.În decursul timpului, Biserica Băneasa a fost susţinută nemijlocit de banii cetăţii. Lângă biserică se aflau casele banilor cetăţii, iar aşezarea ei nu a fost deloc întâmplătoare: pe de o parte era biserica marilor familii boiereşti, iar pe de altă parte făcea parte din sistemul de apărare a oraşului. Craiova, scaun bănesc, chiar dacă nu a fost niciodată înconjurată de ziduri, a avut totuşi un sistem de apărare bine aşezat, plan din care făcea parte şi Biserica „Sfântul Dumitru”. La Craiova, unde primejdia putea veni numai din sud şi sud-vest, mănăstirile şi bisericile cu rol de apărare au fost amplasate mai ales în această parte a cetăţii. Începând cu Biserica „Sfântul Dumitru” se va distinge vechea linie de puncte de observaţie din oraş către drumul Vidinului şi către vadurile de trecere a Jiului din preajma mănăstirilor Coşuna şi Jitianu, explicaţie justificată deoarece aceste biserici şi mănăstiri au fost construite de domni şi marii bani ai Olteniei, tocmai pentru a asigura apărarea acestui târg cu o vechime pierdută în negura timpului. În anul 1731, austriecii au întocmit aşa-numitul „plan al literei H”, pentru a întări şi fortifica locul pe care se afla Casa Băniei şi Biserica „Sfântul Dumitru” „fiindcă situaţia lui era mai înaltă decât a celorlalte locuri din Craiova şi întinderea lui nu era atât de mare”. Totuşi, acest plan nu a fost dus la bun sfârşit din cauza împotrivirii generalului Francisc Wallis, comandantul suprem al trupelor militare din Oltenia. Printre numirile cu care a defilat de-a lungul istoriei este şi cea de Biserica Domnească, denumire care se mai păstrează şi astăzi. Un zapis din 11 noiembrie 1645 pomeneşte de „Biserica Domnească ot Craiova”. S-a numit „Domnească” pentru că, din neamul craioveştilor, ctitorii ei, s-au tras câţiva domni ai Ţării Româneşti: Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Domnitorul Matei Basarab rezideşte în anul 1651 biserica străbunilor săi de la care îi rămăsese oraşul Craiova ca „o moşie de strămoşi”. Tot în timpul domniei sale, în anul 1657, Biserica Domnească a primit vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, însoţit de diaconul său Paul de Alep. Vorbind despre primirea care li s-a făcut aici, Paul de Alep spunea: „Am fost întâmpinaţi la intrarea în Craiova de banul Olteniei, boieri şi popor. Aceştia ne-au condus în biserica cea mare, de piatră, zidită de ultimul Matei Vodă, cu hramul „Sfântul Dumitru”, care seamănă întocmai cu biserica din Curte (Curtea domnească din Târgovişte), fiind ridicată pe patru stâlpi înalţi şi având un aspect luminos şi încântător”. Prin urmare, Biserica „Sfântul Dumitru” a fost locul în jurul căruia a gravitat ani de-a rândul viaţa oraşului Craiova, mai ales că lângă ea se înălţau casele Băniei, care au adăpostit de-a lungul veacurilor, reşedinţa banilor şi caimacanilor olteni, vremelnica administraţie din timpul stăpânirii austriece, locul de popas al domnitorilor şi sediul Divanului Craiovei. Cei care mergeau pentru a fi judecaţi de Divanul cetăţii treceau de obicei pe la Biserica cea mare, „Sfântul Dumitru”, pentru jurământ şi pentru pecetluirea hotărârii judecătoreşti. A suferit mai multe stricăciuni de-a lungul vremii, iar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a fost parţial restaurată; i s-au aşezat chenare de piatră înflorate şi fiare la ferestre, geamuri de sticlă la ferestrele de jos şi la cupole (toate bisericile fiind lipsite complet de geamuri). Era foarte des vizitată de episcopii de la Râmnic: Grigorie Socoteanu, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie şi de aceea a dobândit calitatea de biserică episcopală. Din cauza stricăciunilor pe care le-a suferit de-a lungul vremii, biserica a avut o existenţă destul de grea, parcurgând foarte repede drumul de la bunăstare la paragină. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Biserica „Sfântul Dumitru” a fost tot mai mult neglijată, averile de care dispunea trecând în proprietatea privată, mai ales din momentul pierderii funcţiei de biserică episcopală în folosul Bisericii Madona Dudu. Cutremurul din 1838 îi cauzează stricăciuni foarte mari. Au existat numeroase încercări de reparare a bisericii, dar toate au fost în zadar. Din cauza stării grave în care se afla, biserica a fost închisă în anul 1849, fiind uitată aproape cu desăvârşire timp de 40 de ani. În anul 1889, Biserica „Sfântul Dumitru” este dărâmată complet şi refăcută din temelie de către arhitectul francez Andre Lecomte de Nouy, cu sprijinul regelui Carol I şi al reginei Elisabeta. La 12 octombrie 1889 s-a aşezat piatra de temelie, iar pe data de 26 octombrie 1933 biserica a fost terminată definitiv şi sfinţită în timpul arhipăstoririi episcopului Vartolomeu al Râmnicului şi Argeşului. Pictura bisericii a fost realizată între anii 1907-1933 de către pictorii francezi Menpiot şi Baries, picturile ornamentale din biserică şi din pridvor de pictorul german Gustav Nill, iar catapeteasma de pictorul gorjean Keber. În decursul timpului, Biserica „Sfântul Dumitru” şi-a îndeplinit după rânduială rolul de Catedrală arhiepiscopală. Din 25 martie 1939, atunci când Arhiepiscopia Craiovei capătă şi rangul de Mitropolie a Olteniei, biserica devine Catedrală mitropolitană, în timpul arhipăstoririi mitropolitului Firmilian. În anul 1976 s-au executat lucrări de spălare şi luminare a picturii interioare. Din cauza stricăciunilor suferite la cutremurul din 1977, a fost nevoie ca biserica să fie resfinţită, după ce au fost terminate lucrările de consolidare. Slujba de resfinţire a bisericii a fost săvârşită de către mitropolitul Olteniei, Nestor, în anul 1978, de ziua Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir. Biserica Sfântului Dumitru din Craiova a fost şi este coloana vertebrală a vieţii spirituale din oraş, deoarece aici slujeşte Arhipăstorul cetăţii Băniei şi Mitropolitul Olteniei. Aici se găsesc moaştele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, ale Sfinţilor Serghie şi Vah şi ale Sfintei Muceniţe Tatiana.

Festivalul concurs de muzică populară

Maria Tănase - Craiova - Ediția a V-a 1978

Festivalul - Concurs de muzică populară “Maria Tănase” este un spectacol-concurs, amplă manifestare de cultură populară, care are loc odată la doi ani, la Craiova, unde participă interpreti ai cântecului popular românesc din țară și din diaspora. Prima ediție a acestul festival – concurs a avut loc în anul 1969.

Maria Tănase (născută la data de 25 septembrie 1913 la București și decedată la data de 22 iunie 1963 tot la București) a fost o interpretă de muzică populară românească. S-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București, fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu și a florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei. Apare pe scenă, pentru prima dată, în anul 1921 pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a urmat doar 3 clase, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinții săi, la grădină. În mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. Pe 2 iunie debutează în revista Cărăbuș-Express (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase. În vara anului 1936 imprimă cântece populare la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea etno-muzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, primele două fiind Cine iubește și lasă și M-am jurat de mii de ori, pe care le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj. În 1938 Maria Tănase începe să colaboreze cu renumitul restaurant „Luxandra”, unde cânta acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moțoi. Data de 20 februarie 1938 reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, a prezentat „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului. După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio România. Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte, unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră. În septembrie lansează cu mare succes cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) și Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelația Alhambrei, pe care le imprimă apoi la „Columbia”. Pe 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziția Universală de la New York, unde cântă împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României). La această Expoziție au mai fost prezenți George Enescu, Constantin Brâncuși și Dimitrie Gusti. În anul 1940 Garda de Fier distruge toate discurile existente cu Maria Tănase în discoteca Radioului, sub pretextul că distorsionau folcorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mișcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca folcloristul Harry Brauner (cel care a cules în anul 1929 cântecul prototip pentru Cine iubește și lasă)și jurnalistul Stephan Roll. A avut o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar. În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului și muzicii românești cântă răniților din război. Interpretează câteva cântece românești de mare popularitate la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune din data de 28 octombrie 1946. În 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Lansează cu mare succes cântecele Dragi mi-s cântecele mele și Aseară vântul bătea(cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie din vara anului 1953 de la București. Din 1954 imprimă la Radio și la casa de discuri Electrecord. A jucat pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi – 1945 și în Horia de Mihai Davidoglu – 1956. A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran – 1944 și rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzsky – 1946. A cântat în filmele Se aprind făcliile – 1939 – film pierdut, România – 1947,Ciulinii Bărăganului – 1958 și în scurt-metrajul Amintiri din București - 1958. Maria Tănase a avut un repertoriu alcătuit din aproape 400 de cântece din toate regiunile României. În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a. În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de stat, iar în anul 1957 a primit titlul suprem de Artist Emerit.Maria Tănase a fost și agentă a Serviciului Special de Informații – SSI - condus de Eugen Cristescu. În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara, cu Taraful Gorjului, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Bria să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București. Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10

C.S. Universitatea Craiova

C.S. (Clubul Sportiv) Universitatea Craiova este unul dintre cele mai titrate cluburi de fotbal din România, fiind și prima echipă românească de fotbal ajunsă în semifinalele Cupei U.E.F.A.. Echipa s-a înscris după o perioadă de inactivitate în Liga a IV-a Dolj 2015 – 2016. Înființată în anul 1948, s-a numit inițial Clubul Sportiv Universitar Craiova și a aparținut Asociației Naționale a Studenților din România (A.N.S.R.). În anul 1950 a fost redenumită Știința Craiova, nume rămas și astăzi drag multora dintre suporterii Universității Craiova. Din anul 1966 până în prezent clubul se numește Universitatea Craiova. A fost prima echipă din România care s-a calificat într-o semifinală de Cupa Europeana la fotbal, în sezonul 1982 – 1983 și prima echipă din România calificată în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni, în sezonul 1981 – 1982; de asemenea a fost prima echipă din România care a eliminat formații din Germania (Kaiserslautern) și Anglia (Leeds United). În sezonul 2004 – 2005 a retrogradat, după 41 de ani de prezență în prima divizie, dar a revenit numai după un an de exil în divizia secundă. Este supranumită "campioana unei mari iubiri", nume care reflectă popularitatea echipei. Această titulatură, devenită notorie, i-a fost dată de către Adrian Păunescu. Echipa joacă pe stadionul Ion Oblemenco din anul 1966, atunci fiind construit, inițial numindu-se stadionul Central. După moartea celui mai iubit dintre jucătorii echipei, Ion Oblemenco, s-a luat hotărârea ca stadionul să preia numele idolului din Bănie. Clubul a fost dezafiliat în 2011 de la FRF, astfel că în sezoanele 2011-2012 și 2012-2013 nu a participat în nicio competiție. Fondat în 1948, Clubul Sportiv Universitatea Craiova a fost un veritabil ambasador al României. Golurile lui Oblemenco, Balaci, Cârțu ori Cămătaru și marile meciuri europene au făcut să iasă în stradă sute de mii de români! Care s-au identificat și au iubit Știința! Au făcut din Craiova capitala fotbalului românesc ani la rând. Din 1948 până în 1992, cât timp clubul și implicit secția sa de fotbal s-au aflat sub tutela Ministerului Educației Naționale, CS Universitatea Craiova a realizat marile performanțe: patru titluri naționale și cinci cupe ale României, plus calificarea în premieră pentru o echipă românească în semifinalele unei cupe europene.

În 1992, secția de fotbal a CS Universitatea Craiova s-a desprins de clubul-mamă. În 2013, după numeroase cereri depuse la Ministerul Educației, CS Universitatea Craiova a primit acceptul reînființării secției de fotbal, pasul esențial pentru demararea noului proiect. Renașterea echipei de suflet a Craiovei are la baza un contract de asociere încheiat între trei entități, conform legislației în vigoare, fără a se constitui într-o nouă societate cu personalitate juridică. Părțile, una de drept privat și două de drept public, sunt: Club Sportiv U Craiova S.A., C.S. Universitatea Craiova și Municipiul Craiova. Club Sportiv U Craiova S.A. va asigura, din surse proprii și surse atrase, tot suportul financiar necesar desfășurării activităților sportive, de administrare și organizare a obiectului central de activitate: fotbalul. Societatea comercială, deținătoare a Certificatului de Identitate Sportivă, va înscrie echipele de copii, juniori și seniori în campionatele și competițiile de fotbal, naționale și internaționale, demarând cu înscrierea echipei de seniori în Liga a II-a de fotbal profesionist, în sezonul 2013-2014. Clubul sportiv universitar, aflat sub tutela Ministerului Educației Naționale, își alătură girul, marca, titulatura, culorile, palmaresul și emblema sub care Universitatea a cunoscut marea performanță.

Primăria Municipiului Craiova pune la dispoziție baza sportivă "Ion Oblemenco". Comunitatea locală a fost reprezentată la luarea istoricei decizii prin consilierii municipali aleși care au votat pentru realizarea acestui proiect în unanimitate. CS Universitatea Craiova are drept principal obiectiv reînvierea spiritului alb-albastru! Redarea demnității și mândriei suporterilor olteni! Sus am postat logo-ul clubului de fotbal Universitatea din Craiova.

Municipiul Craiova (în germană Krajowa 1718-1739) este reședința județului Dolj, denumită și „capitala Olteniei”. Conform ultimului comunicat al Institutului Național de Statistică, în anul 2009 orașul avea o populație de 298643 de locuitori. Municipiul Craiova este situat în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116 m. Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic, fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului. Prima atestare documentară a orașului provine din anul 225, pe documentul istoric Tabula Peutingeriană. Sus este reprezentată stema municipiului Craiova şi jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului din vremuri diferite.

Restaurantul Frații Spirtaru

Liceul Frații Buzești

Teatrul Național și Strada Justiției

Școala Israelită

Școala comercială Gheorghe Chițu

Școala Madona Dudu

Palatul Justiției

Palatul Dinu Mihail

Liceul Carol I

Palatul Elise G.Alexandrescu

Dolj este un județ în provincia istorică Oltenia din partea sudică a României, aflat în regiunea cea mai mănoasă și roditoare a Câmpiei Dunării și a Olteniei, într-o zonă ce a oferit, de-a lungul timpului, condiții de climă și mai ales sol, dintre cele mai prielnice. Județul se întinde pe 7414 kilometri pătrați, numără aproximativ 734000 de locuitori având capitala în municipiul Craiova. Din punct de vedere administrativ județul se compune din; 3 municipii - Craiova, Băilești și Calafat, 4 orașe - Bechet, Dăbuleni, Filiași și Segarcea precum și 103 comune. Sus am postat harta, stemele comunistă și actuală ale județului Dolj iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură doljene din vremuri diferite dar și alte frumoase locuri de vizitat în acest județ.