Epaminonda's Blog.....: CAMPOBASSO

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea italiană CAMPOBASSO, regiunea

MOLISE, câteva vechi trimiteri poștale ilustrate, o insignă

și o monedă locale.

Piața Gabriel

Castelul Monforte

Turnul Bisericii San Bartolomeo

Biserica San Bartolomeo

Arhitectură locală

Vedere generală

Trimiteri poștale

O insignă locală

O monedă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE DIN

JUDEȚUL CONSTANȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Al XXV-lea congres F.I.S. 1965 - Mamaia

Federația Internațională de Schi (FIS) este cel mai înalt organism de conducere internațional din lume a sporturilor de iarnă. Fondată în Chamonix – Franța, la data de 2 februarie 1924, este responsabilă[ pentru discipline olimpice: schi alpin, schi fond, sărituri cu schiurile, nordică combinată, schi liber și snowboarding. FIS este, de asemenea, responsabilă pentru stabilirea regulilor internaționale de concurență. Astăzi Federația Internațională de Schi are în structura sa un număr de 118 asociații naționale de schi și are sediul central în orașul Oberhofen am Thunersee – Elveția. Anual sau mai rar, recent din doi în doi ani FIS organizeaza Congrese internaționale în problemele sporturilor de iarnă. De reținut faptul că ediția a XXV-a Congresului internațional FIS a a vut loc la Mamaia, județul Constanța, în anul 1965.

Mamaia este o localitate componentă a municipiului Constanța, ce se află în nordul municipiului. Este o stațiune turistică de vară a litoralului românesc, cu foarte puțini locuitori permanenți (7 la recensământul din 2002), însă suprapopulată pe parcursul verii. Mamaia este situată pe un grind litoral între Marea Neagră și limanul Siutghiol. Grindul are o lungime de 8 km, însă o lățime de doar 300 m. Plaja foarte lungă, cu o lățime de până la 250 m, este acoperită cu un nisip foarte fin, parte mineral, parte cochilifer. De-a lungul acesteia se află multe magazine, restaurante, terase, cluburi și discoteci. Mamaia era inițial un sătuc dobrogean costier tipic, cu pescari greci greci și lipoveni, oieri români și crescători de cai tătari, denumirea provenind de la un proprietar tătar al locului din vremea stăpânirii turcești, pe nume Mamai. Amplasamentul actual al Mamaiei era neconstruit până în anul 1906, când apar primele cabine de lemn reunite sub două Pavilioane, terminate cu câte un foișor, și o punte care înainta în mare. Inaugurarea primelor construcții a avut loc pe 22 august 1906, acestea fiind amenajate după planurile arhitectului peisagist E. Recont, în urma extinderii portului către plajele existente din sudul Constanței și a mutării "băilor de mare" spre nord, respectiv în actuala Mamaia. Pentru a înlesni accesul turiștilor către Mamaia (mai precis spre ceea ce este acum zona Cazinoului din Mamaia), între gara Constanța și stațiune se montează o linie de cale ferată pe traseul ocupat astăzi de Bulevardul Mamaia. Aceasta cale ferată a dispărut prin anii 1960. Aceste prime construcții au reprezentat centrul activităților turistice din stațiune până la dispariția lor într-un incendiu în anul 1920. Imediat după încheierea primului război mondial stațiunea se dezvoltă și începe amenajarea ei, odată cu construirea rezidenței de vară a familiei regale, în actualul Club Castel. În anul 1935 se construiește Cazinoul iar în anul 1934 apare primul hotel, de fapt o vilă mare. Primul hotel în adevăratul sens, a fost Rex (1936), dar abia în 1957 încep să apară și hotelurile-bloc, primele fiind hotelul Parc și cel numit atunci București (actual IAKI), care și astăzi reprezintă două dintre hotelurile mai înalte ale Mamaiei. În perioada comunistă, la Mamaia s-au realizat o serie de construcții fără un plan de urbanizare, pentru a putea fi suportat valul de turiști atrași de nisipul fin. Dezvoltarea stațiunii a fost în două etape: între anii 1959 – 1965 s-a dezvoltat partea sudică, iar partea nordică a fost ridicată în mare parte în timpul lui Ceaușescu, adică între anii 1982 – 1985. În această perioadă, Mamaia a devenit un adevărat „aspirator de valută”, atrăgând nu numai turiștii români sau din celelalte țări comuniste, dar și un mare număr de „oaspeți” din „țările imperialiste”.

Insigna - Controlul marinei civile - Căpitănia

Începuturile sistemului format din căpităniile de port se pierd în negurile istoriei. Astfel, prima căpitănie de port este atestată documentar la anul 1600, pe vremea lui Mihai Vodă Viteazul și ființa la Corabia. Rolul ei era acela de a fi stavilă împotriva bolilor ce puteau fi aduse de navele care făceau comerț pe Dunăre.Căpităniile de port au funcţionat încă dinaintea Revoluţiei de la 1848, asigurând buna desfăşurare a operaţiunilor portuare şi reglementarea conflictelor de navigaţie. Apoi, în 1862, în Regulamentul de navigaţie pentru marina comercială al Principatelor Unite, căpităniile de port sunt menționate din nou. Trebuie subliniat că proiectul Regulamentului, anterior adoptării sale, a fost trimis la toate cancelariile statelor apusene pentru observații și a fost socotit cel mai modern și bine întocmit regulament de navigație al vremurilor. În anul 1878, după transformarea Principatelor Române în stat independent, a fost stabilit principiul libertăţii navigaţiei pe Dunăre, fapt ce a necesitat întocmirea unui alt regulament, intitulat Regulament de poliţie a porturilor şi malurilor dunărene ale României (1879). Potrivit acestuia s-a înfiinţat un Inspectorat al Navigaţiei şi Porturilor, care avea ca scop supravegherea regulamentelor în materie de poliţie şi navigaţie, administraţia de căpetenie a portului devenind căpitănia de port. De-a lungul istoriei, aceste forme de organizare a activităţilor portuare au evoluat în raport cu noile cerinţe, determinate de dezvoltarea comerţului, navigaţiei şi a construcţiilor din porturi. Locația căpităniilor a fost inițial stabilită la Ministerul Afacerilor Străine, apoi la Ministerul Aerului și Marinei (în anii postbelici) și ulterior la Ministerul Transporturilor – PCA (Porturi și Comunicații pe Apă), apoi DTN (Departamentul Transporturilor Navale), ISNC (Inspectoratul de Stat al Navigației Civile). În prezent, mai exact din anul 2002, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Navale Române, s-a reglementat funcţionarea acestora ca organe teritoriale operative, denumite căpitănii zonale, fără personalitate juridică, aflate în subordinea aparatului central al ANR. Rolul definitoriu al căpităniilor zonale este de a asigura în zonele proprii de jurisdicţie stabilite prin decizia directorului general al ANR, inspecţia şi supravegherea desfăşurării în siguranţă a navigaţiei în apele naţionale navigabile, maritime şi interioare. Căpităniile zonale aflate în structura Autorităţii Navale Române sunt următoarele: Constanța, Tulcea, Galați, Giurgiu și Drobeta Turnu-Severin. Supravegherea şi controlul navigaţiei în apele naţionale, a navigaţiei navelor sub pavilion român, precum şi a navelor arborând pavilion străin dar aparţinând unor persoane fizice sau juridice române în marea liberă, se exercită de către Ministerul Transporturilor prin personal specializat, aflat în structurile căpităniilor zonale. Se deduce că atunci când execută un control, acest personal, pe lângă legitimația de inspector-controlor naval, poartă la vedere și această insignă. Pentru exercitarea activităţii de supraveghere şi control a ordinii navigaţiei, căpităniile de port au dreptul de vizită, la orice oră din zi sau din noapte, la bordul oricărei nave, indiferent de pavilion, aflată în porturi şi în afara acestora, în limitele apelor naţionale (Ordonanța 42/28 august 1997).

Placheta - Direcția hidrografică maritimă

Până în anul 1882 navele româneşti foloseau pentru navigaţie, rutele dunărene întocmite de specialişti ruşi şi hărţi marine întocmite de specialişti englezi. Odată cu creşterea prezenţei navelor militare pe Dunăre şi înfiinţarea Şcolii Copiilor de Marină s-a simţit nevoia întocmirii şi folosirii unor documente româneşti. În acest sens, maiorul de marină Mihail Drăghicescu, ajuns Şef de Stat Major al Flotilei, a ordonat ca pe timpul marşurilor de instrucţie pe Dunăre şi executării practicii elevilor la bordul bastimentelor româneşti, să se execute măsurători pe Dunăre, pentru a se cunoaşte cu precizie şenalul navigabil şi obstacolele de navigaţie existente. Astfel, în anii 1882 şi 1883 Maior Mihail DRAGHICESCU echipajele şi practicanţii ambarcaţi pe navele Fulgerul şi Lebăda au adunat un bogat material care, folosit cu pricepere de maiorul de marină Drăghicescu, a dus la întocmirea primei hărţi româneşti a Dunării. Această hartă a fost reprodusă la scara 1:28 000 în anul 1895, fiind actualizată permanent de către echipajele navelor militare pe timpul executării marşurilor pe Dunăre. Harta a fost utilizată în condiţii foarte bune până în anul 1904. În anii 1885-1886 s-au executat primele lucrări hidrografice pe litoralul românesc al Mării Negre, în zona Sulina – Gura Portiţei de la bordul canonierei Griviţa cu scopul de a se studia posibilităţile de intrare în lacul Razelm. Din anul 1893, un grup de cercetători hidrografi şi hidrologi, condus de Grigore Antipa, a efectuat mai multe campanii de lucrări de la bordul crucişătorului Elisabeta, bricului Mircea şi canonierei Griviţa. Prima structură de cercetare hidrografică a fost Secţia specială pentru lucrări hidrografice la Dunăre şi la Mare înfiinţată în anul 1897 şi condusă de locotenent comandorul Alexandru Cătuneanu, specialist hidrograf, cu studii de specialitate în Franţa şi participant la două campanii hidrografice în Orientul Îndepărtat şi Caledonia. La 30 iunie 1897 au fost detaşaţi mai mulţi ofiţeri la Secţia Specială pentru lucrări hidrografice care, sub comanda locotenent Comandorului Alexandru Cătuneanu au început ridicarea hidrografică a coastei româneşti. S-au executat sondaje până la distanţa de 10 km de coastă, pe linii de sondaj la distanţe de 2500 m unele faţă de altele. În anul 1900, după o activitate laborioasă de patru ani, pe baza materialelor rezultate din lucrările hidrografice şi hidrologice, executate cu bricul Mircea şi şalupa Rahova, s-a întocmit prima hartă marină românească, cunoscută sub denumirea Harta Cătuneanu. Aceasta a fost imprimată la Paris în acelaşi an şi a primit medalia de aur la expoziţia universală organizată în capitala Franţei. Actualizată şi reimprimată în anul 1929, ea a fost folosită în marina română până în anul 1952. În anul 1900, cu ocazia delimitării frontierei româno-bulgare, ofiţerii români împreună cu inspectorul Kehaia D. au executat ridicări hidrografice la Dunăre, în zona Silistra – Gura Văii, în urma cărora s-a întocmit o Hartă la scara 1:50 000 a Dunării şi alta a Ostroavelor la scara 1:20 000. În anul 1904 s-a înfiinţat la Galaţi, un Serviciu de pilotaj şi hidrografie fluvială al Marinei Militare, în cadrul căruia a funcţionat o şcoală practică de pilotaj fluvial. La 23 februarie 1926, prin Decizia Ministerială nr. 126, emisă în baza prevederilor Legii de organizare a Marinei din 1898 şi ale art. 1 din Regulamentul de funcţionare a Marinei Militare din 1912, a fost înfiinţat Serviciul Hidrografic Maritim, cu sediul în clădirea Şcolii Navale din Constanţa (în prezent clădirea adăpostind Muzeul Marinei Române). În perioada 1926-1940, Serviciului Hidrografic Maritim a executat numeroase acţiuni specifice, dintre care mai importante au fost: executarea de măsurători hidrografice la gurile Dunării, executarea de prospecţiuni pentru extinderea portului Constanţa, editarea hărţilor de navigaţie la scara 1: 50.000 în zona de litoral românesc. Între anii 1940-1945, Serviciului Hidrografic Maritim a asigurat din punct de vedere hidrografic şi hidrometeorologic acţiunile de luptă ale Marinei Militare. La 11 noiembrie 1955, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al R.P.R. nr. 2444, Serviciul Hidrografic Maritim a fost reorganizat în Direcţia Hidrografică Maritimă (DHM) comandor Alexandru Cătuneanu. În perioada 1955 – 1990, Direcţia Hidrografică Maritimă a executat acţiuni de o mare diversitate în folosul navelor româneşti militare şi civile, pentru asigurarea de navigaţie în zona de responsabilitate a României, dintre care mai importante au fost: construirea şi punerea în funcţiune a farurilor Constanţa (1960) şi Sf. Gheorghe (1968), editarea “Cărţii Pilot a Mării Negre” şi a avizelor pentru navigatori. Din anul 1966 DHM a devenit reprezentanta guvernului României, în calitate de stat Membru al Asociaţiei Internaţionale de Semnalizări Maritime (IALA/AISM). Din anul 1971 şi până în prezent, DHM - instituţie cu profil unic în ţară, principalul expert al României în problemele privind geografia maritimă şi delimitările maritime - participă cu specialişti în Comisia Naţională Interministerială de negociere privind delimitarea zonei economice exclusive şi a platoului continental al Mării Negre. După anul 1990, instituţia a fost reorganizată, s-a mutat în sediul actual şi a realizat, printre altele: editarea a 37 de hărţi de navigaţie naţionale, editarea “Cărţii farurilor, semnalelor de ceaţă şi radiofarurilor din Marea Neagră şi Marea Marmara” şi a “Tablelor Nautice”. În perioada 2002 – 2003 a fost realizat Sistemul Meteorologic Integrat Naţional al Forţelor Navale (SIMIN – FN). În anul 2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 941, Legea nr. 395 privind activitatea hidrografică maritimă, lege ce stabileşte şi reglementează activitatea Direcţiei Hidrografice Maritime şi care acordă instituţiei noastre statutul de autoritate naţională în domeniul acestei activităţi. Din ianuarie 2007, DHM a devenit reprezentanta guvernului României, în calitate de stat Membru al Organizaţiei Hidrografice Internaţionale (OHI). Începând cu anul 2008 DHM este acreditată ca instituţie care desfăşoară activităţi de cercetare ştiinţifică fiind implicată în proiecte cu finaţare naţională şi europeană. În anul 2008 Direcţia Hidrografică Maritimă participă cu un specialist cartograf în delegaţia naţională privind delimitarea maritimă în Marea Neagră la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, acţiune legată de stabilirea şi delimitarea platoului continental al Mării Negre între România şi Ucraina, activitate finalizată în anul 2009, prin pronunțarea deciziei curții. Începând cu anul 2011 DHM publică avizele pentru navigatori anuale şi lunare în limbile română şi englezță. Din anul 2012 Direcția Hidrografică Maritimă a devenit al 27-lea oficiu hidrografic recunoscut pe plan mondial ca producător de hărți electronice de navigație prin afilierea la Centru Internațional pentru hărți electronice de navigație (IC-ENC) de pe lângă Oficiul Hidrografic al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Începând cu anul 2016 laboratorul avize pentru navigatori (AWNIS) are şi atribuţii specifice unei celule AWNIS (Serviciul de informaţii de Navigaţie Aliat Global). Celula AWNIS participă la exerciţiile militare internaţionale ale Forţelor Navale cu informaţii privind securitatea şi siguranţa navigaţiei (SASON) pentru asigurarea libertăţii de navigaţie. Începând cu acest an toate hărţile de navigaţie româneşti sunt compilate în sistemul geodezic internaţional WGS84. În anul 2016 au fost validate de IC-ENC 6 hărţi electronice de navigaţie în benzile de utilizare. A fost elaborată publicaţia nautică Simboluri şi abrevieri folosite pe hărţile de navigaţie româneşti (DH-105), ediţia a 2-a. Sediul actual al instituției este situat pe Strada Fulgerului, la nr. 1.

Concursul pentru creșterea unui număr

mare de păsări la 100 ha teren

Consiliul agricol regional Dobrogea

Regiunea Dobrogea - 1964

Produsul medalistic de mai sus este o medalie de concurs, ce a fost realizată în anul 1964 cu ocazia concursului avicol din regiunea Dobrogea. Medalia este confecționată din bronz patinat,este rotundă cu diametrul de 60 milimetri, fiind gravată de Ștefan Grudinschi. În câmpul central al aversului sunt reprezentate câteva păsări de curte, la partea superioară, orizontal fiind gravat anul 1964, iar la partea inferioară, pe o eșarfă, semicircular, este aplicată inscripția REG. DOBROGEA. În câmpul central al reversului este aplicată pe cinci rânduri orizontale inscripția CONCURSUL / PENTRU CRESTEREA / UNUI NUMAR / MARE DE PASARI / LA 100 HA. TEREN și, în exterior, periferic circular, între două cercuri concentrice este aplicată inscripția, CONSILIUL AGRICOL REGIONAL DOBROGEA*.

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecărora. Pe lângă insignele de fruntaș în diverse domenii de activitate, aici se încadrează și medalia Concursul pentru creșterea unui numar mare de pasari la 100 hectare teren – 1964 – regiunea Dobrogea. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”.

Insigna - Muzeul Marinei Române

Muzeul Național al Marinei Române a fost înființat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1127 din 29 mai 1969 și autentificat ca instituție de interes republican, muzeu de categoria I, unic în țară. A fost deschis oficial la 3 august 1969 la Constanța, Strada Traian, nr.53. Muzeul Național al Marinei Române, având statut de monument istoric, a fost organizat încă de la început pe criteriul tematico-cronologic, în conformitate cu periodizările istoriografiei românești, având astfel patru secții – epocile veche, medie, modernă și contemporană, prezentate pe o suprafață de 10000 metri pătați. Calitatea de monument istoric de categoria „A” a clădirii Muzeului Național al Marinei Române reprezintă însumarea mai multor componente valorice ale patrimoniului cultural de importanță națională: valoarea arhitecturală, vechimea, valoarea memorialistică (personalități reprezentative ale domeniului maritim) și valoarea de simbol pentru orașul Constanța. Muzeul se află în subordinea Statului Major al Forțelor Navale și cuprinde mai multe secții:

Navigația în antichitate, grecii, romanii, navele din Pontul Euxin și flota de pe Ister;
Navigația în Evul Mediu, bizantinii, despotatul dobrogean, navele voievozilor Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare;
Navigația la Gurile Dunării în perioada otomană;
Primele nave românești moderne, Războiul pentru independență, bătăliile navale de pe Dunăre;
Istoria marinei și navigației românești moderne, cele două războaie mondiale, flota de comerț.

Aceste domenii și subdomenii prezentate în muzeu sunt susținute de colecții alcătuite din amfore și ceramică veche, modele de nave precum precum Marița (1834) sau Bricul Mircea (1862) figuri de prova, obiecte de marină, instrumente de navigație, aparatură de transmisiuni, motoare navale, ancore și elice, tablouri, hărți, carte veche și presă de marină, documente și fotografii cu aspecte din marină, numismatică, medalistică, uniforme, drapele și pavilioane, machete, nave originale (pe teren) și fragmente ale unor epave, arme albe și de foc, arme sub apă, obiecte legate de submarine, de scafandrerie și de arheologia și explorarea lumii submarine. Muzeul mai dispune de o bibliotecă și o arhivă generoasă.

Insigna - Prima expoziție marinărească 1938

Monogramele au fost niște simboluri grafice care i-a reprezentat pe fiecare rege al României. Aceste simboluri se aplicau pe ștampile, sigilii, tehnica militară, medalii și, se înțelege, și pe documentele oficiale ale vremurilor.

Municipiul Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României, în regiunea istorică Dobrogea, reședința judeţului cu acelaşi nume şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din anul 657 Î.E.N., când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Constanţa, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate..

Tribunalul

Strada Carol I

Terasa Vraja Mării

Cercul militar

Acvariul

Bazinul de petrol din port

Primăria

Geamia turcească

Piața Ovidiu

Strada Ștefan cel Mare

Statuia lui Mihai Eminescu

Comandatura germană

Farul

Fântâna cinetică de C-tin Lucaci

Casinul Comunal

Gara maritimă

Județul Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, trimiteri poștale din diferite perioade de timp, din judeţul Constanţa.