Zestrea
urbanistică a municipiului Buzău s-a îmbogățit în anul pe care tocmai l-am
încheiat (2021) cu trei noi obiective, ce fac cinste edilului și orașului de la
curbura Carpaților.
Este vorba
despre dezvelirea unui bust al domnitorului muntean martir Constantin
Brâncoveanu, ce poate fi admirat în
Parcul Martirilor Brâncoveni, în centrul orașului pe bulevardul central
(Unirii), în partea stângă a noii catedrale buzoiene – Sfântu Sava. Monumentul
este construit din piatră de Năeni, este înalt de vreo 2 metri și ceva și
amintește trecătorilor despre martiriul său, a fiilor săi și a sfeșnicului său,
pentru cauza sfântă a creștinismului.
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii Țării Românești, care a
trăit în perioada anilor 1654 – 1714 și a domnit în perioada anilor 1688 –
1714, deci o perioadă destul de lungă. A fost fiu de mare boier, nepot al
domnului Șerban Cantacuzino, moștenind și sporind o avere considerabilă.
În timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire
culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În politica externă Brâncoveanu
a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv de partea vreunei mari
puteri a timpului. Folosindu-se de agenți, domnitorul era informat asupra
știrilor de pe întregul continent iar el informa simultan taberele rivale
asupra mișcărilor celuilalt. În ce privește Moldova, Brâncoveanu a intervenit
în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o
importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de
așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie, domnul
a căutat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu față de turci,
fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat
prin surprindere, mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la
Istanbul, unde a fost torturat pentru credința sa și pentru a preda toată
averea sa. El și cei patru copii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei)
precum și sfetnicul Ianache) au fost executați, prin decapitare, în data de 15
august 1714, iar trupurile lor aruncate în mare. Pentru că au refuzat, cu
prețul morții, să abandoneze credința creștină și să treacă la mahomedanism, cu
toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în
anul 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.
În urma
domniei lui Constantin Brâncoveanu a rămas un stil arhitectonic inconfundabil,
ce îi poartă numele, precum și multe ctitorii religioase ce pot fi admirate și astăzi.
Dintre acestea amintesc; biserica Sfântul Gheorghe Nou din București,
Mănăstirea Râmnicu Sărat, Bisericile Potlogi și Doicești – Dâmbovița,
Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Mogoșoaia, Mănăstirea Horezu, Mănăstirea
Surpatele, Mănăstirea Polovragi, și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.
Tot
în parcul Sfinților Martiri Brâncoveni, foarte aproape de bustul lui
Brâncoveanu, s-a instalat un monument înalt de vreo doi-trei metri, în formă de
cruce, din piatră de Năeni. Pe amble fețe ale crucii sunt reprezentate
hieroglife de demult dar și vechi ornamente decorative. Pe un suport de piatră,
alăturat s-a montat o placă cu următorul înscris: ”Acest monument a fost ctitorit spre salva lui Dumnezeu și spre cinstirea Sfântului său mucenic Sava, la 1650
de ani de la martirizarea sa, în apa râului Buzău. 12
aprilie 2022”
Sfântul
Mucenic Sava de la Buzău, străromân care a pătimit în părțile Buzăului de
astăzi, este legat cu numele de şase „Scrisori creştine, adevărate pagini
patristice”, care au circulat la nord de Dunăre în perioada anilor 372-374.
Despre el vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare într-o amplă corespondenţă cu
guvernatorul provinciei Sciţia Mică, Iunius Soranus. Martiriul Sfântului
Mucenic Sava este certificat istoric în unele dintre cele mai apreciate
consemnări hagiografice din perioada Bisericii primare. Într-una din aceste scrisori găsim
menționat faptul că sfântul Sava era de neam grec, originar din Asia Mică.
Numele de „Gotul” îl preluase odată cu noua sa obârşie. În viaţa obişnuită
împlinea slujba de cântăreţ în biserică, arătându-se de fiecare dată „cumpătat, în toate înfrânat, trăind în
feciorie, retras, stăruind în rugăciuni, având o credinţă cu totul curată, care
lucrează prin dragoste”. La vremea persecuţiei, Sfântul Sava a mărturisit
deschis că este creştin, cu toate că toți ceilalţi se temeau, lepădând numele
lui Hristos. Întărâtaţi de cuvintele mărturisitorului, păgânii au dat năvală în
biserica în care slujea, chiar în noaptea Sfintelor Paşti. Împreună cu preotul
Sansalas, sfântul a trecut prin nemiloase chinuri până a doua zi, când l-au
înecat în râul Mousaios (Buzău). Lăsat mai multe zile neîngropat, neatins însă
de fiarele sălbatice, trupul Sfântului Sava a fost aşezat în pământ cu mare
cinste de credincioşi. Cultul său a început să crească chiar din anul 372,
fiind menţionat în primele calendare cu zilele de cinstire de 12, 15 şi 17
aprilie. În limba română, viaţa şi pătimirile Sfântului Sava au fost traduse
pentru prima dată de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, în Proloage sau
Viaţa şi petrecerea sfinţilor (Iaşi, 1683, p. 411). De asemenea,
„versiunea Pătimirii Sfântului Sava, pe larg, s-a făcut în şcoala paisiană de
la Mănăstirea Neamţu, de ierodiaconul Ştefan Dascălul, şi s-a tipărit în
volumul Vieţile Sfinţilor pe aprilie, dat la lumină în aceeaşi chinovie de
Mitropolitul Moldoviei, Veniamin Costachi, la 15 aprilie”. În consecinţă,
pentru iubitorii de hagiografie, Mitropolitul Nestor Vornicescu consemnează
faptul că „Pătimirea Sfântului Sava este remarcabilă prin realismul
descrierii, o descriere care nu se conformează stilului clasic hagiografic,
unde predomină elementele miracolului; aici, faptele se narează într-un mod
original, parcă manifestând o grijă anume pentru autenticitatea istorisirii
unui martor ocular. Copii
ale documentului Pătimirea Sfântului Sava se păstrează în Biblioteca
Vaticanului și Biblioteca San Marco din Veneția. Actul său de martirizare
precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în cadrul comunităților gotice din
zona Subcarpaților de Curbură. Sfântul Martir Sava (Gotul) de la Buzău este
sărbătorit anula în cultul român ortodox și greco-catolic pe 12 aprilie,
iar în cel romano-catolic pe 28 aprilie.
Între anii
369-372 legenda vorbește despre existența unui „bărbat foarte mare și luminos”,
căruia i se spunea Sfântul Sava, care s-a alăturat preotului Sansalas în ceea
ce avea să-i fie începutul martiriului. Astfel, la porunca lui Atharid, fiul
unui dregător got — Rotheseu —, cei doi sunt legați, biciuiți și târâți prin
păduri incendiate. Rănile de pe trupul martirului se vindecă însă peste noapte,
ceea ce-i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii. A doua zi,
spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfântul Sava refuză să fugă.
Atharid îl silește apoi să mănânce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea
jertfită idolilor. La împotrivirea lui Sava și la mărturisirea credinței sale
în Christos ca singur Dumnezeu, i se leagă un trunchi de lemn de gât și este
aruncat în râul Mousaios (Buzăul de astăzi) găsindu-și sfârșitul astfel, „prin
lemn și apă”, la vârsta de 38 de ani. Trupul i-a fost găsit de credincioși și
înmormântat după tradiția creștină a acelor vremuri.
Realizarea acestui parc și monument a însemnat
descoperirea și scoaterea la suprafață pe o anumită zonă a cursului Iazului
Morilor. S-a construit un parc cu două lacuri micuțe
(minim 400 mc) și nu prea adânci (1,4 metri), alei, bancuțe, iluminare
electrică pe timp de noapte și o clădire ce vrea să imite o veche moara de apă.
Clădirea găzduiește cafenele și terase la ambele etaje, un fast food și o moară
de apă la exterior. Ambele lacuri vor fi populate cu pești colorați și nuferi.
Parcul se întinde parale cu Strada Frăsinet din Cartierul Micro III pe tronsonul dintre zona comercială și Biserica
Sfântul Ștefan. Întreaga amenajare are drept atracție principală o moară de apă
ce reconstituie așadar istoria de pa Iazul Morilor. Interesant este
că Iazul Morilor este și un as din mâneca autorităților buzoiene deoarece
orașul Buzău este considerat a fi unul dintre cele mai bine situate orașe din
țară când vine vorba despre resursa de apă potabilă existentă.
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
____________xxx____________
CÂTEVA
INSIGNE ROMÂNEȘTI
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna sportivă - 7 Noiembrie 1949 (atletism)
Atletismul apare în România la sfârșitul
secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările
occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând
competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primul concurs organizat de
atletism are loc în anul 1882 la București, cu participarea elevilor
de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. Treptat, crește interesul pentru
activitatea sportivă, în general, și atletism, în particular. Se organizează
curse care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de
specialitate și sunt organizate competiții pe criterii de vârstă. Mai mult, cu
prilejul serbărilor școlare sunt introduse întreceri la alergări și sărituri la
mai multe licee din diverse orașe. În anul 1912, se înființează Comisia
de atletism, alergări pe jos și concursuri, parte din Federația Română a
Societăților Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federației Române
de Atletism (FRA), a 19-a federație pe lista mondială, care în anul 1923 se
afiliaza la Federația Internațională de Atletism Amator
(IAAF). Primele Campionate Naționale ale României sunt
organizate în anul 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un
an mai târziu, în anul 1915, se inaugurează la București primul teren de
atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia
din anul 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai
târziu vor fi organizate primele Campionate Naționale Feminine, precum și
primele Campionate pentru juniori. În anul 1928, la Jocurile Olimpice
de la Amsterdam, o delegație a Romaniei formată din 10 atleți și 2 atlete
participă pentru prima dată la o astfel de competiție, iar în același an
debutează Campionatele Universitare din România. În anul 1930, la
Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție oficială
a Jocurilor Balcanice, iar în anul 1934, la ediția inaugurală a
Campionatelor Europene, participă 4 atleți români. În anul 1937, FRA
organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice, iar
în anul 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale României,
nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Începând cu anul 1952,
atleții români participă cu regularitate la toate marile competiții mondiale și
europene și scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului românesc.
Insigna - C.A.R. (Clubul Alpin Român)
Clubul
Alpin Roman a luat fiinta in Bucuresti, la 18 martie 1934, din
initiativa unui grup ce se intitula “Gruparea alpina”. Sufletul si initiatorul
C.A.R. a fost tinarul avocat Nicolae (Nae) Dimitriu, care scria, la 21 martie
1932, prietenului sau Radu Titeica urmatoarele: “Si as avea nespus de mare
bucurie sa stiu ca viitoarele drumuri le vom face sub egida Alpin-Clubului, a
carui realizare n-o vad decit atunci cind vom fi regrupati. As indrazni sa ma
gindesc si la o publicatie lunara turistica…”. Fiind putini, opt (inginer
Gheorghe Frim, avocat Nicolae Dimitriu, studentii Nicolae Comanescu, Alexandru
Beldie si Vasile Nicolau, Traian Belitoreanu, Gheorghe Georgescu si Ion
Sincan), au trebuit mai intii sa se afilieze unei asociatii mai vechi, ADMIR,
in martie 1933. Aici, Gruparea alpina a inceput sa-si puna in aplicare
planurile. A tiparit revista trimestriala Buletinul Alpin, in paginile careia
au aparut o serie de articole cu descrieri de trasee, insotite de schite, si a
organizat un ciclu de excursii colective gradate, la care au participat un
numar mare de iubitori ai muntelui. Dupa un an de convietuire rodnica cu
asociatia-gazda ADMIR, Gruparea alpina s-a retras si la 18 martie 1934 a pus
temelia Clubului Alpin Roman, preluind si revista Buletinul Alpin.Infiintarea
Clubului Alpin Roman a constituit o necesitate a timpului, in sensul de a
scoate alpinismul romanesc de pe vechile fagase – potecile – si a-l indrepta
catre abordarea abrupturilor, a peretilor stincosi si a escaladelor de iarna,
activitate solicitata in mod deosebit de catre tineretul acelor vremuri si
apreciat de tineretul de astazi. De asemenea, din necesitatea de indrumare,
gazduire si, de ce nu, scolarizare in cataratura alpina. In 1934-1948, C.A.R.,
in conformitate cu statutul sau, a continuat excursiile colective gradate cu
persoane din afara clubului, pentru a face cunoscut amatorilor abruptul
prahovean al Bucegilor, altele in alti masivi ai tarii sau peste hotare, a
marcat drumuri pentru inlesnirea accesului in munti, a construit Refugiul
Costila, in 1938, si Caminul Alpin, in 1939, pentru odihna alpinistilor la un
pret accesibil, a cumparat in 1947 un spatiu in Bucuresti (Bd. Elisabeta 15)
pentru sediul Clubului, a tiparit pina in 1937 Buletinul Alpin, iar in 1938-1940
Buletinul Clubului Alpin Roman, a organizat prima scoala de tehnica moderna in
cataratura alpina, ridicind prin aceasta gradul de dificultate de la I la V, cu
pasaje de gradul VI potrivit normelor UIAA, a confectionat insigna Clubului. Initiatorii Clubului Alpin Roman, vechi
colindatori ai frumusetilor montane, in peregrinarile lor au prins pe pelicula
fotografica minunate imagini care au ilustrat revista clubului, rodul unei
munci deosebite si dezinteresate, care au necesitat ani de antrenamente fizice
si de specialitate fotografica. Fiecare articol din reviste – reprezentind
munca de pionierat – unele insotite de schite ale lui Radu Titeica, Alexandru
Beldie sau Nae Dimitriu, contine referiri la trasee, fie de cercetare fie de
descriere. Primele trasee de catarare, folosind o tehnica rudimentara, au fost
initiate si efectuate de catre Nicu Comanescu: Muchia nordica din Turnul
Seciului, Hornul Central din Coltul Malinului si Virful Picatura, toate in
Bucegi. Au urmat, cum era si firesc, alti tineri: Niculae Baticu, Ion Trandafir
si Dan Popescu au escaladt in peretele Galbenelelor traseul Furcilor,
considerat si astazi de gradul IV. Din 1938 s-a introdus tehnica moderna de
escalada, noi tipuri de corzi si noi espadrile, beneficiar fiind,. in primul rind,
Toma Boerescu cu Marea Surplomba din peretele Galbenelelor. Dupa razboi, in
1946, au fost realizate traseele Trei Surplombe si Fisura Pintenului Vaii Albe,
de catre Niculae Baticu si Emilian Cristea, la prima participind si Sorin Tulea
si Gh. Nicolescu. In acelasi timp, brasoveanul Ion Coman a realizat un numar de
11 premiere in muntii Bucegi si Piatra Craiului, dintre care mentionam pe cele
mai importante: Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe, Traseul Coman din
peretele Galbenelelor, traseul Oblic din Turnul Malaiesti. Aceasta rodnica
activitate a fost intrerupta prin actul samavolnic al autoritatilor comuniste,
care la 11 iunie 1948 au dizolvat inclusiv asociatiile de turism-alpinism, al
caror patrimoniu a fost trecut Oficiului National de Turism. Trebuie precizat
ca Romania a fost singura tara din blocul sovietic ce a dizolvat gruparile de
turism-alpinism. (Istoria scrisa de Niculae Baticu in 1990). Prin initiative
unui om rar, Niculae Baticu, C.A.R. a renascut in 1990, initial adunand sub
numele sau cateva sute de membrii. Un pumn de oameni investind din timpul lor
liber si facand donatii materiale insemnate au mentinut C.A.R. in familia
membrilor cu drepturi depline a Uniunii Internationale a Asociatiilor de
Alpinism (UIAA). Obiectivul acestora a fost si este revitalizarea C.A.R. spre
beneficiul tuturor iubitorilor de munte. Sediul central al clubului este situat
în municipiul Bucuresti,
Bulevardul Regina Elisabeta, nr.35,ap.7, sectorul 5.
Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii
încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o
adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai
rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe
versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe
stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții
Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău,
Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la
munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se
spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o
floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor.
Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și
harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții
de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe,
catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț,
denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante
erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este
înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule,
înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase.
Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici
și care iau forma unei steluțe. Aceasta este formată până la zece inflorescențe
cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar,
ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu
peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de
înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe
versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.
Gențiana este o planta declarata monument al naturi
aflată pe cale dispariție. Ea creste spontan din zona de campie pana la cea
subalpina, la marginea padurilor. Se adapteaza greu daca este scoasa din mediul
sau. De aceea e de preferat daca va doriti o Gentiana sa cumparati plante
produse in pepiniere. Gentiana infloreste frumos pe timpul verii daca are
conditiile necesare. Are nevoie de multa apa pentru a creste bine. Asigurati-va
ca nu lasati pamantul sa se usuce intre doua udari. In perioada de inflorire,
trebuie fertilizata o data la doua saptamani. Se simte bine la soare, dar
tolereaza si semiumbra. Are nevoie de soluri argiloase sau argilo-nisipoase,
bogate in humus. Exista si specii cum e Gentiana angustifolia care prefera
ternurile calcaroase. Majoritatea speciilor au o rezistenta buna la iernare. Se
inmulteste prin semințe dar acestea germineaza greu. Au nevoie de o
perioada de frig inainte de a fi semanate. De aceea este recomandabil sa fie
puse in pamant toamna tarziu, afara, pentru ca frigul iernii sa le ajute sa
rasara in primavara. Exista specii foarte mici, de doar 10 cm cum este Gentiana
acaulis si Gentiana verna, dar si unele care ajung la o jumatate de metru cum e
Gentiana asclepiadea.
Insigna - Concursul de literatură română - SSIF (?)
Literatura
română este literatura scrisă de autori români, dar
termenul se referă și la întreaga literatură scrisă în limba română. Cel
mai vechi document păstrat scris în limba română este o epistolă
datată în 1521, trimisă de Neacșu de la Câmpulung
judelui de la Brașov – Hans Benkner. Prima carte imprimată în România a
fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 - denumită Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a
fost Catehismul de la Sibiu („Catehismul Lutheran”) din 1544, care
însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul
slavo-român, realizat tot de Filip Moldoveanu (Sibiu, 1551-1553).
Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece
religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.
Insigna - Conducere strategică
Conducere
strategică este numele unui curs postuniversitar ce poate fi urmat de
ofiţerii care dovedesc aptitudini deosebite pentru a fi propuşi să fie
promovaţi în funcţii prevăzute cu gradul de general de brigadă - similare şi
superioare acestuia, care îndeplinesc, cumulativ, următoarele criterii:
- au gradul de colonel/comandor şi superioare acestuia;
- au vârsta de cel mult 52 de ani coloneii sau comandorii şi de cel mult 54 de ani generalii, în anul în care urmează cursurile;
- au absolvit o instituţie de învăţământ superior de lungă durată şi un curs postuniversitar de conducere în ţară sau în străinătate;
- au îndeplinit timp de cel puţin un an funcţii prevăzute cu gradul de colonel/comandor;
- au fost evaluaţi prin aprecierile de serviciu din ultimii 3 ani cu calificativul cel puţin "Foarte bun";
- sunt apţi medical grupa a IV-a pentru serviciul militar, concluzie consemnată în fişa ultimului control medical periodic.
Insigna - Confederația națională sindicală "Cartel Alfa"
20 de ani de activitate sindicală
C.N.S. Cartel
ALFA include printre
preocupările sale: modelarea cadrului economic şi legislativ de interes
general, promovarea parteneriatului social, a dialogului şi a solidarităţii,
organizarea şi sprijinirea procesului intern de formare a militanţilor şi de
participare precum și asistarea şi reprezentarea organizaţiilor membre ori a
membrilor de sindicat.
Insigna - Concursul telefonistelor PTTR pe țară
(Poștă, Telefon, Telegraf, Radio)
Poşta de pe meleagurile româneşti este
cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite
poruncile voievozilor pâna la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor.
Curierii domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor
tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie. Primul document privind
existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este
"Hrisovul" dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la
Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia
curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite
olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al
călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători. În a
doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat
stabileşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se
construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri de
poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu
poştalioanele, contra unei taxe. Până la Revoluţia din 1848, poştele au fost
arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. După
1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au
fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau 30 de curse
poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova. Din anul 1852
este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea
Ministerului de Finanţe. Între anii 1857-1862 se introduce, etapizat,
monopolul de stat asupra activităţii de poştă. La data de 12 noiembrie 1857, o
comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe
teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată,
patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe
data de 22 iulie 1858. La data de 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527
privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, măsură
realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei
generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa
aceeaşi funcţie şi în Muntenia. Perioada poştei moderne a început în anul
1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel
telegrafic, la care, în anul 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând
naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată în şedinţa Consiliului de
Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată sub
conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al
poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă
funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai 1859. Prima
lege de organizare a ramurii de comunicaţii purtând denumirea de "Lege
telegrafo-poştală" a intrat în vigoare la 1 data de ianuarie 1865, dată de
la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut
propriu. La data de 1 mai 1865, se introduce serviciul abonamentelor prin
poştă la presa din ţară şi străinatate, administraţia poştală percepând un
comision fix de 10% din costul abonamentului, plus cheltuielile de expediere a
sumelor şi francarea trimiterilor. Tot în anul 1865, este organizat serviciul
de poştă rurală, care asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se
înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii
poştale. În luna august, se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de
poştă, sucursale ale biroului existent, noile birouri fiind amplasate în Calea
Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi
Strada Belvedere. La data de 1 iulie 1871, intră în vigoare prima lege de
organizare a personalului, însoţită de "Regulamentul pentru fixarea
atribuţiunilor funcţionarilor telegrafo-poştali". Cu începere din
data de 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul de poştă
rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115
birouri poştale rurale. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare
din occident, începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în
funcţiune în anul 1900. În anul 1925, adminstraţia PTT a preluat
exploatarea unei noi ramuri de telecomunicaţii, radiotelegrafia (comunicaţiile
radioelectrice, cum se zicea pe atunci), fiind adaugată o nouă literă
simbolului care a devenit PTTR. În perioada interbelică, administraţia de poştă
şi telecomunicaţii a fost trecută în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi
Comunicaţiilor, structura organizatorică fiind, iniţial bazată pe direcţii
regionale. În anul 1955, a fost promulgat Decretul nr.197 prin care era
stabilit obiectul de activitate al ramurii de poştă şi telecomunicaţii, fiind
din nou consfinţit monopolul absolut al statului în acest domeniu. După
anul 1989, au avut loc profunde transformări în administraţia centrală a
statului, reflectate si în domeniul postei si telecomunicatiilor. Sus am postat
doua logo-uri din istoria instituției Poșta Română.
____________ooOoo____________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Inginer german de aviație Ernst Heinkel,
a trăit între anii 1888 - 1958
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 17.02.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu