Epaminonda's Blog.....: JOURE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză JOURE, municipalitatea

DE FRYSKE MARREN, provincia FRIESLAND, din vremuri

diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Turnul Bisericii Westermeer

Biserica Baerdt

Muzeul

Primăria veche

Moara de vânt Penninga

Turnul de apă

Biserica Sfântu Matei

Strada de Mijloc

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - 80 de ani de la luptele greviste ale muncitorilor

minieri de la Lupeni 1929 - 2009

Sindicatul liber E.M.Lupeni

Greva generală a izbucnit în dimineaţa zilei de 5 august 1929, în Lupeni, când aproape 4000 de ortaci de la minele Ileana, Victoria, Aurelia, Ştefan şi Carolina au refuzat să intre în subteran şi s-au îndreptat spre centrul oraşului Lupeni. Minerii au ocupat apoi Uzina electrică din localitate, iar activitatea ei a fost oprită. Prima zi se desfășoară pe fundalul lipsei de reacție din partea forțelor de represiune, asta deși ziua se încheie cu oprirea grupului electric al unui puț (fapt care punea în pericol de inundare galeriile, minerii aflați în subteran riscând în plus sufocarea în lipsa funcționării ventilației) de către elementele radicale ale greviștilor. Au cerut atunci ca ziua de lucru să fie de opt ore, mărirea salariilor cu 40 la sută, revizuirea salariilor pe categorii, distribuirea retroactivă a unui procent de 15 la sută din veniturile societăţii, desfiinţarea amenzilor ş.a. A doua zi, în 6 august 1929, a fost instaurată starea de asediu, iar militarii au avut liber să folosească armele pentru a-i împrăştia pe protestarii din jurul uzinei. Autorităţile au ripostat cu sălbăticie. Peste 20 de oameni au fost ucişi pe loc, în timpul represaliilor, iar alţi peste 150 au fost răniţi. Minerii au atacat forţele de ordine cu pietre, iar în cele din urmă au fost siliţi să se retragă din faţa ploii de gloanţe îndreptate asupra lor. Unii, spun mărturiile vremii, au fost chiar decapitaţi, în timpul revoltei.„La Lupeni n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vânătoare de oameni. Autorităţile au băut până la ziuă şi au dat de băut şi la soldaţi. Un prefect beat a tras cel dintâi după sunarea goarnei. S-au împresurat minerii şi au fost măcelăriţi, fără să li se dea putinţă de a fugi, apoi, când au reuşi să fugă, s-a luat grănicerimea după ei, beată de vin şi de sânge" relata scriitorul Panait Istrati, într-un articol dedicat conflictului din august 1929. Presa internațională a vremii vorbește și despre 200 de răniți, care și pe patul de spital fiind, sunt păziți de armată, care respinge cu baionetele miile de mineri adunate afară. Pe 9 august sicriele celor decedați sunt purtate de căruțe de cărat bălegar spre cimitir, armata forțând cortegiul funebru să grăbească pasul. Mulțimea imensă lângă cimitir a fost îndepărtată la mai multe sute de metri, iar la patru ore după înmormântări o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul cu armele în poziție de tragere. După înmormântări, s-a declarat stare de asediu, hotelurile și restaurantele fiind închise, vânzarea de alcool interzisă, toată populația fiind obligată fie în casă înainte de ora 8 seara. Există un număr de 25 de dispăruți, drept pentru care armata continuă un timp să caute în pădure corpurile răniților grav despre care se știa că s-au refugiat, panicați, acolo, însă fără succes pâna în data de 9 august cel puțin, dată la care încă se mai fac arestări și trenurile cu trupe încă mai sosesc în regiune. Reacția guvernului la greva de la Lupeni în 1929 n-a fost diferită, în ciuda faptului că pentru prima dată la putere se afla un partid țărănist, și că proprietarii minei erau bancheri și politicieni marcanți ai Partidului Național Liberal. Presa internațională a vremii se făcea ecoul remarcilor unor membri ai guvernului care declarau că proprietarii (directoratul) companiei au refuzat toate revendicările și că acest lucru a fost adesea nejustificat, drept pentru care toată vina o poartă „directoratul” companiei, care se afla în mâinile unor bancheri liberali, printre care și Tătărescu.

Istoria grevelor și mișcărilor sociale din România antebelică arată ca acestea au fost întotdeauna reprimate brutal, guvernul apelând, pe modelul masacrului împotriva țăranilor în 1907, la armată și măsuri brutale de reprimare a oricărui protest cu revendicări sociale: de exemplu, greva din București în decembrie 1918 a fost reprimată de armată tot cu arme de război (mitraliere, tunuri), greva generală din 1920, care cerea demilitarizarea întreprinderilor și dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate și a face în mod legal grevă fiind și ea neutralizată în mod similar. În materie de reacție la greve, sau la orice protest contra oligarhiei industriale și financiare care voia să acapareze statul și să-l folosească exclusiv întru servirea propriilor ei interese, când nu era implicată direct, armata - principala dar nu și singura forță de represiune internă a guvernului - sprijinea acțiunile grupurilor huliganice de extremă dreaptă, care ele încercau spargerea grevelor sau suprimarea libertății presei. În amintirea celor uciși pe timpul mișcării greviste din 1929 la Lupeni s-a dezvelit un monument – prilej de aducere aminte. De atunci, anual în data de 6 august este celebrată ziua minerilor.

Comportarea în situ a construcțiilor

Conferința Națională 16 Hațeg 2006

Și în regimul comunist se organizau periodic întâlniri ale constructorilor specialiști pe tema comportării în exploatare a construcțiilor și studiul rezistenței acestora la dezastre naturale ori bombardamente de război. Școala românească de construcții era foarte apreciată și pe vremea comunismului. Specialiști români și-au adus contribuția la realizarea unor mari obiective industriale și în alte state ale lumii.

Hațeg (în maghiară - Hátszeg, în germană - Hötzing) este un oraș în
județul Hunedoara, care include și satele: Nălațvad, Silvașu de Jos și Silvașu de Sus, el fiind centrul ținutului istoric și etnografic Țara Hațegului. Fosilele găsite în zona Hațeg se întind pe peste 300 de milioane de ani din istoria geologică a Pământului, de la recife de corali tropicali și insule vulcanice în Marea Tethys, dinozauri, mamifere primitive, păsări și reptile zburătoare (cum ar fi Hatzegopteryx, care a fost numit după regiune), deasemnea în perioada cretacică a existat și Insula Hațeg unde a trăit magyarosaurus dacus, un gen de dinozaur sauropod pitic. În anul 1765, localitatea a fost militarizată în întregime și a făcut parte din Compania a II-a de graniță a Regimentului I de Graniță de la Orlat, până în 1851, când a fost desființat. Prima mențiune a Țării Hațegului (Terra Harszoc) apare în Diploma Ioaniților din anul 1247.Numele poate veni din maghiară, de la hat-szék, adică „șase scaune de judecată”, înțeles ca „districtul celor șase scaune”, ori de la hát-szeg, „cetatea de pe vârful din spate”. O altă ipoteză: harszoc ar veni de la cuvântul hârs, care în limba cumană înseamnă „urs”. Localitatea este situată în zona unor importnate obiective turistice:

Mănăstirea Prislop, la 13 km nord-vest de Hațeg, întemeiată de călugarul Nicodim, în anul 1404, cu sprijinul domnitorului Mircea cel Bătrân.
Mănăstirea Cetatea Colț, situată în comuna Râu de Mori
Cetatea Colț, construită de familia Cândea în secolul al XV-lea, în apropierea comunei Râu de Mori, situată pe vârful unui deal.
Sarmisegetusa, ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa se află la 17 km. de Hațeg pe DN68.
Castelul Kendeffy de la Sântămăria-Orlea, castel feudal construit în secolul al XVI-lea pe malul Râului Mare - cel mai bine păstrat monument din zonă.
Biserica Sfântu Nicolae din Densuș, construită în secolul al XII-lea pe un sit din secolul al IV-lea.
Biserica reformată calvină din Sântămărie-Orlea, ridicată în piatră de cnezii din familia Cândea la sfârșitul secolului al XIII-lea în stil romantic
Parcul național Retezat, declarat parc național în anul 1935, rezervația Retezat (cu peste 80 lacuri glaciare) este unul din cele mai importante destinații turistice.
Cabane și situri turistice în Gura Zlata, Râușor, Lăpușnicu Mare, Pietrele, Rotunda, Buta, Bucura, Zănoaga, Poiana Pelegii, Câmpușel, Stâna de Râu, Râu Mare.
Rezervația de zimbri, la 3 km de oraș pe DN66, cea mai renumită rezervație de creștere a zimbrilor.

Câteva dintre lăcașurile de cult hațegane sunt:

Biserica ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae, construită în perioada anilor 1821 - 1828
Biserica reformată Sfânta Treime, construită între anii 1824 – 1829
Biserica romano catolică Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, construită în anul 1745

La recensământul din anul 2011 orașul număra 9685 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 10910 locuitori) dintre care: români – 93,15%, maghiari – 1,6% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului hunedorean Hațeg astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 74,11%, romano catolici – 1,77%, penticostali – 6,27%, greco catolici – 3,13%, baptiști – 8,39% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Set 4 insigne turistice - Drumeții veterani

Retezat 1996 Cascada

Turismul este o activitate relaxantă, mult apreciată de locuitorii Văii Jiului - mari amatori de drumeţii şi buni cunoscători ai frumuseţilor naturii. În anul 1986, la sfârşitul verii, un grup de pasionaţi şi împătimiţi ai drumeţiilor montane, în frunte cu Aurel Dula şi Vasile Pollak, propun organizarea unei întâlniri anuale a veteranilor în ale drumeţiilor montane. La prima întâlnire care a avut loc în 1986 s-a hotărât ca următoarele să aibă loc la o cabană din munţii care înconjoară cu dărnicie Valea Jiului; întâlnirile nu erau însoţite de competiţii sportive, iar spre amintire veteranii vor primi câte o insignă, al cărei desen să reproducă o floare din bogata floră a munţilor noştri. Cu excepţia unei singure variante, toate piesele au fost bătute la Monetăria Statului Bucureşti, sunt ovale şi au dimensiunile 36/26 mm şi, cum este normal, unele piese sunt mai reuşite, în schimb, altele lasă de dorit. Aceste piese insignografice au fost gndite și proiectate de către: Nicolae Lazăr, Ion Liciu, Viorel Stroie, Dumitru Antonoiu, Tiberiu Kelemen și Iuliu Hornak. Ediţia a XI-a a avut loc la Cabana Cascada, iar floarea reprodusă a fost bulbucul. Numărul de variante bătute-cinci, iar pe chenar apare înscrisul DRUMEŢII VETERANI - RETEZAT 1996 – CASCADA.

Bulbucul de munte, denumire științifică - Trollius europaeus, este o plantă perenă cu flori din familia Ranunculaceae. Are tulpina mare, de 100 – 600 mm înălțime. La vârful tulpinii este o singură floare mare ca o măciulie, cu 30 mm diametru. Floarea este formată din 10 sepale înghesuite, aproape rotunde. Florile sunt galbene-verziu galbene-auriu și au în exterior vinișoare verzi. Înflorește în lunile mai-iulie. Frunzele au culoarea verde întunecat, adânc spintecate în 3-5 părți, cu segmente trifide, dințate pe margini. Frunzele de la baza tulpinii au codițele mai lungi. Fruct este foliculă. Se găsește în România în munții Carpați din zona de pădure până în zona alpină, prin pășuni, poieni, brâne, în locuri umede.

Cabana Cascada este situată pe Valea Nucșoarei, pe principala cale de acces spre Parcul Național Retezat, la 6 kilometri depărtare de satul Nucșoara, la o altitudine de 1005 metri. Cu mașina se poate merge pe DN6, ce leagă orașul Hațeg de Petroșani, în localitatea Ohaba de sub Piatră se cotește spre Nucșoara (12 kilometri), apoi încă 5 kilometri drum forestier. Cabana clasificată 1 stea, are 2 camere cu 4 paturi, 2 camere cu 5 paturi și 1 cu 9 paturi, grup sanitar, restaurant, curent electric și apă curentă. Telefonul de contact al cabanierului este 0747 065 286.

Set 3 insigne sportive - Utilajul

În anul 1957 la Uzina de reparat utilaj minier din Petroșani se pun bazele celei mai pure asociații muncitorești din Valea Jiului din perioada postbelică. Este vorba despre Asociația sportivă “Utilajul” Petroșani. În perioada de pionierat această asociație a sprijinit sportul de masă, în special în rândul tineretului existent la Școala de ucenici, care ființa pe lângă uzină. Anul 1965 aduce legalizarea asociației, iar timp de 12 ani, până în anul 1977, președinte a fost Lazăr Nicolae – un desenator de excepție – după ale cărui schițe s-au bătut multe medalii și insigne. În anul 1987 se înființează în cadrul asociației și o secție de handbal, președinte al asociației, la data respectivă, fiind inginerul Nicolae Lobonț iar coordonator al secției de handbal – Gheorghe Crîsnic, ocazie care prilejuiește baterea unei insigne, la Monetăria Statului. Această insignă prezintă o minge de handbal, culoare de fond fiind bleumarin. S-au realizat încă șase variante ale acestei insigne prin inversarea culorilor. Sub egida acestei asociații s-au bătut și alte insigne de turism, rugby sau schi. Asociația – fanion al sportului românesc – se desființează în anul 1996, urmare a mișcărilor sociale ce au bulversat Valea Jiului.

Știința Petroșani - XXX de ani de activitate în rugby 1948 - 1978

Clubul Sportiv "Știința" din Petroșani este o echipă de rugby din municipiul Petroșani, județul Hunedoara, care actualmente evoluează în Divizia Națională de Seniori, liga secundă a rugby-ului românesc. Echipa s-a înființat în anul 1948, o dată cu apariția Institutului de Mine din Petroșani. În 1959 reușește prima promovare în elita rugbyului românesc. În anul 2006 Știința retrogradează și după trei ani de luptă revine în prima divizie, în 2009 după un baraj cu Sportul Studențesc (17-13). În 2010 "studenții" retrogradează din nou și cu toate că la finalul ediției 2011 a Diviziei Naționale Seniori ocupă locul secund, nu vor promova din cauza condițiilor materiale ale clubului. In anul 2012 Stiinta Petrosani termina din nou pe locul doi iar istoricul se repeta. Nu promoveaza din cauza lipsei de fonduri. In 2013 dupa un an foarte greu in care a fost la un pas de desfiintare aceasta gaseste putere sa revina si sa se claseze din nou pe podium, de aceasta data ocupand pozitia a 3 a. De mentionat ca in acel an Stiinta Petrosani a dat echipei nationale a Romaniei U 19 nu mai mult de 8 jucatori printre care si Ovidiu Melniciuc, Marian Nastasiei, Muresan Lucian, Popa Vlad, Razvan Barladeanu. 2014 pentru Stiinta a fost un an forte greu cu putine resurse financiare la sfarsitul caruia a pierdut destul de multi jucatori dar si finala mica pentru locul 3 in fata celor de la CS Navodari. 2015 de la agonie la extaz!!! In sfarsit dupa 4 ani de la retrogradarea in DNS Stiinta reuseste sa triumfe si sa castige Divizia Nationala de Seniri intr-un campionat in care au participat nu mai putin de 10 echipe. Dupa un start de campionat in care adunasera nu mai putin de 8 infrangeri consecutive si intr-un moment in care nimeni nu le mai dadea nici o sansa la sfarsitul turului aflandu-se pe locul 7, acesti copii minunati reusesc sa dea toate pronosticurile peste cap si sa uimeasca o tara intreaga. In nu mai putin de 2 luni au reusit sa câștige 9 meciuri consecutive si sa arate lumii intregi ca Stiința nu va muri.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

A 35-a expoziție națională de insigne - Petroșani

XXXV - 18-20 septembrie 2002

Insignografia este știința și pasiunea de a colecționa, studia și arăta și altora diversitatea de insigne realizate, ea deosebindu-se cu totul de medalistică sau numismatică. Insigna este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România.

La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elementele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România.

Petroșani (în maghiară Petrozsény, în germană Petroschen) este un municipiu din judeţul Hunedoara, România, care are în componență și satele: Dâlja Mare, Dâlja Mică și Peștera, fiind situat la 100 kim sud față de reședința județului - Deva. Aici se află sediul Companiei Naţionale a Huilei, care cuprinde mai multe exploatări miniere. Istoria orașului Petroșani începe undeva pe la 1640, unde douăzeci de iobagi din Petros (sat hunedoarean), pot fi considerați primii locuitori ai acestui ținut. Prima mențiune a Petroșanilor, ca localitate, o avem de la 1788. În această perioadă, locotenent-colonelul prusac Gotze face o călătorie în Orient și se întoarce din Turcia prin Țările Române. În cartea sa, „Călătoria de la Potsdam la Constantinopol”, amintește și de Petroșani, care din 1930 este declarat ora. Câteva dintre clădirile de referință ale orașului sunt:

Gara Petroșani - dată în folosință în 1870, odată cu linia ferată Petroșani-Simeria, una dintre cele mai vechi construcții din Petroșani.
Școala Generală Nr. 1 - În anul 1870, din inițiativa societății miniere Petroșani, se înființează o școală cu limbă de predare germană, pentru copiii muncitorilor ce au fost colonizați aici pentru a lucra în minele de cărbuni, pentru ca doi ani mai târziu să aibă loc la Petroșani, deschiderea unei Școli de Stat. Aceasta va deveni mai târziu Școala Generală nr. 1. În 1935, se decide construirea unui nou sediu, pe actuala stradă 1 Decembrie, iar inaugurarea oficială a actualului sediu a avut loc la data de 9 noiembrie 1936
Școala Maghiară – devenită Școala Generală nr. 4, și care din anul 2005 a fost retrocedată Bisericii Catolice, reluându-se cursurile în limba maghiară.
Școala Generală "Avram Stanca"
Teatrul Vechi, numit pe vremuri "Cazinoul Muncitoresc", a fost construit de Societatea "Anonimă Română Petroșani" între anii 1923-1925, la deschiderea acestuia cântând marele compozitor George Enescu.
Biserica Evanghelică a fost ridicată între anii 1892-1896 și renovată în 1910.
Muzeul Mineritului: în jurul anului 1900, se construiește clădirea ce aparține Muzeului Mineritului din anul 1961, înainte fiind casă de locuit.
Școala Sportivă a fost inaugurată în anul 1904. În 1919 a fost naționalizată și transformată în Liceu de Stat și ulterior în Școala Sportivă Petroșani. Aici au antrenat, înainte de a pleca la Deva, și apoi în America, soții Marta și Bela Karoly.
Teatrul Dramatic "I D Sârbu”, inițial Casa de oaspeți „Gheorghe Apostol” (1905) și ulterior, Cazinoul Funcționarilor Superiori.
Judecătoria Petroșani – inițial Judecătorie de Ocol (1910)
Casa de Cultură a Studenților sau fostul Spital de copii „Principele Mircea” a fost dat în folosință în 1922, fiind construit de Societatea „Petroșani”.
Biserica Unitariană – construită 1924-1928
Universitatea din Petroșani – inițial Institutul Cărbunelui (1948). Arhitectura clădirii este bazată pe un proiect sovietic.
Casa de serviciu a lui Nicolae Ceaușescu - construită în 1970
Casa de Cultură „Ion Dulămiță” - inaugurată în iunie 1966
Stadionul Clubului Sportiv "Jiul Petroșani" - inaugurat la 1 august 1982 - 20.000 locuri și o pistă de alergări, renovat în 2004.
Liceul Teoretic "Mihai Eminescu" a fost înființat la 1 septembrie 1993
Biserica Penticostala “Filadelphia” - cea mai mare biserică penticostală de la Petrila până la Targu-Jiu.

Din Petroșani se ajunge ușor în masivul Parâng prin intermediul telescaunului, cabane și pârtii de schi frecventate de elevii școlii de sport, de turiști din țară cât și din străinătate. La recensământul din anul 2011 municipiul Petroșani număra 37160 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 45195 locuitori) dintre care: români – 83,22%, maghiari – 6,05%, romi – 1,6% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Petroșani astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 76,92%, romano catolici – 6,65%, reformați – 2,73%, penticostali – 2,09% și restul – nedeclarată sau altă religie.

________________ooOoo________________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII