Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - JUDEȚUL BRAȘOV: APAȚA, BUDILA, BISERICA ORTODOXĂ BUNEȘTI, BISERICA FORTIFICATĂ CINCU, BISERICA FORTIFICATĂ CRISTIAN ȘI GIMNAZIUL BRAN

1. Apața, în limba germană - Geist, în limba maghiară - Apáca, în limba latină - Monachalis, în dialectul săsesc – Gist, este o comună din județul Brașov, formată numai din satul de reședință cu același nume.

Singurul sat al comunei se află pe DN13, între localitățile Măieruș și Ormeniș. Are acces la calea ferată, respectiv tronsonul Brașov – Sighișoara. La est este mărginit de râul Olt, iar la vest de Munții Perșani. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3169 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 42,53%, maghiari – 34,49%, romi – 17,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Apața astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 11,13%, penticostali – 45,62%, luterani – 32,18%, martorii lui Iehova – 1,23% și restul – nedeclarată sau altă religie. Atestată încă din anul 1377, Apața este localitatea unde s-a născut în anul 1625 Apaczai Csere Janos (decedat 1659), unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei carteziene din Transilvania, adept al raționalismului cartezian și al sistemului lui Nicolaus Copernic. În documentele castelului Bran se arată că Apața făcea parte din domeniile castelului și că în anul 1543 plătea acestuia „decima maior” (dijma în cereale) din grâu, orz, secară, ovăz. Lângă Apața, pe drumul spre Ormeniș, se află ruinele unei cetăți datând din secolul al XIV-lea, de pe vremea regelui Ludovic cel Mare. Cetatea a avut un important rol de apărare în timpul năvălirilor tătare.

2. Biserica fortificată din Cincu este închinată Fecioarei Maria și este una dintre cele mai mari bazilici române situate într-o localitate săsească din România.

Prin modul de poziționare a construcției pe o colină aflată între râurile Olt și Hârtibaciu ce prezintă trei laturi foarte abrupte, biserica este considerată o bazilică unicat deoarece apărarea ei se făcea doar pe partea de vest a dealului. Biserica evanghelică din Cincu a fost construită în secolul al XIII-lea de către coloniștii germani, după care a fost refăcută în prima jumătate a secolului al XVI-lea în stil gotic și mai apoi în secolul al XVIII-lea. Spre deosebire de multe alte biserici, ea avea un dublu hram, cel al Fecioarei Maria și cel al Sfântului Pavel. Fiind una dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din Transilvania, biserica găzduiește în interiorul său o serie de colecții de mare valoare: colecția de covoare orientale din secolul al XVII-lea - XVIII-lea; colecții de embleme și vestigii ale diferitelor bresle și corporații; colecții de fragmente murale, strane în stil gotic, epitafuri precum și un potir din secolul al XV-lea și un orologiu de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Biserica prezintă în interior o serie de elemente arhaice prin itermediul cărora specialiștii au datat anul contrucției ca fiind 1265. Aceste elemente se găsesc în mod frecvent la bazilicile romane construite la începutul secolului al XIII-lea. Datarea mai exactă se putea face după frescele murale de interior, care din pacate nu au putut fi restaurate de sub văruială. Din analiza materialelor de construcție s-a putut determina diferitele etape de transformare ale bisericii precum și apariția sau renovarea unora din elementele arhitectonice ce o compun. Prima atestare documentară a lăcașului de cult se regăsește într-un privilegiu acordat de Matei Corvin în anul 1474 celor care apărau fortificația. Inițial biserica prezenta trei nave inegale în înălțime care au fost modificate pe parcursul timpului astfel încât în prezent ele sunt aduse toate la același nivel. Navele laterale sunt lungi de 38 metri fiecare și mărginesc turnul de vest de o parte și de alta, acestea fiind mai lungi decât nava centrală cu circa 10 metri. Construcția inițială avea în capetele de est ale navelor laterale două turnuri deschise spre nava centrală și cele laterale prin intermediul unor arcade semicirculare.Turnul mare al bisericii, înalt de 29 metri nu a fost ridicat în scop defensiv. El adăpostește 3 clopote, dintre care pe cel mai vechi apare 1512, anul primei turnări. În urma incendiului din 1789 toate cele trei clopote au fost turnate din nou. Invazia turcească din 1493 a provocat distrugeri masive, biserica fiind reconstruită în sec. XVI. În 1693 turnul este lovit de un fulger, iar în 1789 este mistuit de marele incendiu. După mai multe transformări ajunge la forma actuală cu trei nave. Piesa de rezistență a bisericii este altarul care reprezintă necredința apostolului Toma, altarul prezentând o piatră de altar pe care sunt inscripționate cuvintele lui Isus către Toma: "Domin’meus et Deus meu – Toma quia vidisti beati qui non viderunt et credierunt", adică „Domnul meu și Dumnezeul meu ! Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut !” La origine, altarul a fost făcut pentru biserica din Moșna, ulterior el fiind cumpărat de localnicii din Cincu și pictat de un mare maestru sibian al vremii. Membrii comunității din Cincu apar într-una din scenele din partea de jos a altarului, ei fiind reprezentați în costume populare ale ciobanilor autohtoni.

Zidurile care în trecut împrejmuiau fortificația au fost supuse unui lung proces de deteriorare și uzură, proces care a dus la diminuarea înălțimii lor, astăzi la 2 - 3 metri pe trei laturi, pe partea de vest chiar mai puțin. Inițial fortificația avea prevăzute cinci turnuri exterioare de observație și apărare, orientate spre nord, sud, est și nord-est și sud-est. În ziua de azi a mai rămas în picioare doar un turn, cel de sud. De menționat este că în secolul al XIX-lea după ce Turnul Slăninei a fost distrus în anul 1789, comunitatea din Cincu a construit în interiorul fortificației incinte (cămări) cu aceeași destinație.

3. Biserica fortificată din localitatea Cristian este un ansamblu de monumente istorice format din: Biserica evanghelică și Dubla incintă fortificată, cu turnuri și barbacană. Cristian, în limba germană - Neustadt im Burzenland, în limba maghiară – Keresztényfalva, este o comună din județul Brașov, formată numai din satul de reședință. Satul a fost fondat în secolul al XIII-lea, când Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit mai multe cetăți în regiune și a recrutat coloniști sași.

Biserica din Cristian, cu zidul său dublu de apărare și cu cele opt turnuri defensive bine conservate, este un exemplu impresionant de arhitectură militară medievală. Basilica gotică a fost construită între anii 1250–1270. Din secolul al XIII-lea și până în zilele noastre, construcția a suferit numeroase modificări datorate mai ales deselor cutremurelor care i-au afectat structura de rezistență. Actuala biserică sală clasicizată a fost construită între anii 1839 - 1841, pe ruinele vechii construcții din secolul al XIII-lea. Interiorul bisericii este segmentat de perechile de piloni ce susțin arcele dublouri și calotele a vela. Altarul și amvonul au fost construite odată cu biserica. Biserica este înconjurată de un zid dublu de incintă, care timp de trei secole a fost construit, extins și prevăzut cu nouă turnuri de apărare, din care s-au păstrat doar opt. Turnul de poartă a fost transformat în casă parohială.

În anul 1792, în locul unor fortificații, a fost amenajat cimitirul. Până în anul 1899, pe partea interioară a zidului din prima incintă se aflau cămările cu provizii, identice constructiv cu cele din Prejmer. Intrarea în biserică este străjuită de panouri unde sunt consemnate numele celor decedați în primul război mondial și a celor deportați. Altarul este dominat de Christos binecuvântând. Apostolii Petru și Pavel veghează din vitraliile ferestrelor. Corifeii reformei religioase, Martin Luther și Johannes Honterus, se regăsesc în lăcaș. În spatele altarului este piatra funerară a mormântului preotesei Ana May, decedată la 22 aprilie 1931. Orga bisericii, cu două claviaturi și 23 de registre pe sistem pneumatic, a fost reconstruită de Karl Einschenk în anul 1909, după vechea orgă a lui Heinrich Maywald din anul 1842.
4. Terenul pentru actuala biserică a comunei Bunești, județul Brașov, a fost cumpărat de părintele Curta în anul 1880 de la un sas.

Strangerea materialului necesar s-a facut pe parcursul mai multor ani, din 1881 si pana in 1886. Satul intreg a dat bani pentru caramida, cu totii au stins varul si varnitele in curtea bisericii. Peste tot era prezent si parintele. A cerut si ajutoare de la Sibiu, de la Fundatia Saguna, de la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice, de la biserica Sf.Nicolae din Brasov, toate instituțiile răspunzând favorabil cererilor preotului. Mare ajutor in colectarea de fonduri l-a avut de la Zaharia Boiu (1834-1903), fiul protopopului de la Sighisoara, ajuns la Sibiu asezar consistorial, redactor la Telegraful Roman si membru al Academiei Române. S-au facut si imprumuturi si in 1886 s-a inceput lucrul la zid. Oamenii munceau cu multa insufletire, dupa cum isi aminteste parintele : "in toata viata mea nu am putut vedea o insufletire si o tragere de inima mai mare"86). in octombrie 1887, biserica era ridicata si acoperita. La 10 noiembrie 1888, in prezenta protopopului Dimitrie Moldovan de la Sighisoara si a inginerului Neundorf s-a facut receptia lucrarii. S-au cumparat icoane, comandate la Viena, policandre, sfesnice si toate cele de trebuinta in biserica si in 1889, a treia zi de Rusalii, a fost tarnosita biserica, in prezenta parintelui protopop Dimitrie Moldovan si a preotilor din jur. Datoriile nu s-au terminat decat in 1903,cand s-a achitat ultima rata bancii din Sibiu. A fost un efort mare, dar oamenii au fost multumiti. Un fapt demn de remarcat : cele 12 Mineie au fost cumparate in 1907, cu ajutorul banilor trimisi din America de romanii bunesteni si vicrieni stabiliti acolo. Razboiul intai mondial a trecut ca o furtuna si peste Bunesti. Vieti omenesti pierdute, schilodiri trupesti si sufletesti, scumpetea ce-i darama pe bietii oameni, toate erau consecintele razboiului. Parintele Curta, el insusi avand baietii si ginerii in lupta tinea ca oamenii sa stie ce se intampla pe front, sa fie informati asupra miscarilor de trupe, a victoriilor si a infrangerilor. Le aducea oamenilor in biserca Telegraful Roman, Gazeta Transilvaniei si chiar ziare ce apareau dincolo de Carpati. Comentau, se intristau, se imbarbatau laolalta. Faptul ca dintre ei au fost unii care au mers la Alba Iulia, avand in frunte steagul tricolor, a insemnat o izbanda pentru tot satul. Venituri ale bisericii au permis repararea acesteia, in 1925 si cumpararea unui clopot, caci razboiul adusese si pierderea clopotelor. Părintele Curta a trecut la cele vesnice in 1949, la 95 de ani, plans de toti, regretat de tineri si de batrani. Era mai demult decat oricare dintre ei, "incat fiinta sa se confunda cu satul si cu biserica". Parohul urmator, Dumitru Balascuta, a pastorit pana in anul 1956. A fost un bun gospodar, pastrand in buna randuiala Biserica si Cimitirul, cumparand, de asemenea, frumoasa casa parohiala, de la Andrei si Maria Pora, ginerele si respectiv fiica parintelui Curta si parintii academicianului Eugen Pora. Urmeaza parintele Ioan Rosca, care a zugravit din nou biserica si-a schimbat tabla de pe turn. In 1978, Bunestiul primeste cu bratele deschise un nou preot, in persoana tanarului Vasile Joanta. Harnic si intreprinzator si impreuna cu credinciosii, repara biserica si casa parohiala, betoneaza aleea spre cimitir pe care o impodobeste cu un gard viu de toata frumusetea, imprejmuieste cimitirele. Dar mai ales noul parinte a adus un mare plus in viata spirituala a parohiei. Bun duhovnic, capabil sa-i inteleaga si sa-i indrume pe oameni, a reprezentat modelul preotului - calauza spirituala. De altfel, rostul parintelui Vasile s-a implinit prin intrarea sa in obstea manastirii de la Sambata de Sus, in ianuarie 1986. A pastrat insa in inima sa un locsor anume pentru Bunesti si pentru bunesteni. A venit randul unui preot tanar, al doilea fiu al satului, dupa parintele Curta, preotul Gheorghe Lup. Nu voia sa fie mai prejos decat vrednicii sai inaintasi, asa ca s-a angajat de la inceput in continuarea lucrarilor incepute. Era in lucru, la venirea lui, pictase biserica, terminata si sfintita in 1988, in prezenta I.P.S. Sale Dr. Antonie Plamadeala. Se implineau 100 de ani de la construirea acestui lacas de inchinare. În anii din urma bunestenii, impreuna cu parohul lor s-au angajat la o lucrare mareata si deosebita, ridicarea unei manastiri in apropierea satului in locurile unde traditia orala spune ca, odata, s-ar fi nevoit un pusnic. Peisajul este de o frumusete rara, un colt de rai, cu care se armonizeaza biserica manastirii si chiliile, deja construite si finisate, pana in 1994, cand au venit primele maici vietuitoare. Parintele se bucura si bunestenii lui se bucura ca au ajuns sa vada o asa mare realizare. Dumnezeu le-a ajutat sa nu fie mai prejos decat inaintasii lor de acum 100 de ani, care ridicasera biserica din mijlocul satului. Si ei au inaltat lacas de inchinare, intru slava lui Dumnezeu. In februarie 1995 este hirotonit Parintele Ioan Silea, absolvent al Facultatii de Teologie din Sibiu. Acesta si-a desfasurat activitatea misionara pana la data de 1 iunie 2005. In cadrul acestei parohii intalnim nu doar unitatea de credinta ci si unitatea in bucurie si suferinta; aceste lucruri sunt posibile datorita parintelui Ioan Silea. In prezent parintele isi desfasoara activitatea pastorala la o alta parohie din Arhiepiscopia Sibiului. Astazi in Biserica "Sfantul Nicolae" slujeste parintele Ionel Munteanu, cel de-al treilea fiu al satului ca preot
***
Bunești, în limba germană - Bodendorf, în limba maghiară –Szászbuda, este o comună din județul Brașov, care include și satele: Criț, Meșendorf, Roadeș și Viscri. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2357 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2476 locuitori), dintre care: români – 64,65%, maghiari – 4,2%, romi – 25,2%, germani – 3,18% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei brașovene Bunești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,32%, adventiști de ziua a șaptea – 1,06%, evanghelici de confesiune augustană – 1,95% și restul – nedeclarată sau altă etnie.

5. Budila, în limba germană – Bodeln sau Bodila, în limba maghiară -Bodola, în dialectul săsesc – Budille, este o comună din județul Brașov, formată numai din satul de reședință cu același nume.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 4197 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3484 locuitori) dintre care: români – 75,91%, maghiari- 16,17%, romi – 6,07% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Componența confesională a comunei brașovene Budila astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 66,47%, romano catolici -2,83%, reformați – 12,72%, penticostali – 12,12%, martorii lui Iehova – 2,59% și restul – nedeclarată sau altă religie. Un vechi și important monument istoric și de arhitectură al localității este castelul Béldy Ladislau, astăzi sediul primăriei și al consiliului local din localitate. Castelul a fost finalizat în anul 1731 și a fost reședința familiei nobiliare Béldy până în anii 1940.
6. La doar 25 km de Braşov pe DN 73, călătorul descoperă o zonă turistică în plină dezvoltare care tinde să devină o importantă zonă a turismului rural, ecologic şi cultural.

Localizat la intrarea în culoarul Rucăr – Bran, pe drumul comercial ce lega Braşovul de Câmpulung Muscel înca din cele mai vechi timpuri, zona Bran cuprinde comunele: Bran, Moeciu și Fundata. Bran (în limba germană: Törzburg, în limba maghiară: Törcsvar) este o comună a județului Brașov care mai include și satele Predeluț, Sohodol și Șimon. Pe raza comunei funcţionează o şcoală primară, 2 şcoli gimnaziale și Liceul Sextil Puşcariu. Liceul se află situat în centrul comunei Bran și este unitatea coordonatoare a tuturor unităţilor de învăţământ din comună, cuprinzând 5 nivele educaţionale: preşcolar, primar, gimnazial, liceal și școală profesională. Liceul a fost înfiinţat în ianuarie 1946 sub numele de “Domniţa Ileana” şi în iunie, acelaşi an, numele a fost schimbat în “Horea, Cloşca şi Crişan”, nume sub care a funcţionat până în 1948, dată la care liceul a fost desfiinţat, în locul lui rămânând să funcţioneze o şcoală elementară. Nivelul liceal s-a reînfiintat în anul 1992. Liceul vine în întâmpinarea cerinţelor educaţionale ale unei arii geografice extinse .A apãrut tendinţa de reorientare cãtre domeniul turistic care a cunoscut o dezvoltare intensă în zonã, precum şi spre ocupaţii traditionale zonei (oierit, prelucrarea lemnului, lânii, etc).

Sextil Pușcariu a fost un lingvist, filolog, profesor și membru al Academiei Române, care s-a născut la data de 4 ianuarie 1877 la Brașov și a decedat la data de 5 mai 1948 la Bran. În 1919 a pus bazele Muzeului Limbii Române, de altfel primul institut de lingvistică din România, iar în anul 1923 a participat la înfiinţarea Societăţii Etnografice Române din Cluj, susţinând înfiinţarea Arhivei de folclor. Pe plan politic, s-a implicat în unirea Bucovinei cu România, fiind şi vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina. După unire a fost numit secretar de stat pentru afacerile străine, iar între 1922-1925 a fost delegat al României la Liga Naţiunilor.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 4 insigne - Drumeții veterani - Baleia 1994

Turismul este o activitate relaxantă, mult apreciată de locuitorii Văii Jiului - mari amatori de drumeţii şi buni cunoscători ai frumuseţilor naturii. În anul 1986, la sfârşitul verii, un grup de pasionaţi şi împătimiţi ai drumeţiilor montane, în frunte cu Aurel Dula şi Vasile Pollak, propun organizarea unei întâlniri anuale a veteranilor în ale drumeţiilor montane. La prima întâlnire care a avut loc în 1986 s-a hotărât ca următoarele să aibă loc la o cabană din munţii care înconjoară cu dărnicie Valea Jiului; întâlnirile nu erau însoţite de competiţii sportive, iar spre amintire veteranii vor primi câte o insignă, al cărei desen să reproducă o floare din bogata floră a munţilor noştri. Cu excepţia unei singure variante, toate piesele au fost bătute la Monetăria Statului Bucureşti, sunt ovale şi au dimensiunile 36/26 mm şi, cum este normal, unele piese sunt mai reuşite, în schimb, altele lasă de dorit. Aceste piese insignografice au fost gndite și proiectate de către: Nicolae Lazăr, Ion Liciu, Viorel Stroie, Dumitru Antonoiu, Tiberiu Kelemen și Iuliu Hornak. Ediţia a IX-a a avut loc la Cabana Baleia, iar floarea care împodobeşte insigna este narcisa. Insigna a fost bătută în cinci variante de culoare. Pe conturul insignei apare înscrisul DRUMEŢII VETERANI - BALEIA 1994.

Narcisa (genul Narcissus) este un gen de plante originar din nordul Africii, regiunile mediteraneene și Europa Centrală, circa 32 specii erbacee, bulboase. Termenul de narcisă vine de la mitul frumosului tânăr Narcis din mitologia greacă, care s-ar fi îndrăgostit de chipul său. Legenda spune că floarea a apărut la moartea sa, chiar pe mormântul său. În România este vestită rezervația naturală Poiana cu narcise din localitatea Vad, județul Brașov. Un alt loc cu narcise este Rezervația naturală Poiana cu narcise de la Racâș-Hida de lângă satul Racâș, Sălaj. Bulbul este ovoid, rotund, piriform, piriform-lunguleț, globulos-piriform, gros-piriform. Frunzele sunt lat-liniare, puțin canaliculate, glaucesceate, cilindrice, ascuțite la vârf sau ensiforme. Florile sunt, în funcție de specie, mici (miniatur), până la circa 10 cm diametru, tubuloase sau coronate, simple sau involte, albe sau galbene, cu petale albe și coronulă galbenă sau cu coronulă galbenă cu margine roșie etc, cu sau fără miros, cu tulpină unifloră sau multifloră. Elementele florale: 6 stamine, perigon compus din foliole mai mult sau mai puțin asemănătoare, ovate, oblonge sau uneori înguste, dispuse în formă de raze-farfurie, din centrul lor ridicându-se un tub sau un inel numit coronulă, antere mai mult sau mai puțin bilobate. Fructul este o capsulă.

Cabana Baleia a fost cândva principala atracție turistică a Retezatului. Acum mai amintește de ea doar un indicator nou, de pe DN 66, Petroșani – Simeria, amplasat lângă satul Pui. Atât. Nimeni nu mai urcă la cabana Baleia din două cauze care se reclamă, oarecum, una pe cealaltă: cabana este închisă, iar drumul cu caracter rutier este aproape imposibil de parcurs. Proprietarul dă vina pe drum, autoritățile dau vina pe soartă. In ultimii ani, turiști experimentați, mari amatori ai muntelui, au mai urcat la Cabana Baleia, dar au fost dezamagiți. Vechea cabană este închisă și în paragină, iar noua cabană de aici nu e terminată. Cândva Baleia, situata in jumătatea estica a masivului, era principalul punct de atracție al Retezatului pentru turiști. In fiecare sfârșit de săptămână, la Baleia urcau atât hunedoreni cat si turiști din țară. Nu lipseau nici localnicii din comuna Pui care, mai ales vara, organizau aici fel și fel de sărbători și întreceri sportive. O vreme, la Cabana Baleia, sus, la 1400 de metri altitudine, se organiza chiar și un turneu de fotbal între echipele satelor din Pui și Baru. Se zice că declinul cabanei Baleia a început la sfarsitul lui 1963, începutul lui 1964, când s-a dat in folosință viaductul de pe Valea Nucșoarei. Datorita acestui viaduct, drumul spre cabana Pietrele devenise mult mai ușor decât înainte. Traseele de la Pietrele spre principalele vârfuri ale Retezatului sunt mult mai scurte, asa ca lumea a preferat acest loc, in detrimentul cabanei Baleia. Asta cu toate ca, pe vremuri, imi amintesc ca erau aproape in fiecare sfârșit de săptămână peste 100 de turiști care înnoptau la Baleia. Uneori apărea chiar o situație hazlie: unii dormeau pe jos in sala de mese, in timp ce alții luau cina acolo, atât era de aglomerat. Urcam la Baleia cu mașini cu coviltir. Drumul era bunicel, pentru că în principal sindicatele aduceau muncitorii aici pentru distracție si relaxare. Primarul comunei Pui, spune ca, încă din anii ‘80, au început sa se rărească turiștii de la Baleia, fără să dea și o explicație a fenomenului. La începutul anilor 90 cabana s-a închis.

Ea a fost apoi cumpărată de la fostul Oficiu Județean de Turism de către un anume Mihai Bărăscu, in 1993, cel care deține si Cabana Gura Zlata si care nu a mai reușit sa o repună in circuit. Nicolae Timaru are acum 86 de ani și încă mai urcă în Retezat, din când în când. A fost cel mai longeviv cabanier de la Baleia și știe prea bine începuturile fostei atracții turistice. “Cabana Baleia a fost inaugurată în 1937 și a fost construită, ca și cea de la Pietrele, la inițiativa Turing Clubului României – filiala Deva. A funcționat până în 1940. Pe perioada războiului, tot cazarmamentul a fost coborât in satul Râu Bărbat. Cabana Baleia s-a redeschis în 1946. Eu am preluat-o în 1949 și am activat acolo cabanier până în 1956. In 1962 s-a închis oficial, dar ea a mai funcționat multă vreme după aceea, neoficial, ca unitate de cazare.

Astăzi cabana nefolosită Baleia are termopane însă refugiul pentru turiști, alăturat, nu are ușă.

Insigna - Stația salvare I.M.L. (Întreprinderea minieră Lupeni)

Activitatea extractivă, atât de suprafață cât și în subteran, este însoțită întotdeauna de pericole. Schimbarea bruscă a condițiilor de lucru și apariția unor factori neprevăzuți sunt doar câteva dintre cauzele ce pot produce grave accidente de muncă, cu toate că sunt asigurate unele măsuri de prevenire. În aceste situații trebuie să se intervină urgent pentru acordare primului ajutor persoanelor afectate de accident. Primul ajutor nu poate fi acordat de minerii obișnuiți ci se impune prezența unor grupe de muncitori, specializate în acest scop. Acești muncitori, denumiți salvatori minieri se aleg dintre cei mai buni profesioniști în mineritul subteran. Paralel cu dezvoltarea mineritului pe lângă fiecare mină s-au constituit echipe de salvatori minieri. În anul 1949 la Petroșani ia ființă Stația de cercetări pentru securitate minieră (SCSM) care se ocupa de testarea periodică a pregătirii teoretice a personalului din echipele de salvare cât și de verificare echipamentului folosit la intervenție. Din anul 1965 această secție devine institut departamental de cercetări, organizat pe secții, sectoare și servicii funcționale. Prin HG 1461 / 18.10 2006 denumirea institutului este schimbată în INCD –INSEMEX (Institutul național de cercetare dezvoltare pentru securitate minieră și protecție antiexplozivă) Petroșani, denumire sub care funcționează și azi. Insigna postată aici reprezintă Stația de salvare de la Exploatarea (Întreprinderea minieră) Lupeni, județul Hunedoara. Insigna este de formă rotundă, emailată cu diametrul 16 milimetri. În câmpul central al insignei se distinge o flacără galbenă cu cinci limbi, două ciocane încrucișate (simbolul mineritului), o cruce roșie (simbolul primului ajutor) și inscripția I.M.L. (Întreprinderea minieră Lupeni)– Stația de salvare.

Lupeni (în germana Schylwolfsbach, în traducere "Pârâul Lupului pe Jiu") este un municipiu de rang II din judetul Hunedoara. Are o populație de 30642 locuitori. Este al doilea oraș ca mărime al Văii Jiului, fiind situat în partea de vest a depresiunii Valea Jiului, la o altitudine de 675 –725 m față de nivelul mării, la o distanță de 18 km față de Petroșani și cca 110 km de Deva. Așezarea este atestată documentar în anul 1770, dar există mărturii ale existenței oamenilor în această zonă încă din Comuna Primitiva, fapt dovedit de descoperirile din peștera din muntele Straja-Lupeni, unde s-au găsit obiecte vechi de ceramică. În luna august a anului 1929 a avut loc Greva minerilor din Lupeni, urmare a eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind 68 de mineri căzuți sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist ca să reprime protestul. Lupeniul este atestat documentar in anul 1770, dar primele marturii ale existentei oamenilor pe aceste meleaguri dateaza din perioada Oranduirii Comunei Primitive, fapt dovedit de descoperirile din pestera din dealul Straja-Lupeni, unde s-au gasit obiecte vechi de ceramica. In timpul ocupatiei romane aluviunile aurifere ale Jiului au fost exploatate sporadic. In depunerile formate de-a lungul timpului, arheologii au descoperit un bust al zeului Ares (in mitologia romana, fiul lui Jupiter si a Iunonei, una dintre divinitatile protectoare ale Romei). Populatia Vaii Jiului nu a fost niciodata numeroasa in Evul Mediu. Localnicii se indeletniceau cu pastoritul si traiau in catune risipite pe munti. Existau, in apropierea cursului raului Jiu, conform marturiilor vremii. Lupeniul s-a format in urma unor migrari intense ale populatiei venite de pe Valea Streiului, Tara Hategului, pentru bogatele pasuni si fanete care se gaseau in zona. Locuitorii din satul Valea Lupului sunt aceia despre care se crede ca au intemeiat localitatea Lupeni, iar satenii din Rau Barbat au format satul Barbateni. Dupa anul 1840, demarand explorarile si exploatarile miniere in zona, s-au produs prefaceri care aveau sa contureze noul destin al acestor locuri, schimband radical viata oamenilor din zona. Companiile straine care detineau diferite perimetre miniere au adus mineri polonezi, cehi, austrieci, slovaci, maghiari si romani din Muntii Apuseni sau Baia Mare, fapt care a schimbat, sub aspect demografic, structura sociala a Vaii Jiului. Activitatea miniera a inceput in zona de sud a municipiului Lupeni, dedesubtul actualelor cartiere de locuinte: Vascoza III si IV, la estul carora se afla putul si galeria Elisabeta - prima exploatare miniera din localitate. Accesul in galerie este pastrat si bine conservat si poate servi ca obiectiv pentru turismul industrial marcand inceputul activitatilor miniere in zona. Municipiul Lupeni a devenit cel mai mare producator de carbune cocsificabil din tara cu o dezvoltare monoindustriala, 80% din populatie traind din minerit sau alte activitati conexe. Odata cu descoperirea si inceperea exploatarii industriale a zacamantului de huila, in 1881, langa vechile catune au aparut coloniile de muncitori, care s-au dezvoltat permanent, odata cu intensificarea activitatii extractive. La inceputul secolului trecut zona cunoaste o dezvoltare fara precedent, prin construirea caii ferate care lega Lupeniul de Petrosani, in 1890-1892, si, prin aceasta localitate, de Simeria (actualmente, unul dintre cele mai importante noduri de cai ferate din Romania). Populatia municipiului a crescut permanent si s-a multiplicat de aproxirmtiv 10 ori. Este o perioada de inflorire fara precedent pentru Lupeni. Atunci s-au deschis si minele Sfantul Stefan, Nord, Victoria, Sud, Putul Sud, si, paralel cu acestea, s-au construit coloniile muncitorilor care aveau sa lucreze in puternicul centru minier care se nastea in Valea Jiului. Dezvoltarea industriala a zonei a fost afectata sever de criza economica din perioada interbelica. Colapsul economic a determinat mari convulsii sociale: in 5 - 9 august 1929, la Lupeni a avut loc o puternica greva, inabusita in sange de catre autoritatile vremii. Bilantul a fost tragic: 22 de morti si 58 de raniti. Lupeniul a fost declarat oras in anul 1941, moment in care avea 12000 de locuitori. In Valea Jiului, localnicii au reprezentat forme de viata rustica vechi, cum in putine locuri din tara se pot constata; ultimul secol de viata industriala a Vaii Jiului insa, a influentat si viata acestora, dar se mai pastreaza inca obiceiuri si traditii cu o vechime de sute de ani. Desi inainte de descoperirea carbunelui, populatia se ocupa exclusiv cu cresterea animalelor si prelucrarea produselor animaliere, aceste ocupatii, daca nu au fost date uitarii, au ajuns sa fie insignifiante, atat ca valoare a productiei obtinute, cat si ca pondere in totalul populatiei ocupate. Dezvoltarea economica, cresterea populatiei, au impus schimbarea aspectului urbanistic al localitatii, in locul coloniilor aparand cartiere noi de locuinte cu extindere pe verticala, cu spatii verzi, cu spatii comerciale si locuri de joaca pentru copii. Dupa 1990, unitatile miniere au intrat intr-un proces de restructurare cu consecinte deosebite in plan social. Un numar mare de mineri au fost disponibilizati, iar activitatea din domeniu s-a restrans, acestea afectand si ceilalti agenti economici cu activitati conexe - furnizori de materiale, utilaje si servicii, precum si agentii economici care activeaza in sfera comertului si serviciilor. Astazi, pe raza administrativa a municipiului Lupeni, industria miniera este reprezentata de doua exploatari miniere: Lupeni si Barbateni, precum si de Preparatia Carbunelui Lupeni, care le deserveste. Municipiul Lupeni isi cauta o noua identitate, dupa ce industria miniera, preponderenta in zona, a suferit o ajustare majora, determina ta de noile realitati politice si economice ale Romaniei. Paralel cu falimentul unor firme care coabitau cu industria miniera locala, s-a nascut, si in Lupeni, sectorul privat, care astazi constituie o importanta prezenta in economia municipiului. In ultimii ani, au aparut si s-au dezvoltat importante firme in domeniul turismului, industriei forestiere, industriei panificatiei, comertului etc.

I.P.C.V.J. - (Întreprinderea de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului)

La 1 aprilie 1972 s-a înfiinţat Întreprinderea de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului (I.P.C.V.J.), întreprindere ce avea statutul de unitate componentă a Combinatului Minier Petroşani. În baza HGR 1212/1996, IPCVJ devine EPCVJ (Exploatarea de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului). Nou înfiinţata instituţie avea în componenţă patru preparaţii (Petrila, Coroeşti-Vulcan, Lupeni şi Uricani) şi un sector de transport Căi Ferate Uzinale (CFU). Medalia prezentată aici este confecționată din tombac la Întreprinderea “Arădeanca” din Arad, are forma rotundă și diametrul de 50 milimetri.

Insigna - Po-Parâng - Petroșani

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată la comanda Asociației Schi Turism Montan “Pro-Parâng” din municipiul Petroșani, județul Hunedoara, cu ocazia împlinirii a cinci de existență. Este insigna oficială a asociației, realizată în anul 2007 de firma “Promicus SRL” din Târgu Mureș într-un tiraj de 150 exemplare. Piesa este confecționată din tablă ambutisată, are forma rotundă și diametrul de 37 milimetri. Asociația schi turism montan Pro-Parâng are ca scop promovarea turismului montan în masivul Parâng, protejarea mediului înconjurător, atragerea tineretului spre mișcare în aer liber. Prin acțiuni de voluntariat membrii asociației au refăcut și modernizat marcaje turistice, refugii montane, organizează competiții sportive atât vara cât și iarna, coordonează un cerc de copii (Prietenii Munților), pentru care organizează excursii de studiu, acțiuni de informare și conștientizare privind protejarea mediului înconjurător, lecții de prim ajutor și acțiuni de ecologizare. Munții Parâng oferă condiții deosebite de drumeție și practicare a sporturilor de iarnă. Pentru Valea Jiului turismul montan este o alternativă și asociația noastră promovează acest lucru prin diverse acțiuni: expoziții foto, videoproiecții, muzeul muntelui, proiecte comune cu instituții de învățământ și ONG-uri, competiții sportive etc.
Asociația schi turism montan Pro-Parâng are sediul pe Strada 1 Decembrie 1918, bl.80, ap.23, Petroșani.

Set 2 insigne - Expo minerit Deva 1987

Ediția a III-a a “EXPO MINERIT” – Deva, 1987 s-a desfășurat în incinta Casei de Cultură a municipiului Deva, cu sprijinul substanțial al Centralei Minereurilor Neferoase Deva. Fiind deja la a treia ediție, expoziția a atras 35 de expozanți și aproape 70 de participanți, care au fost mulțumiți de condițiile oferite de organizatori pentru efectuarea schimburilor de insigne sau alte materiale medalistice sau numismatice. cu acest prilej au fost aduse pe simeze 110 panouri cu insigne, însumând aproximativ 7150 de insigne miniere românești și străine, respectiv 400 de medalii tot cu tematică minieră. Aici am prezentat două variante ale insignei EXPO MINERIT – Deva 1987.

Insigna - E.P.P. (Exploatarea de preparare Petroșani)

Cum am specificat și mai sus, la data de 1 aprilie 1972 a luat ființă Întreprinderea de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului, întreprindere ce avea statutul de unitate componentă a Combinatului Minier Petroşani. În baza HGR 1212/1996, IPCVJ ( Întreprinderea de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului) devine EPCVJ (Exploatarea de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului). Nou înfiinţata instituţie avea în componenţă patru preparaţii (Petrila, Coroeşti-Vulcan, Lupeni şi Uricani) şi un sector de transport Căi Ferate Uzinale (CFU). Insigna postată aici este de formă circulară cu un diametru de 22 milimetri, ea fiind confecţionată din tombac şi emailată la cald. Piesa a fost realizată la Monetăria Statului Bucureşti în 150 de exemplare, după un desen aparţinând profesorului Tiberiu Kelemen. Sistemul de prindere este cel cu broşă. Seria originală de insigne realizată la comanda C.N.H. Petroşani avea următoarele culori pentru unităţile componente ale acestei instituţii: Roşu – C.N.H. Albastru – E.P.P.; U.A.C.C.V.J. și S.C.S.M. Negru – E.M.Lonea; E.M.Petrila; E.M. Dîlja; E.M. Livezeni; E.M.Iscroni; E.M. Aninoasa; E.M. Vulcan; E.M. Paroşeni; E.M. Lupeni; E.M. Bărbăteni; E.M. Uricani; E.M. Valea de Brazi; E.M. Cîmpu lui Neag; E.M. Ţebea şi Societatea Minieră Banat – Anina. Ca o curiozitate au apărut în ultima perioadă de timp o serie de reluări ale unor insigne cu tematică minieră ce fac parte din seria celor cu acest desen, dar care prezintă variante de culoare diferită ale unor astfel de piese. De asemenea aceste reluări nu sunt emailate la cald aşa cum au fost executate cele originale, ele fiind emailate la rece. Printre acestea şi o variantă a insignei de mai sus cu culoarea verde în loc de albastru.

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectura locală, de acum sau din alte vremuri, precum și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Primăria

Piața Unirii cu Primăria

Strada Crișan

Tribunalul

Biserica baptistă

Oficiul poștal

Strada Mihai Eminescu

Strada Dr.Petru Groza

Strada Emanuil Gojdu

Biserica reformată

Strada Domnița Elena

Prefectura

Camera de Agricultură (Piața Barițiu)

Camera de comerț și industrie (Str. Reg. Ferdinand)

Strada Simion Bărnuțiu

Strada Călugăreni

Strada Cloșca

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, dar și trimiteri poștale ilustrate de acum sau din alte timpuri.