Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos marchează trecerea a 200 de ani de la nașterea lui Carl Spitzweg.

În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, iar în stânga este aplicată pe două rânduri orizontale o inscripție cu valoarea monedei: “10 EURO”. Sub aceasta este trasată o linie orizontală întreruptă de litera D, care semnifică monetăria germană care a realizat moneda. La partea cea mai de jos, pe trei rânduri orizontale, este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (denumirea țării în limba germană) și: ”2008” (anul emiterii monedei). La partea superioară, periferic circular sunt dispuse 12 stele fiecare având câte cinci colțuri. În câmpul central al reversului monedei și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, este prezentat personajul stând într-un șezlong cu umbrelă, având lângă două cărți, din care una este deschisă. În stânga, pe trei rânduri orizontale sunt aplicate inscripțiile: “CARL SPITZWEG” (numele personajului) și “1808 - 1885” (anii de viață). Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 7 februarie 2008, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – D, gravor – Hannes Dauer, inscripția de pe cant: “ACH, DIE VERGANGENHEIT IST SCHÖN” (O, trecutul e frumos!) și tiraje – 1,5 milioane UNC și 260000 proof.

Carl Spitzweg a fost un pictor romantic și poet german care s-a născut la data de 5 februarie 1808 și a decedat la data de 23 septembrie 1885. El este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți artiști din perioada Biedermeier. Tatăl său, un comerciant bogat, l-a pregătit pe Carl ca farmacist.. Și-a obținut calificarea la Universitatea din Munchen, dar, în timp ce se vindeca de o boală, s-a apucat de pictură. Spitzweg a fost autodidact ca artist, începând prin a copia lucrările maeștrilor flamanzi. A contribuit cu prima sa lucrare la reviste satirice. După ce a primit o moștenire în 1833, a putut să se dedice picturii. Mai târziu, Spitzweg a vizitat centre de artă europene din Praga, Veneția, Paris sau Londra, studiind lucrările diverșilor artiști și rafinându-și tehnica și stilul. Picturile și desenele sale ulterioare sunt adesea lucrări de gen umoristic. Două dintre cele mai cunoscute picturi ale sale sunt: The Bookworm (1850) și The Hypohondriac (1865). Picturile sale au inspirat comedia muzicală Das kleine Hofkonzert a lui Edmund Nick. Deși a călătorit pe scară largă în Europa, a fost provincial în alegerea subiectelor; cu tandrețe, umor, dar cu un control ferm al luminii, al umbrei, al compoziției și al detaliilor, el a portretizat inadaptați din orașele mici, muzicieni de stradă, poștași, paznici de noapte și îndrăgostiți care își iau rămas bun. El este înmormântat în cimitirul Alter Sudfriendhof din München.
2. Moneda de mai jos marchează trecerea a 150 de ani de la nașterea lui Max Planck.

În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, iar în stânga sunt aplicate pe două coloane 12 stele (5 și 7) fiecare având câte cinci colțuri. În dreapta sunt aplicate inscripțiile “F” (simbolul monetăriei germane care a realizat moneda) și “2008” (anul emiterii monedei). La partea cea mai de jos, pe trei rânduri orizontale, sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele țării în limba germană) și “10 EURO” (valoarea monedei). În câmpul central al reversului monedei și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, este prezentat bustul personajului din profil spre stânga, pe fundalul uni grafic. Sub grafic este inscripționat numele personajului – MAX PLANCK, iar pe axa verticală a graficului este aplicată inscripția: “150.GEBURTSTAG” (150 ani de la naștere). Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 10 aprilie 2008, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – F și tiraje – 1,5 milioane UNC și 260000 proof.

Max Planck, nume întreg - Max Karl Ernst Ludwig Planck,a fost un fizician german, fondator al mecanicii cuantice, care s-a născut la data de 23 aprilie 1858 și a decedat la data de 4 octombrie 1947.„Ca apreciere a serviciilor pe care le-a adus la progresul fizicii prin descoperirea cuantelor de energie”, în anul 1918 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică. A studiat la Munchen și Berlin,ulterior a devenind profesor de fizică (1889-1926). Activitatea sa în domeniul principiilor termodinamici și a distribuției energetice a radiației unui corp perfect absorbant, pe care a descris-o exact printr-o formulă celebră, l-a condus la abandonarea unor principii clasice newtoniene și la introducerea teorie cuantice (1900). Pentru aceasta el a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918. În cinstea lui Max Planck valorile lungimii, timpului, masei, energiei și a temperaturii, care pot fi compuse din constantele universale c, G, h/2π,κ - se numesc Planckiene.
3. Moneda de mai jos marchează trecerea a 125 de ani de la nașterea lui Franz Kafka.

În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, iar în stânga sunt aplicate 12 stele fiecare având câte cinci colțuri și litera G, care simbolizează monetăria germană ce a realizat acesată monedă. Periferic circular, pe părțile superioară, dreaptă și inferioară sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLKAND” (numele țării în limba germană), “10 EURO” (valoarea monedei) și “2008” (anul emiterii monedei. În câmpul central al reversului monedei și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, este prezentată pe jumătatea dreaptă fața personajului parcă ieșind dintr-o pagină de manuscris, iar în jumătatea cealaltă este redată Catedrala Sfântul Vitus din Praga, cu referire la fundalului istoric și cultural al poveștii personajului. Periferic circular pe partea stângă este aplicată inscripția: “FRANZ KAFKA” (numele personajului) și “1883 - 1924” (anii de viață). Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 10 iulie 2008, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – G, gravor - Frantisek Chochola și tiraje – 1,5 milioane UNC și 260000 proof.

Franz Kafka a fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga, care s-a născut la data de 3 iulie 1883 și a decedat la data de 3 iunie 1924. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului.Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele: Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza și povestirile: Verdictul, Un artist la foamei, Un medic de țară și Marele zid chinzesc.După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la o companie de asigurări. În 1909 a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din Munchen. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste. Primele simptome ale fuberculozei lui Kafkaau apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele.

Catedrala Sfântul Vitas din Praga (Cehia), denumire oficială completă - Catedrala Mitropolitană a Sfinților Vitus, Venceslau și Adalbert, este o catedrală mitropolitană romano-catolică situată în cetatea orașului, necropolă regală și imperială, catedrală a Arhiepiscopiei de Praga. Construcția în stil gotic a început în anul 1344 la inițiativa împăratului Carol al IV-lea, pe locul unei bazilici romanice cu trei nave, ale cărei ziduri au fost parțial integrate în noua clădire, precum absida de sud, cu mormântul sfântului Venceslau. Aceasta catedrală este un excelent exemplu de arhitectură gotică și este cea mai mare și cea mai importantă biserică din țară. Aici sunt înmormântați mai multor regi ai Boemiei și împărați ai Sfântului Imperiu Roman. Catedrala are următoarele dimensiuni: 124 x 60 metri, turnul principal are înălțimea de 96,5 metri, turnurile din față au 82 m, iar bolta are înălțimea de 33,2 m.

xxx

"PRIORITĂȚI"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

29 aprilie - Ziua veteranilor de război din România

Guvernul a hotărât, prin H.G. nr. 1222/10.10.2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, ca Ziua veteranilor de război să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaștere a meritelor acestora pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor României. După Războiul de Independență din 1877-1878 și după Primul Război Mondial (1916-1918), prin diferite legi, s-a instituit titlul de veteran de război, participanților la campanii și urmașilor lor fiindu-le acordate diferite drepturi și avantaje reparatorii. Titlul de ''veteran de război'' a fost recunoscut pentru prima dată la 29 aprilie 1902. Prin Decretul din 1902, participanții la Războiul de Independență au fost declarați veterani, asigurându-li-se, pe lângă acest binemeritat și onorant statut, mijloace pentru un trai decent și înlesniri pe măsura curajului și a sacrificiilor probate pe câmpul de luptă. În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostaşilor eroi prin împroprietărire şi chiar ridicarea în ranguri boiereşti. La un sfert de veac de la mobilizarea oştirii pentru războiul de independenţă, în care s-au sacrificat zece mii de ostaşi din cei 58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele Carol I, la solicitarea supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, titlul de ”veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prevedea: ” Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de ”VETERAN DE RĂZBOI”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact 883601 militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a fost plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a 650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit, cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”, răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi, 33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran” foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca ”antifascişti”, dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de război”. Reforma agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii româneşti.

Unirea Principateloru prin Congresulu de la Parissu

Produsul de mai sus este una dintre cele mai vechi medalii care celebrează Unirea Principatelor Române. Este o medalie rotundă, confecționată probabil din argint și având probabil o singură față. În centrul câmpului medaliei, în interiorul unui cerc liniar continuu, se distinge un scut cu stemele cele două principate sub o singură coroană, pe un fundal drapat, dedesubt fiind redate două fascii iar deasupra simbolul masonic – Ochiul lui Dumnezeu. Periferic circular este aplicată inscripția: “UNIREA PRINCIPATELORU PRIN CONGRESSULU DE PARISSU” (Unirea Principatelor prin Congresul de la Paris).

Urmaşii lui Burebista (82 – 44 Î.Hr.), făuritorul statului dac centralizat, au căutat cu mijloacele vremii, diplomaţia şi forţa armelor, să aducă la un loc localnicii acestor teritorii atât de darnice. Dar, conform principiului “dezbină şi stăpâneşte”, marile imperii, marile puteri înconjurătoare s-au împotrivit prin cele mai perfide mijloace realizării visului de unire al românilor. A trebuit să treacă mult timp până să se realizeze unitate de voinţă şi conştiiţă pentru învingerea vitregiilor vremii şi realizarea unităţii de neam a românilor.Încă de la 1821 lui Tudor Vladimirescu nu i-a lipsit ideia de unitate sau simţul legăturii între cele două state româneşti. Astfel în data de 5 aprilie 1821 el trimite o scrisoare mitropolitului Dionisie Lupu prin care îl roagă să ia legătura cu boierii moldoveni, “să ştie unii ce fac şi ceilalţi” , căci “fiind de-un neam şi o lege” se cuvine să lucreze „la un gând şi într-un glas ca să poată dobândi deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi”. De la istoricul Aron Densuşianu (1846 - 1911) ne parvine informaţia precum că prin Moldova începutului de secol 19, circulau, ca un fel de imn naţional, nişte versuri semnificative atribuite mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache (1768 - 1846);

“Dumnezeule, prea înalte, de ce suferi tirania?

Izgoneşte toţi vrăjmaşii şi-i zdrobeşte cu mânia

Şi în patria cea dulce pe noi, pe toţi, ne adună

Ca la a tale altare să putem cânta’mpreună”

În gazeta Junimea Română (Paris - 1851) Nicolae Bălcescu scria; “Ridicarea lui Tudor fu deşteptarea naţiei; de atunci Ţara începu a mai da semne de viaţă.” Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a trezit în toate largile cercuri ale societăţii europene spiritul de ridicare împotriva apăsărilor de orice fel, împotriva exploatării străine. Urmare a evoluţiilor politice international ale vremurilor, de după seria de râzboaie ruso-turce, pentru dobândirea influienţei politice în zona balcanică, sud est europeană, în ţările române s-au impus Regulamentele organice, ca formă de început a regimului constitutional reprezentativ (anii 1831 - 1832). În conţinutul regulamentelor, la cap. 8 se făcea trimitere la ideia de “unire mai de aproape între amândouă prinţipaturi”, concretizată în; aceleaşi drepturi pentru locuitorii ambelor principate, posibilitatea de a dobândi proprietăţi în ambele principate, aceleaşi preţuri şi aceiaşi putere a monedei în ambele principate. La anul 1848 ţările române se aflau sub protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman. Exista deci o apăsare dublă care a făcut să se manifeste în prim plan lupta pentru emancipare socială, care a constituit obiectivul esenţial al Revoluţiei de la 1848 în ţările române. Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei, rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman. Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cu; “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:”

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…
Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România
Prinţ străin cu moştenirea tronului …
Neutralitatea pământului Principatelor
Puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei

Propunerea este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă. Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din Moldova.

Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea natională; că ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe, suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune, acelaşi geniu şi acelaşi suflet”. Dorinţele exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial. Nu s-a acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii (Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost;

Aceiaşi organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni într-o singură armie”
Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
Garantarea libertăţii individului
Acces liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate
Acceptarea exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri corespunzătoare
Anularea oricăror privilegii
Îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare

Se poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase doar pe jumătate. Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua jumătate a Unirii. Prin hotărârea Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare principat.

După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc! ” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864.

V.C.R.G. locul 2 - 1935 - medalie ciclism

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Virtutea militară - medalie clasa a 2-a

pentru militari la război 1880 - 2000

Deoarece războaiele erau un fenomen aproape permanent în istoria medievală a tuturor statelor, în mod absolut firesc, vitejia, priceperea şi fidelitatea celor care luptau au fost răsplătite de către suverani. Din momentul în care statele au avut diferite ordine, ofiţerii – cu toţii nobili, conform regulilor timpului – au fost decoraţi cu acestea pentru faptele lor de arme, ajungându-se ca unele ordine să aibă cu precădere o conotaţie militară. Dar luptele erau duse, mai ales începând din secolul al XVIII-lea, cu trupe tot mai numeroase, de a căror bună comportare depindea de foarte multe ori soarta bătăliilor şi, de aceea, suveranii aveau grijă să-i răsplătească şi pe aceştia, oferind celor mai bravi dintre ostaşi diverse sume de bani. Banii, oricât erau de dorit şi oricât de bine prindeau respectivilor militari, se cheltuiau repede şi nimeni nu mai ştia că un ostaş a fost foarte brav şi a fost răsplătit pentru aceasta. Cum regulile vremii erau foarte clare şi admiterea într-un ordin implica automat apartenenţa la clasa nobiliară, pentru a putea acorda un semn exterior de apreciere a soldaţilor care s-au distins prin bravură, împăratul Austriei, Iosif II, a instituit, pe 19 iulie 1789 (fără nici o legătură cu evenimentele care s-au desfăşurat în aceeaşi săptămână la Paris), o decoraţie minoră, numită „medalie”. Este de precizat că respectiva decoraţie reprezenta, ea în sine, o valoare, fiind confecţionată din aur de 24 de carate şi având o greutate apreciabilă, dar ceea ce conta cel mai mult era onoarea de care se bucurau cei care o căpătau. Bineînţeles că, pe măsura „democratizării” societăţii europene, decoraţiile minore, atât cele conferite militarilor „pentru vitejie” în general, cât şi cele acordate pentru anume bătălii sau războaie, se generalizează, fără să mai existe practic vreo ţară care să nu aibă astfel de medalii; denumirile lor sunt, în general, foarte asemănătoare, chiar dacă sunt în limbi diferite, inclusiv în cea latină. O primă distincţie românească, menită să onoreze pe supravieţuitorii bătăliei din 1848 de pe Dealul Spirii, a fost iniţiată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1860 (prin Decretul nr. 2067 din 8 noiembrie), când a fost instituită medalia Pro Virtute Militari. Chiar legiferată şi bătută, medalia nu a fost înmânată celor îndreptăţiţi, foarte probabil din motive politice, pentru a nu deranja prea tare Înalta Poartă care, pe de-o parte nu putea accepta, ca Putere Suzerană, emiterea de decoraţii de către părţi componente ale Imperiului Otoman, pe de altă parte, această decoraţie se constituia într-un afront direct la adresa otomanilor prin comemorarea unei bătălii purtate împotriva lor. Foarte probabil că acestea au fost cauzele pentru care domnitorul nu a acordat medalia, ea fiind distribuită beneficiarilor abia sub regimul Locotenenţei Domneşti din primăvara lui 1866. În cadrul aceluiaşi program politic al domnitorului Cuza, de a încerca crearea unor decoraţii româneşti cu care să poată recompensa meritele propriilor cetăţeni, pe lângă confecţionarea Ordinului Unirii se înscrie şi confecţionarea unor decoraţii minore: medaliile Virtutea Militară şi Devotament şi Curagiu, ambele confecţionate din argint. Prima dintre aceste decoraţii, de formă circulară, avea pe avers efigia domnitorului şi, marginal, numele său, iar pe revers denumirea medaliei. Însemnul era surmontat de o coroană regală heraldică. A doua medalie era surmontată de o semicunună din frunze de lauri. Nici una dintre aceste decoraţii nu a fost „legalizată” printr-un decret şi au rămas neacordate oficial. O nouă medalie cu această denumire era prevăzută a se înfiinţa prin Legea de organizare a puterii armate din 27 martie 1872, primul regulament al medaliei datând din 17 mai 1872. Medalia era organizată pe două clase, denumite „de aur” şi „de argint”; prima, cea „de argint” (clasa a II-a), se putea acorda sergenţilor reangajaţi care au servit în acest grad 12 ani fără vreo condamnare prin sentinţă şi, în acest caz, pe panglică era prinsă o baretă din argint pe care era trecută cifra „XII”, beneficiarii primind o îndemnizaţie de 300 lei/an. Pentru fapte meritorii de curaj şi devotament, militarii puteau primi respectiva medalie – ofiţerii, pe cea „de aur” iar gradele inferioare, pe cea „de argint”; aceste medalii nu aduceau, însă, nici un beneficiu material. Medalia era circulară, având pe avers efigia lui Carol I şi, circular, inscripţia: „CAROL I DOMN AL ROMÂNIEI”, iar pe revers, înscris într-o cunună din frunze de laur şi măslin, inscripţia pe două rânduri: „VIRTUTEA MILITARĂ”. Însemnul era surmontat, în loc de coroana regală heraldică (ca pe medalia făcută cu acelaşi nume din vremea lui Cuza), de o semicunună din frunze de lauri, asemănătoare celeilalte medalii din 1864, Devotament şi Curagiu.

Panglica era din rips moarat roşu cu câte o bandă marginală albastru deschis. În timpul războiului din 1877-1878, un număr relativ mare de militari români, atât ofiţeri cât şi subofiţeri şi trupă, au fost decoraţi cu medalia Virtutea Militară. Pentru a nu se confunda însemnul decoraţiei conferite pentru fapte de arme pe câmpul de luptă cu cea obţinută pe timp de pace, prin Înaltul Decret nr. 2698 din 25 octombrie 1880 se instituie o nouă formă a acestei distincţii numită Medalia „Virtutea Militară de război”; ea era sub formă de cruce de tip Ruppert (cu braţele având capetele lăţite şi terminate convex). Dimensiunea crucii era de 35 mm, cu marginile mate şi uşor înălţate, iar mijlocul lucios; între braţe era o cunună mată din frunze de stejar iar în centru un medalion de 17 mm diametru, care avea pe avers efigia lui Carol I şi inscripţia cu numele şi titulatura sa, iar pe revers denumirea decoraţiei. Panglica a rămas identică pentru ambele tipuri ale medaliei. Trebuie menţionat că, deşi prin regulamentul din 1880 se prevede ca în titulatura din jurul efigiei să fie folosită denumirea de REGE nu de DOMN (aceasta deşi în momentul instituirii, România încă nu era regat!); în afara unui număr destul de mic de însemne realizate imediat după apariţia decretului amintit, trebuie specificat că va fi folosită în continuare, pentru toate medaliile conferite şi în 1877-1878, şi în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, tot titulatura de DOMN, aşa cum a fost ea stabilită la instituirea decoraţiei. Prin Legea pentru instituirea ordinului militar „Mihai Viteazul” din 1916, medalia „Virtutea Militară” din ambele clase rămâne să se confere numai subofiţerilor şi trupei, devenind echivalentă ca importanţă cu ordinul „Mihai Viteazul” acordat ofiţerilor. De asemenea, un spor de importanţă pentru această medalie este şi faptul, prevăzut prin aceeaşi lege, ca ordinele „Steaua României” şi „Coroana României” cu spade, primite pentru acţiuni în lupta directă cu inamicul, să se confere cu panglică de „Virtute Militară”. O situaţie specială va avea decoraţia pe timpul domniei lui Carol II; medalia „de pace”, deşi neabrogată şi cu regulamentul din 1906 nemodificat, este aproape „uitată”, iar medalia „de război” nu mai este trecută printre distincţiile care se conferă pe timp de conflict armat nici în Legea din 1937 (Decret Regal nr. 4031/ 26 noiembrie 1937), nici în regulamentul de aplicare a acesteia (Înalt Decret Regal nr. 4354 din 21 decembrie 1938). Virtutea Militară de război revine la poziţia ierarhică avută în 1916, prin Decretul Regal nr. 1932 din 30 iunie 1941.La discutarea noului sistem de decoraţii în cadrul Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor, ajungându-se la concluzia că reinstituirea ordinului „Virtutea Aeronautică” (primul ordin specific pentru aviatori din lume) este utilă, s-a decis crearea unei decoraţii identice ierarhic pentru marinari, ordinul „Virtutea Maritimă”. Deoarece cele două arme specifice au decoraţii proprii, era firesc ca şi trupele terestre să aibă, la rândul lor, un ordin egal ierarhic cu cele amintite mai sus şi cu titulatură asemănătoare, anume Virtutea Militară. Se crea astfel un sistem din trei decoraţii similare pentru cele trei componente de bază ale Forţelor Armate Române, ordinele „Virtutea Militară” şi „Virtutea Maritimă” fiind, în fapt, transformarea şi ridicarea pe o treaptă ierarhic superioară a vechilor medalii cu aceste nume. Pentru noul ordin „Virtutea Militară”, s-a pornit de la forma medaliei „de război” md. 1880; bordura mată, caracteristică medaliei, a fost înlocuită cu una albastră – culoarea tuturor ordinelor militare şi de război româneşti – iar centrul lucitor, cu email alb. Pentru medalionul central avers s-a preluat imaginea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, călare, străpungând cu lancea balaurul, medalion specific al ordinului militar Sfântul Gheorghe creat de Carol II în 1940 prin transformarea ordinului Bene Merenti al Casei Domnitoare într-un ordin specific militar şi „de război”. S-a considerat că, pe de-o parte, este bine să fie preluată şi tradiţia acestui ordin militar, chiar dacă el nu s-a conferit ulterior pe timpul luptelor şi, pe de altă parte, de faptul că pentru toate ordinele militare, ziua ordinului s-a hotărât a nu fi cea a primei instituiri, ca la celelalte distincţii, ci a sfântului patron caracteristic, aceasta deoarece s-a pornit de la tradiţia sărbătoririi ordinului „Mihai Viteazul” la 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a ordinului „Virtutea Aeronautică”, la 20 iulie, sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie, patronul aviaţiei. Deoarece în tradiţia militară românească Sf. Gheorghe era considerat „patronul” forţelor armate şi aducătorul de biruinţe, ziua ordinului a fost fixată pentru 23 aprilie, sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Panglica ordinului preia culorile de bază ale panglicii medaliei, roşie cu două benzi albastre la margini, la care se adaugă câte un fir argintiu la benzile marginale albastru deschis. Pentru a se alinia sistemului naţional de decoraţii, medalia „Virtutea Militară” care se poate acorda pe timp de pace are forma circulară specifică, dar cu însemne deosebite pentru militari şi civili (ca toate medaliile care se pot conferi şi militarilor), este organizată pe trei clase şi se poate conferi tuturor celor care servesc în cadrul trupelor terestre. În schimb, medalia cu însemne „de război” are numai două clase, ca şi cea din 1880, este cea mai însemnată decoraţie care se poate conferi trupei şi subofiţerilor din toate cele trei categorii de forţe armate pentru fapte deosebite de vitejie, având acelaşi statut ierarhic ca în cele două războaie mondiale. Prin Legea nr. 459 din 9 iulie 2002 s-a reînființat Ordinul și Medalia Virtutea Militară. Aceste distincții diferă de la pace la război dar și între diverse categorii de personal, existând deci mai multe variante. Aici am prezentat Medalia Virtutea militară clasa a 2-a pentru militari la război (1880 - 2000).

U.N.S.R. (Uniunea Națională a Studenților din România)

U.N.S.R. (Uniunea Națională a Studenților din România) este o federație studențească care reunește 52 de organizații studențești și de tineret din 12 centre universitare, ale cărei scopuri includ dezvoltarea și afirmarea profesională, evoluția cunoașterii și cercetării în condițiile respectării statului de drept și a drepturilor omului și implicit ale studentului român. UNSR este o organizație care susține consultările eficiente cu reprezentanții conducerii țării și sprijină orice proiect care urmărește să mențină sau să inoveze calitatea în învățământul superior din România. Totodată, ea informează studenții în ceea ce privește schimbările de actualitate și îi îndeamnă să se implice în mod activ în dezvoltarea unui viitor propice sistemului academic. Ea formează tineri cu o multitudine de competențe și asigurăm premisele unui mecanism universitar sănătos. Sediul central al uniunii este situat în incinta Casei de Cultură a Studenților bucureșteni, din Calea Plevnei, nr. 61.

România (chinologie)

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată la comanda Asociației chinologice din România, ea fiind conferită tuturor membrilor asociației, care o purtau cu mândrie la reverul hainelor, dar care putea fi purtată și câini la gât. Chinologie (din greacă: kyn, -"câine"; și logos, -"știință") este știința care se ocupă cu studiul și creșterea câinilor. Arăt în continuare câteva dintre momentele dezvoltării chinologiei românești prin activitatatea chinologilor arădeni. In anul 1921 au luat fiinta Clubul Foxterrieri din Arad si Clubul Amatorilor de Caini de Politie din Arad. Aceste doua cluburi au organizat activitatea chinologica din Arad si din judetele invecinate, stimuland dezvoltarea miscarii chinologice. Dintre manifestarile chinologice organizate in acea perioada de chinologii aradeni amintim expozitia clubului de Fox Terrier din anul 1929 la care au participat peste 200 de exemplare, aproximativ 100 fiind din Arad. Activitatea chinologica a fost intrerupta de cel de al doilea razboi mondial. Anul 1969 este un an important pentru chinologia romana, este anul infiintarii asociatiei chinologice. La data de 17 noiembrie 1969 s-a infiintat la Arad Asociatia de Crescut si Dresat Caini din Romania, prima asociatie chinologica din Romania si care a fost aprobata de Consiliul de Ministri din R.S.R. In anul 1972, cu ajutorul chinologilor maghiari Asociatia Chinologica Romana este admisa ca membra al Federatiei Chinologice Internationale. Chinologii aradeni au avut in acea perioada o intensa activitate pentru popularizarea cainilor de rasa in randul oamenilor. De asemenea sau tiparit mai multe publicatii de specialitate: revista „Ciinele”, colectia „Totul despre câini” care cuprinde patru carti: „Micul ghid canin”, Reproductia speciei canine”, „Eredopatologie canina” si „Zoopsihologie canina”. Din anul 1972 pana in anul 1976 Asociatia Chinologica Romana a functionat in cadrul AVIROM, care a avut sediul central la Arad, organism care includea alaturi de crescatorii de caini, crescatorii de pasari de curte si porumbei si era sub controlul direct al Ministerului Agriculturii. Prima expozitie s-a organizat in anul 1971 pe stadionul fabricii arădene de zahar. Expozitiile incepeau intotdeauna cu parada raselor, demonstratii de dresaj, curse de ogari. In anul 1976 s-a organizat, pe stadionul Gloria, una dintre cele mai mari expozitii chinologice din Romania, fiind prezenti peste 800 de caini. In anul 1978, la Arad, s-a infiintat prima scoala nationala de dresaj si s-a organizat prima tabara de dresaj. De la infiintare anual s-au organizat la Arad expozitii chinologice. Asociatia chinologica din Arad a organizat in anul 2002 si anul 2005 Campionatul Europei Centrale si de Est considerat cel mai important eveniment continental organizat sub egida F.C.I..

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII