Epaminonda's Blog.....: BOGYISZLO

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea maghiară BOGYISZLO, județul

TOLNA, din vremuri diferite și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Primăria

Biserica romano catolică

Biserica - interior

O intrare în localitate

Biserica reformată

Trimiteri poștale

xxx

"CINEVA A PRIMIT

SUBVENȚII AGRICOLE"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Societatea "Fraternitatea" fondată 31 martie 1904 - București

Produsul medalistică de email sus este o medalie comemorativă ovală unifață,cu toartă, Ea a fost realizară în anul 1904 pentru a celebra fondarea Societății “Fraternitatea " din municipiul București. Piesa este confecționată din metal comun aurit, și are dimensiunile 25 x 39 milimetri, În centrul sunt redate două mâini împreunate, înconjurate de două ovaluri din lini punctate. În interiorul celor ovale sunt aplicate inscripțiile: ”SOC.FRATERNITATEA” – la partea superioară și: „FONDATĂ 31 MARTIE 1904 / BUCUREȘTI” – la partea inferioară, pe două rânduri.

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Inventator Henry Coandă

Dacia - 10 denar - 10 g fine silver 999

Henri Marie Coandă a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele. S-a născut pe 7 iunie 1886 la Bucureşti, în familia ofiţerului Constantin Coandă (1857-1932). Mama sa era fiica unui medic francez. Tatăl lui Henri era pe atunci căpitan la Marele Stat Major al Armatei. Constantin Coandă a avansat până la gradul de general. A avut şi o carieră politică deosebită, în anul 1918 ajungând, chiar dacă numai pentru o lună, prim-ministru (preşedinte al Consiliului de miniştri) - a preluat postul de la Alexandru Marghiloman şi l-a predat lui Ion I.C. Brătianu. Ca o curiozitate, prima lege referitoare la circulaţia automobilelor din România, votată şi promulgată de regele Ferdinand în anul 1921, poartă şi semnătura generalului Coandă, în calitate de preşedinte al Senatului României (regulamentul de aplicare a acestei legi prevedea că în localităţi viteza maximă a automobilului este de 12 km pe oră!).m Henri a învăţat la Liceul Sfîntul Sava din Bucureşti şi la Liceul Militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie, cu grad de sergent major. În urma studiilor militare făcute la Bucureşti a ajuns ofiţer de artilerie. A urmat apoi studii tehnice în Germania, Belgia şi Franţa. În anul 1908 a prezentat la Spa, în Belgia, planorul Coandă-Joachim. Între 1911 şi 1914 a lucrat ca director tehnic (designer şef) al uzinelor Bristol Aeroplane Company din Marea Britanie (pe atunci British and Colonial Aeroplane Co.), unde s-au făcut avioanele numite Bristol-Coandă. La concursul de avioane militare ce a avut loc în 1911 în Franţa, la Reims, Coandă a prezentat un avion cu două motoare ce acţionau o singură elice. Acest concurs a fost câştigat de Charles Terres Weymann (1889-1976), pilot de curse aviatice şi om de afaceri, despre care în numărul din 20 octombrie 1910 al revistei Flight se afirmă ar fi cumpărat aeroplanul Coandă 1910 (în revistă sînt publicate două imagini ale aeroplanului). Apoi a trecut ca inginer la Delaunay-Belleville din Saint-Denis, în Franţa. Această firmă era renumită pentru maşinile sale de lux, pentru locomotive şi cazane pentru nave. În timpul războiului a produs şi avioane, la comanda guvernului francez. Aici Coandă a proiectat trei tipuri de avioane, printre care şi un biplan monoloc utilizat ca observator de artilerie. Henri a fost căsătorit cu Marguerite Coandă, născută Lecca. În 1940, la căderea Franţei, Coandă a rămas în Paris, unde locuia. În anii 1942-1943 ar fi proiectat pentru germani o sanie cu propulsie neconvenţională, ce urma să fie folosită ca ambulanţă pe frontul de est. Între anii 1961 şi 1965 Coandă a fost consultant la Huyck Research Center în Stamford, Connecticut, firmă care derula proiecte de cercetare pentru marina militară a Statelor Unite ale Americii. Inginer şi inventator, Henri Coandă este foarte cunoscut şi datorită efectului care astăzi îi poartă numele. A fost şi membru al Academiei Române. În anul 1970 s-a mutat la Bucureşti, revenind în ţară. Ca o recunoaştere oficială a meritelor sale, a fost numit consilier cu rang de ministru în Consiliului de Stat al RSR.Henri Coandă a fost un geniu obţinând realizări deosebite în numeroase domenii ştiinţifice constând în câteva sute de brevete de invenţie în diferite ţări.

Aparatul de zbor al lui Henri Coandă, denumit Coandă - 1910, a fost prezentat în octombrie 1910 la al doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris. Era echipat cu motoreactorul inventat de Coandă, care l-a numit „turbopropulsor”. Probabil că inventatorul a ales această denumire din motive de reclamă, deoarece motorul nu avea nici o turbină în componenţă. În prospectul de prezentare a avionului din 1910 Coandă se prezenta ca „inginer-aeronaut, mecanician, frigorist, electrician, licenţiat în ştiinţe mecanice, fizice, metalurgice şi constructive al facultăţilor din Paris şi din Liège”. În 1911 Coandă a obţinut un brevet de invenţie elveţian şi unul britanic pentru acest „propulsor”, de fapt doar pentru partea de compresor centrifug. În construcţia avionului său Coandă a introdus cîteva noutăţi importante: sistemul de propulsie, aripa inferioară mai scurtă decît cea superioară şi amplasată decalat spre coadă, pentru ca turbioanele formate să nu se influenţeze reciproc şi să nu scadă portanţa, folosirea placajului şlefuit şi lăcuit în locul pînzei, fixarea aripilor de fuzelaj prin montanţi de oţel. Rezervorul de benzină era amplasat în interiorul aripii superioare. Profilul transversal al aripilor fusese ales în urma studiilor aerodinamice. Motoreactorul avea în compunere un motor cu piston cu patru cilindri (de 50 de cai putere şi de 1000 rotaţii pe minut, răcit cu apă, model Clerget) ce antrena, prin intermediul unui multiplicator de turaţie, compresorul centrifug (ce lucra la 4000 de rotaţii pe minut). Combustibilul se amesteca cu aerul comprimat furnizat de compresor şi ardea în camerele de ardere plasate în părţile laterale ale motorului. Pentru producerea forţei de reacţie gazele de ardere cu temperatură ridicată ieşite din camerele de ardere se destindeau şi se accelerau în două ajutaje. În botul avionului se afla un fel de obturator care permitea reglarea debitului de aer ce intra în motor, şi astfel regla forţa de tracţiune. Tracţiunea la punct fix a motorului era de 220 kilograme-forţă, mult peste valoarea ce ar fi putut fi obţinută dacă motorul Clerget ar fi antrenat direct o elice. Pentru pilotarea avionului erau prevăzute două volane, care acţionau patru cârme, şi două manete, care modificau poziţia obturatorului şi turaţia motorului cu piston. Pe 16 decembrie 1910, la Issy-les-Moulineaux, Coandă şi-a încercat avionul. Dorea doar să încerce dacă acesta poate rula pe sol. Speriat de flăcările care ieşeau din ajutajele reactive şi de faptul că se ridicase în aer, Henri Coandă scapă avionul de sub control - el era inginer, nu pilot. Avionul s-a prăbuşit, luând foc. Dar primul zbor cu un avion cu reacţie avusese loc! Erau vremuri de pionierat în aviaţie, când, după cum spunea Coandă, oamenii se aşezau în genunchi să vadă dacă nu cumva roţile avionului se desprindeau de pământ. Există şi persoane care, plecând de la lipsa de mărturii scrise contemporane, afirmă că Henri Coandă nu şi-ar fi testat niciodată avionul şi deci nici nu s-ar fi ridicat de la sol cu acesta. A decedat în Bucureşti la data de 25 noiembrie 1972.

Centenarul Palatului Cercului Militar Național - 4 februarie 2023

Cercul militar, denumirea alternativă Casa centrală a armatei sau Cercul Militar Național este o clădire din București, care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului al XX-lea, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor. Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului. Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentrusi 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări. La data de 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I. Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei. Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori. În anul 1911 pentru execuția construcției a fost acceptată antrepriza Blekman-Moscovici. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și elie Radu, în data de 17 mai 1912 se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină. La declanșarea primului război mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită". În data de 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în București, clădirea este găsită devastată în interior, reluându-se lucrările de reparații. În data de 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar. În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național". Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, prevede, printre altele, la art 47 că:” În cadrul Ministerului Apărării funcționează următoarele instituții de interes național: Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național. Iată mai jos cîteva repere arhitectonice ale Palatului Cercului Militar Național:

Scara de Onoare este o impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeții către etajul al doilea și către sălile de recepție. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial. Pe durata parcurgerii sale, vizitatorul are prilejul să vină în contact, treptat, cu ambianța interioarelor, să le admire.
Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta își găsesc echilibrul în șirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspirație antică, cu stilizări și prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeți, Victorii înaripate, zeități ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.
Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereții îmbrăcați în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate și acoperite cu foiță de aur.
Sala Bizantină își trage numele de la concepția în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiționale românești. Sala este dominată de un șir de arcade care susțin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente și unele momente de referință din Istoria poporului român.
Sala Gotică reprezintă o ambianță arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive și prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.
Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Pe data de 1 martie 2005 în clădirea Cercului Militar Național a avut loc Ceremonia dezvelirii bustului arhitectului Dimitrie Maimarolu, proiectantul Palatului Cercului Militar și inaugurarea oficială a Salonului fondatorilor Palatului, care mai cuprinde și busturile lui Vasile Zottu și al lui Nicolae Filipescu. În clădirea Palatului Cercului Militar Național funcționează și Biblioteca Militară Națională. Pe zidul exterior al scărilor ce urcă spre terasa din fața Palatului Cercului Militar Național a fost montată o placă comemorativă spre amintirea fostei Mănăstiri Sărindar, pe al cărei fost amplasament se ridică în prezent Palatul Cercului Militar Național. Textul acestui act comemorativ este următorul: Acesta este locul unde s-a aflat altarul sfintei mănăstiri „Sărindar", cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", zidită la anul 1652, prin grija voievodului Matei Basarab, cum însuși mărturisea în pisania bisericii: „Făcând domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie, în locul unei bisericuțe vechi ce se zicea „a coconilor..." și eu am numit-o „Serindarul", leat 7160 (1652), lăsând tot hramul „Adormirea Maicii Domnului", ca să fie pomenire părinților, nouă și fiilor noștri, amin". Din cauza mai multor cutremure, clădirea bisericii și zidurile împrejmuitoare s-au șubrezit într-atât, încât din anul 1880 s-a interzis oficierea slujbelor, fiind ulterior închisă. Nemaiputând fi refăcută, la 3 septembrie 1893, se hotărăște dărâmarea ei. Dăinuirea numelui celei mai mari și mai frumoase mănăstiri a Bucureștilor acelor ani, privită de mulți drept catedrala orașului, a rămas vie în memoria credincioșilor, motiv pentru care pecetluim azi locul, cu acest înscris comemorativ, sfințit la 4 februarie 2011, din inițiativa Cercului Militar Național, cu binecuvântarea preafericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Set 2 insigne - Titan

Titan,denumire oficială actuală - Grupul industrial Titan S.A, din municipiul București are sediul central pe Bulevardul Basarabia, la nr. 252. Această unitate economică a existat și în regimul comunist, aici producându-se astăzi diverse utilaje și mașini din otel.

Jeton - Control T.M.B. 1197

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Nu dețin informații precise despre acest jeton sau prescurtarea TMB. Totuși sunt convins că este vorba despre despre o unitate bucureșteană de construcții – montaj (TMB – Trustul de Montaj București). Este un jeton care se oferea oricărui muncitor la angajare, identificat cu un număr. Cu acest jeton lucrătorul mergea la magazie, prezenta jetonul, primind în schimb scule și echipamente de protecție petru munca sa. La plecarea în concediu sau la trecerea la pensie lucrătorul prezenta la magazille toate obiectele primite, primindu-și înapoi jetonul pe care îl preda apoi la biroul personal. Astfel se ținea o evidență mai bună, pentru materialele primite, iar lucrătorul era cointeresat să le folosească cu chibzuință.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din București, de acum sau altădată dar și unele trimiteri poștale ilustrate.