Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – AZILUL SOFIAN, BANCA NAȚIONALĂ, BISERICA SFÂNTU GHEORGHE, CAMERA DE COMERȚ, CASA ANKELE ȘI CASE MEMORIALE DIN MUNICIPIUL BOTOȘANI

1. Azilul (Casa) Sofian este valoroasă prin faptul că aparţine Evului mediu târziu şi a fost construită în stilul vienez „secession”.

Casa a fost ridicată înainte de anul 1900 şi a aparţinut filantropului grec Nicolae Sofian. Acesta a ridicat casa în scop de locuinţă dar apoi a fost donată fundaţiei sale în scop social, adică pentru a fi folosită ca azil de bătrâni. Locuitorii din preajma casei, situată în strada I.C.Brătianu, nr.59, vecină cu Liceul Pedagogic, îşi amintesc şi acum de mândreţea şi frumuseţea clădirii şi a parcului care o înconjura. Arhitectul istoric Eugenia Greceanu, care a studiat cu mare atenţie ansamblul medieval al oraşului Botoşani a consemnat în scrierile sale că arhitectura Casei Sofian îi dă valoare internaţională, doar în Veneţia mai pot fi văzute astfel de imobile. În timp clădirea a găzduit diverse stabilimente spitaliceşti, iar la sfârşitul perioadei interbelice şi imediat după instaurarea comunismului, vastul parc aferent clădirii a fost sacrificat, făcând loc sub administraţia Direcţiei Sanitare a Judeţului Botoşani unor clădiri anexe de îngrijire, leagăn de copii, distrofici, lehuze, persoane afectate de sindromul imuno-deficitar, şi altele care, ca şi corpul principal de clădire, erau total improprii unui act medical corespunzător. O perioadă clădirea a fost în gestiunea Consiliului Judeţean Botoşani. În anul 2005 Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice s-a decis să finanţeze un proiect de renovare a clădirii. S-a obţinut avizul 158/M/2005 iar Consiliul Judeţean Botoşani a emis autorizaţia de construcţie nr. 304/2007. Proiectul de refacere a fost întocmit de arhitectul Cristina Andrei iar lucrările de renovare au fost încredinţate firmei sucevene SC Restaco SRL. Prin testament, Fundaţia Sofian a lăsat clădirea statului român cu scopul de a-i păstra destinaţia de social, adică de azil. Numai că preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani Constantin Conţac, în împrejurări pe care nu le cunosc, a donat clădirea Mitropoliei Iaşi. Din momentul donaţiei ceva n-a mai funcţionat iar Programul de consolidare şi restaurare pentru punere în valoare au fost întrerupt. De atunci clădirea stă în ruină şi continuă să se degradeze de la o zi la alta.

Mitropolia nici gând nu are să investească în renovarea ei iar vreun program cu finanţare europeană nu poate fi accesat câtă vreme clădirea rămâne în proprietatea Mitropoliei. Corect ar fi ca actuala conducere a Consiliului Judeţean să declanşeze formalităţile de recuperare a clădirii pentru renovare şi punere în valoare. Clădirea ar fi nemaipomenit de potrivită pentru a funcţiona în ea Secţia de artă a Muzeului judeţean Botoşani. Iar presiune asupra CJ ar trebui să o facă cei de la Direcţia de Monumente din cadrul Direcţiei Judeţene de Cultură Botoşani şi cu sprijinul de resort din Ministerul Culturii. Din nefericire, nimănui nu-i pasă de această bijuterie a arhitecturii unicat prin Botoşani.

2. Banca Națională a României (BNR) a avut filiale teritoriale în mai multe orașe din țară, printre care și Botoșani.

În acest oraș BNR a avut două sedii, unul mai micuț cu un singur nivel și altul mai spațios, cu două nivele. Nu dețin informații dacă sediul cel mic mai este în picioare și ce destinație are acum. Despre sediul cu două nivele se știe că astăzi găzduiește Biblioteca Judeţeană “Mihai Eminescu”. Această bibliotecă a fost inaugurată oficial la 14 noiembrie 1882, în localul Şcolii nr. 1 de băieţi “Marchian”. Primul său bibliotecar a fost V. Nădejde, învăţător, viitor membru fondator al Ateneului botoşănean. În 1885, biblioteca publica se unește cu cea a Liceului Laurian. Cele 2 biblioteci ard în 1917. După primul război mondial începe refacerea fondului de carte, astfel încât în 1920 biblioteca are 970 volume consultate şi 1720 cititori. Ulterior, numeroase personalităţi îi donează o parte din bibliotecile personale, printre ele numărându-se şi savantul Grigore Antipa, care înzestrează biblioteca cu 2000 de volume.

La împlinirea a 100 de ani de existenţă, bibliotecea primeşte titlul de Biblioteca Judeţeană “Mihai Eminescu”. Biblioteca găzduieşte fondul documentar Mihai Eminescu, unic în ţară, cuprinzând 8000 unităţi de bibliotecă (ediţii bibliofile, mobilier de patrimoniu, hărţi, medalii), ce a fost donat de către Ion C. Rogojanu. Biblioteca funcţionează într-o frumoasă clădire de la sfârşitul secolului al XIX-lea, adevărată bijuterie arhitectonică, denumită Casă Moscovici.

3. Biserica „Sfântul Gheorghe" din Botoșani este un monument istoric, lăcaș de cult ortodox, situată în zona centrală a oraşului, în Str. Victoriei nr. 18.

Clădirea este o ctitorie a Doamnei Elena Rareş, soţia domnitorului Petru Rareş, și datează din anul 1551.Aici au vrut să clădească locaş de închinăciune cei care au dorit să lase posterităţii dovada dragostei lor pentru Biserica Domnului şi grija pentru sufletele lor ca să fie pomenite în veci din neam în neam. Despre ctitorul acestei biserici ne vorbeşte clar inscripţia slavonă aşezată deasupra uşii de intrare a bisericii. Traducerea acestei pisanii este următoarea: „Elena, fiică de Despot, doamna răposatului Petru Voievod, a zidit acest hram întru numele Sfântului mare mucenic Gheorghe în târgul Botoşanilor, în zilele Domnului Io Ştefan Voievod şi s-a săvârşit în anul 7049 ( 1541), luna octombrie". Anul este greşit în pisanie; este vorba de 7059 ( 1551). Nu poate fi vorba de 7049 (1541), deoarece Elena rămâne văduvă abia în 1546. Cel care a scris pisania a greşit semnele; a gravat semnul pentru 4 în loc de semnul pentru 5. Deci, acest monument istoric este ctitoria doamnei Elena Rareş din anul 1551. Biserica a fost clădită după modelul bisericii lui Ştefan cel Mare „Popăuţi", în formă de cruce cu turnuleţ la mijloc şi cu intrare pe latura de nord. Este o construcţie de proporţii reduse, fără multe elemente decorative şi fără picturi. Este o construcţie tip moldovenesc, urmând, cu neînsemnate deosebiri, linia lăcaşurilor de închinare orăşeneşti mai vechi. Decoraţiunea interioară a fost simplă, fără picturi pe pereţi. Pe jos era pardosită cu lespezi de piatră care au rămas până astăzi. Prima clopotniţă a fost construită din lemn la poarta bisericii. Cu timpul, biserica a suferit unele transformări în urma reparaţiilor ce i s-au făcut, fiind încercată adeseori de focuri şi cutremure. Biserica „Sfântul Gheorghe" este o construcţie de plan triconic, zidită din piatră brută şi cărămidă; piatră cioplită s-a folosit doar la colţurile clădirii, la ferestre şi contraforturi. Profilul soclului este destul de simplu. Câte un contrafort este dispus de o parte şi de alta a construcţiei, în dreptul arcului dintre naos şi altar. Absidele sunt decorate cu firide ce se încheie prin arcuri duble. Cele laterale au câte cinci firide, iar absida răsăriteană şapte. Deasupra firidelor de găseşte un rând de ocniţe care înconjoară întreaga biserică. Turla bisericii, de formă poligonală, se sprijină pe două baze stelate; cea superioară are câte două ocniţe pe fiecare latură, unde de asemenea găsim firide oarbe, iar deasupra ocniţe mici. Firidele în care sunt ferestre ( 4 din 20 de firide ) sunt mai late şi se încheie prin arcuri duble. Ferestrele sunt dispuse în direcţia punctelor cardinale şi sunt cu chenarul dreptunghiular. În diagonale sunt patru mici contraforturi. Uşa de intrare este încadrată de un frumos chenar gotic în cerc frânt cu ramă exterioară dreptunghiulară; deasupra fiind pisania. O particularitate a chenarului sunt acele pietre cu câte un cerc însemnat pe ele care împodobesc cele două colţuri. Se observă că partea exterioară a chenarului are un rost în axa uşii pe când la rândul de pietre exterioare există o cheie. Pronaosul bisericii, supralărgit în comparaţie cu naosul, este luminat de două ferestre mari cu ancadramente de factură gotică, dispuse în pereţii de la sud şi vest, acoperit de o boltă semisferică. Din pronaos se pătrunde direct în naos, peretele median fiind scos şi aici. Elementul esenţial al naosului îl constituie bolta peste un rând de patru arcuri în plin centru se înalţă un al doilea rând de arcuri dispuse în diagonală, pe acest din urmă sistem de arcuri şi pe pandativii superiori sprijinindu-se turla bisericii.

Cele două ferestre ale naosului sunt în arc frânt, dar mai mici decât cele din pronaos. În altar, cu bolta în sfert de sferă, lumina pătrunde printr-o singură fereastră dispusă în ax, asemănătoare cu cele din naos. În latura de nord a absidei este înscrisă, în grosimea zidului, nişa proscomidiarului, iar în partea opusă nişa diaconiconului. Ambele nişe sunt luminate de ferestre mici. Scheletul catapetesmei datează din anii 1921-1922, fiind din lemn artistic lucrată. Icoanele din catapeteasmă sunt pictate în ulei pe lemn de un pictor al cărui nume nu se poate descifra şi de Grigore Zugravu în anul 1733 iunie 20, având fondul suflat cu aur.

4. Fostul sediul al Camerei de Comerţ şi Industrie din municipiul Botoșani a fost construit în anul 1872 și poate fi admirată și azi pe Calea Națională, nr.62, din Botoșani.

Clădirea a aparținut bancherului Mihai Moscovici, care a donat-o statului pentru a servi la dezvoltarea economică a Botoşaniului. Casa a fost construită cu 4 fațade individualizate, înconjurată de 3 străzi, una dintre intrări se află la vest, dând spre un parc cu arbori și aleei, iar balconul fațadei de vest a fost închis cu o dantelărie rafinată din fier forjat. În perioada interbelică, Casa Moscovici a devenit sediul Camerei de Comert, dupa ce marele bancher a vândut casa statului. În anul 1888 la parterul clădirii a funcționat o librărie, iar între cele două războaie mondiale a gazduit sediul Gărzii de Fier. În anul 1944, Consiliul de Administrație a închiriat trei camere pentru Serviciul Sanitar al orașului, două apartamente pentru Circumscripția III Poliție și etajul Instanței speciale de judecată - Tribunalul. În prezent, Casa Moscovici este în propietatea S.C. Nord Proiect Botoșani, la parter fiind găzduite 3 secții ale Bibliotecii Județene Mihai Eminescu. Să aflăm cîteva informații despre familia bancherului botoșenean Moscovici. Regii României obişnuiau să viziteze un misterios bancher botoşănean de origine evreiască, pe Boris (cunoscut ca și Beres) Moscovici. O bună parte din viaţa acestui personaj rămâne în continuare secretă. În urma acestuia a rămas însă o superbă casă de patrimoniu. Într-o zi de toamnă a anului 1917, o caleaşcă aştepta lângă peronurile gării din Botoşani. Din tren a coborât un pasager distins, îmbrăcat în civil. S-a urcat rapid în trăsura în care îl aştepta unul dintre cei mai bogaţi botoşăneni ai începutului de secol al XX lea, bancherul de origine evreiască, Boris Moscovici. Civilul care tocmai coborâse din tren nu era nimeni altul decât regele Ferdinand I al României. Regele Ferdinand ar fi venit de mai multe ori în vizită la bancherul Moscovici. Venea îmbrăcat civil în anumite împrejurări şi se caza în casa lui Moscovici. Niciun istoric nu poate spune însă ce discuta bancherul cu regele german în spatele uşilor închise ale somptuoasei case Moscovici, care se află şi astăzi pe Calea Naţională a municipiului Botoşani. Legătura de prietenie dintre regii României şi bancherul Moscovici rămâne totuşi un mister pentru istorici. Nu se ştie exact când a început această prietenie, cum s-au întâlnit şi ce interese i-a legat. Clar este că a avut o mare influenţă şi s-a bucurat de trecere şi pe lângă Carol I, dar şi pe lângă Ferdinand. Primul rege care s-a ataşat de Boris Moscovici a fost şi întâiul monarh al României moderne, Carol I. Din paginile unei lucrări realizate de Asociaţia Comunităţilor Evreieşti din România, intitulată „Din Botoşanii de odinioară“, reiese faptul că între Boris Moscovici şi Carol I s-ar fi legat o strânsă prietenie în staţiunea germană Karlsbad, fapt dovedit şi de intervenţia expresă a regelui pentru ca Moscovici să obţină de urgenţă cetăţenia română. Moscovici era un personaj bogat care dorea să facă afaceri legal în România şi era nevoie de aceea cetăţenie, existând dovada că a contribuit mult la dezvoltarea orașului. La rândul său, Carol I, cu ocazia manevrelor regale de trupe care au avut loc în Botoşani în 1906, ar fi fost cazat tot în casa bancherului Moscovici. asa Moscovici, sediul bibliotecii familiei Moscovici era extrem de bogată, făcând afaceri bancare la Paris. Este puţin cunoscut când a venit cu exactitate Boris Moscovici în Botoşani, care îi erau contractele, ce avere deţinea. Era mare oricum averea bancherului. Deţinea „Banca Moldova” foarte prosperă. O asemenea casă era extrem de scumpă. Era scump să îţi petreci viaţa şi prin preajma regilor, ca prieten, nu ca servitor. Stătea mai mult pe la Paris. Venea doar de câteva ori pe an la Botoşani. Îi plăcea oraşul. Făcea acte filantropice, se mai întâlnea cu personaje importante şi pleca. După război, Moscovici a dispărut fără urmă din peisajul botoşănean. Probabil la Paris s-a dus. Nu se ştie de ce şi cum a plecat. În orice caz, a lăsat casa, pe care a vândut-o statului. A fost făcută Camera de Comerţ în perioada interbelică acolo. Ce s-a întâmplat nu se ştie. E posibil să fi stricat prietenia cu regele. Misteriosul bancher a vândut şi banca înainte să dispară. Contemporanii l-au bănuit de legături secrete cu francmasoneria.

5. Casa Ankele (Anchele) este una dintre casele reprezentative pentru centrul istoric al municipiului Botoșani ce a fost construită în anul 1836.

Casa Ankele prezintă un real interes din punct de vedere arhitectural deoarece este realizată într-un stil de natură romantică și este caracterizat printr-o subliniere a volumelor și a coronamentului care delimitează acoperișul și care sugerează ziduri de protecție. Clădirea este dispusă pe două nivele și are formă cubică. Construită pe colț, Casa Ankele este vizibilă de ambele căi pietonale ale centrului vechi. Caseta clădirii are o bază octogonală regulată, suprapusă peste o alta cu colțurile „rotunjite” susținând o cupolă, urmărind arhitectonic turla unei biserici. Caseta acoperișului este învelită în tablă groasă cu ornamente din fier grele, nemțești și are pe frontspiciu un grup statuar ce întruchipează doi îngeri care țin în mână un disc cu blazonul familiei Ankele. La baza acestei cupole este gravat numele proprietarului, C. Ankele. Etajul are camerele cu vederea la stradă și sunt așezate simetric la cele două fațade, cu câte opt ferestre pe fiecare latură a clădirii, iar la patru dintre acestea find construit câte un balcon de zidărie. Camera de pe colț este un sacnasiu cu baza în arc de cerc și cu ferestre largi. Ferestrele au pilaștri mărginiți la exterior de ancadramente (acest tip de ornamente este unic în Botoșani). Edificiul are o suprafaţă la sol de 585 de metri pătraţi, o suprafaţă construită desfăşurată de 1101 metri pătraţi şi face parte din ansamblul clădirilor care nu au făcut obiectul proiectului de reabilitare a centrului Istoric, deoarece nu se afla în proprietatea municipiului Botoşani. Imobilul a găzduit înainte de anul 1989 Magazinul Bucuria Copiilor, iar câţiva ani după revoluţie Agenţia de Şomaj. Municipalitatea botoşăneană intenționează să cumpere clădirea dându-i destinația de găzduire a poliției comunitare municipale.

6. Casa Memorială “Mihai Eminescu” de la Ipotești este o secție a muzeului județean Botoșani, iar aici s-a născut și a copilărit viitorul mare poet Mihai Eminescu. Deoarece casa inițială în care s-a născut viitorul poet s-a degradat în timp, ea a fost demolată în anul 1924 ceea ce i-a făcut pe studenții botoșăneni români și evrei să organizeze manifestații de protest.

În urma acestor proteste, proprietara moșiei Ipotești, Maria Papadopol, a donat oficilităților locale de bună voie locul unde s-a aflat casa familiei Eminovici din Ipotești cu condiția că aici, exact pe același loc, să se ridice o clădire identică “clădire nu va putea avea altă destinație decît a fi un muzeu național cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea și o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de școală." În anul 1934, casa a fost reconstruită pe același loc, acolo fiind inaugurat în 1940 primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Totuși casa construită nu a respectat structura originalului, astfel că a fost demolată și reconstruită în anul 1979, după documente originale. În casă se află mobilier - în parte original, în parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La Ipotești sunt mai multe obiective ce amintesc despre marele poet, toate, inclusiv casa memorială, fiind reunite în cardul Memorialului Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”.

Mihai Eminescu, nume real Mihail Eminovici, a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română, care s-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Ipotești, județul Botoșani și a decedat al data de 15 iunie 1889 la București. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În data de 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Casa Memorială „George Enescu” din Liveni este o secție a muzeului județean Botoșani, amplasată în str. George Enescu nr. 14. Aici pot fi văzute fotografii originale ale părinților, ale casei de la Cracalia, acte de proprietate aparținând lui Costache Enescu, precum și partituri muzicale din anii tinereții ai artistului și nu în ultimul rând fotografii care-l prezintă pe marele artist în compania unor mari muzicieni ai timpului, în țară și în diverse capitale ale Europei. Casa mică cu pridvor de lemn vopsit a fost refăcută și din anul 1968 găzduiește mini-muzeul dedicat copilăriei lui Enescu. Aici mai pot fi admirate; mobilierul aparținând părinților, scoarțe moldovenești, atinse de patima vremii, cuptorul pe care s-a născut genialul muzician și fotografii de familie. Imaginea artistului este întregită de piesele expuse aici și care țin de copilăria artistului - pianul, o vioara jucărie, trusa de culori pentru desen, un Moș Crăciun - jucărie și mai multe desene făcute de copilul George Enescu.

George Enescu a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, care s-a născut la data de 19 august 1881 în localitatea Liveni – Vârnav, azi George Enescu, din județul Botoșani și a decedat la data de 4 mai 1955 la Paris. Este considerat cel mai important muzician român. Din creația sa amintesc; opera Oedip, Poema română, Rapsodiile române nr.1 și 2, Suitele orchestrale nr.1, 2 și 3, Simfoniile nr.1,2 și 3, Cvartetele pentru coarde nr.1 și 2, Sonatele pentru vioară nr.1, 2 și 3, Sonatele pentru violoncel nr.1 și 2, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Cvintetele pentru pian nr.1 și 2, Sitele pentru pian nr. 1, 2 și 3, etc.

Casa Memorială „Nicolae Iorga” este o secție a muzeului județean din Botoșani, amplasată în Str. Nicolae Iorga nr. 14. Dintre cele 10 locuințe schimbate de familia istoricului în perioada copilăriei și adolescenței sale, este singura clădire ce s-a păstrat din secolul al XIX-lea, fiind atribuită de botoșăneni lui Nicolae Iorga, încă din perioada interbelică, deși familia Iorga a locuit aici în calitate de chiriași între anii 1876 - 1880. Casa memorială „Nicolae Iorga” este locul în care se păstrează un important număr de piese cu valoare patrimonială, legate de personalitatea ilustrului istoric Nicolae Iorga. Fotografii originale ale familiei acestuia, ale lui Nicolae Iorga în diferite momente ale vieții sale, diplome de Dr. Honoris Causa primite din partea unor celebre instituții de învățământ din Europa (Sorbona, Cambridge, Roma) și un mare număr de cărți scrise de Nicolae Iorga, multe în ediții princeps, precum și ziare și reviste pe care le-a editat și îndrumat conturează dimensiunea extraordinară a uneia dintre cele mai mari personalități ale culturii românești și universale. În cele două încăperi ocupate de Zulnia Iorga și de cei doi copii ai săi, Nicolae și George, este prezentată o reconstituire de epocă. Celelalte două încăperi sunt afectate unei expoziții foto - documentare și unei săli multifuncționale unde sunt expuse primele ediții ale operei lui Nicolae Iorga. În prima dintre acestea este adăpostită o bibliotecă istorică, alcătuită din carte curentă achiziționată în ultimii ani. Salonul familiei redă un interior, datând din ultimele decenii ale secolului trecut, aparținând unei familii cu un venit modest, dar cu un trecut prosper, timp în care s-au acumulat o serie de bunuri, provenind din agoniseală proprie sau moștenite de la familiile avute din care proveneau părinții istoricului. În camera copiilor, pasiunea cititului de care era stăpânit fiul cel mare - Nicolae - este sugerată de o etajeră cu cărți, o masă de scris, un sfeșnic cu lumânare. Martoră a primei lecturi, această încăpere beneficiază și ea de o descriere amănunțită în cartea autobiografică a marelui istoric intitulată O viață de om așa cum a fost. Clădirea originală, aflată în stare de ruină în anul 1965, a fost restaurată complet în stilul arhitecturii populare, având caracteristicile celui mai vechi și mai răspândit tip de locuință de târgoveț din zonă.

Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român, care s-a născut la data de 6/18 iunie 1871 în orașul Botoșani și a decedat la data de 27 noiembrie 1940 în localitatea Strejnic, din județul Prahova. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului al XX-lea, rolul lui Voltaire.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DIH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - I.P.A. Secția română

(Asociația internațională a polițiștilor)

Servo per amikeco (Serviciu prin prietenie)

Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor (I.P.A.) are în rândurile sale oameni de pretutindeni, neangajaţi politic. Cei mai mulţi dintre ei sunt poliţişti, dar sunt şi jandarmi, poliţişti de frontieră sau pompieri. Tineri, maturi sau vârstnici, bărbaţi sau femei, aşa cum le-a dictat conştiinţa, au optat să facă parte din această organizaţie. Cu toate că, uneori, îi separă mii de kilometri, că au o cultură diferită sau că vorbesc, în marea lor majoritate, o altă limbă, au aderat fără echivoc la ideea de prietenie şi eforturile britanicului Arthur Troop, fondatorul organizaţiei. Deasupra admiri logo-ul Asociației Internaționale a Polițiștilor. Nimeni nu le-a impus să intre în Asociaţia Internaţională a Polițiștilor. Prietenia a fost cea care, încă de la început, a reprezentat, pentru organizaţie, temelia pe care au fost construite, cu timpul, toate mecanismele de funcţionare. În afara acestui sentiment durabil, Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor n-ar fi existat. Ea este cea care a dat viaţă ideilor lui Arthur Troop şi a întreţinut permanent speranţa întăririi şi lărgiri organizaţiei. Prietenia a fost, este şi va rămâne pentru totdeauna emblema sub care se vor desfăşura toate acţiunile şi activităţile Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor. Eforturile de constituire şi de dezvoltare a Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor au fost încununate de succes şi datorită faptului că, în sufletul oamenilor care apăra legea şi societatea, prietenia are rădăcini adânci şi solide. La aceşti oameni se va găsi întotdeauna, din belşug, spirit de echitate şi dreptate, susţinere morală, respect şi apreciere faţă de valorile umane şi ale statului de drept.

Implicarea Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor în acţiuni de caritate demonstrează sensibilitatea şi generozitatea membrilor ei. Răspunzând întotdeauna la solicitările celor din jur, membri I.P.A. oferă societăţii un model de comportament demn de urmat. De aceea, cine nu manifestă solicitudine şi iubire faţă de oameni nu-şi va găsi niciodată locul în această organizaţie. Se va simţi stingher şi va pleca de bunăvoie, pentru că în Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor rămân numai acele caractere pentru care dragostea, cinstea, onoarea şi condescendenţa faţă de semeni reprezintă valori la care nu vor renunţa, indiferent de contextul pe care realitatea îl oferă fiecăruia. Prietenia i-a unit pe toţi şi tot prietenia este cea care i-a făcut pe membri I.P.A. să fie mai buni şi mai mărinimoşi.

Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor va rezista atâta timp cât prietenia va găsi în oameni acele resurse prin intermediul cărora iubirea, binele şi speranţa se perpetuează. I.P.A. este o stare de spirit, deschisă tuturor poliţistior, dincolo de barierele discriminării de orice fel, indiferent de rang, rasă, culoare, sex, religie sau limbă. I.P.A. Secţia Română a fost fondată la data de 31 august 1992 şi afiliată la International Police Association in data de 25 octombrie 1996. Asociaţia este organizată pe principiul teritorialităţii, cu sediul oficial în municipiul Bucureşti, fiind formată din regiuni (filiale), constituite pe lângă structurile profesionale ale M.A.I.. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor - Secţia Română (I.P.A. Secţia Română) este o organizaţie nonguvernamentală, nonprofit şi functionează conform prevederilor legislaţiei româneşti şi ale Statutului Internaţional I.P.A.. Are la bază libera asociere şi este formată din poliţişti şi alte cadre ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. La finele anului 2010, în I.P.A. - Secţia Română funcţionau 150 de filiale, însumând peste 58500 de membri. Deasupra admiri Certificatul de afiliere al României la I.P.A.. I.P.A. - cea mai mare organizaţie de prietenie a poliţiştilor din întreaga lume - a fost creată la 1 ianuarie 1950. De atunci, motto-ul său "Servo per amikeco" (“Servicii prin prietenie” - în limba esperanto) a câştigat în peste cinci decenii de existenţă mai mulţi aderenţi decât şi-ar fi putut cineva imagina. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor a fost înfiinţată din iniţiativa unui ofiţer de poliţie din Lincolnshire - Anglia, Arthur Troop, care a dorit să creeze astfel un canal pentru prietenia între poliţiştii de pretutindeni şi cooperarea internaţională. Născut la 15 decembrie 1914, el s-a angajat în iunie 1936 la Poliţia din Lincolnshire, unde s-a specializat în probleme de trafic rutier. După cel de-al doilea Război Mondial, Arthur s-a dedicat proiectului înfiinţării unei organizaţii mondiale a poliţiştilor, dând dovadă de mare încredere în oameni şi în virtuţile prieteniei adevărate. Opţiunea le-a aparţinut în totalitate, după cum şi renunţarea la statutul de membru nu este condiţionată în vreun fel. Ce-i atrage şi, mai ales, ce-i ţine într-o astfel de organizaţie? Cu siguranţă, nu un interes material, pentru că Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor nu satisface o asemenea dorinţă. Poate că este greu de crezut, dar cei mai mulţi membrii ai I.P.A., şi este vorba, în primul rând, de cei care au contribuit în mod substanţial la consolidarea şi extinderea organizaţiei, au o mare capacitate de comunicare şi relaţionare. Dublată de puternice sentimente de omenie, întrajutorare, toleranţă şi bună-cuviinţă, aceşti oameni au făcut din prietenie un mod de a fi. Pentru ei, prietenia generează ocazii şi prilejuri de a se cunoaşte, de a se apropia şi este principala sursă care le alimentează dorinţa de a stabili relaţii noi.

Insigna - Monitor (schi)

La mijlocul anilor ‘60 în România a început dezvoltarea turismului montan atât pentru turiști români cât și pentru cei străini. Tot atunci a început predarea lecțiilor de schi pentru persoane aflate în vacanță. Dezvoltarea acestei activități a dus la necesitatea formări unui grup specilizat de monitori capabili să îndeplinească aceste cerințe. În România, de la mijlocul anilor ‘60 se întâlnește din ce în ce mai frecvent în lumea turismului montan ocupația de Monitor de schi , iar după apariția snowboardului și diversificarea domeniului de activitate, denumirea completă devine de "Monitor de schi snowboard și sporturi de alunecare pe zăpadă”. Meseria de monitor de schi s-a perpetuat și s-a transmis din generație în generație. Monitorul de Schi, Snowboard și alte Sporturi de Alunecare pe Zăpadă organizează cursuri de inițiere și perfecționare, după o metodică unică aprobată pe plan mondial de asociația internațional recunoscută (ISIA – Internațional Ski Instructors Association), pentru persoane interesate, de la copii la adulși, aflate în vacanșă sau timpul liber, supraveghează copiii aflați în stațiune, organizează activități de agrement sau actiuni turistice pentru cetățeni români și străini. Prin natura meseriei Monitorul indiferent că predă sau este în timpul liber este permanent pe pârtiile de schi, în cabanele sau restaurantele aflate pe domeniul schiabil sau în stațiuni. El ajută și îndrumă turiștii, dă sfaturi, fiind pe lângă altele unul din cei mai buni vectori de publicitate din turismul montan.

Ordinul național "Meritul Agricol" în grad de mare ofițer

În ţara noastră, tradiţia unei distincţii dedicate agriculturii începe in urmă cu un secol şi jumătate. Astfel, în primele luni ale anului 1859, imediat după alegerea sa ca domn al Principatelor Unite, Alexandru I. Cuza a avut iniţiativa înfiinţării unui Ordin al „Spicului de Aur”, inspirat în privinţa insemnului după „Legiunea de Onoare” franceză. Gândit a sublinia bogăţia cerealieră a Moldovei (iniţiativa pornea de la Guvernul acestui Principat), ordinul urma să fie acordat îndeosebi cetăţenilor francezi, ca semn de gratitudine pentru susţinerea pe care cel de-al Doilea Imperiu a acordat-o propăşirii cauzei româneşti. Proiectul va fi repede abandonat (aşa cum va fi, cinci ani mai târziu, şi proiectul „Ordinului Unirii”), din raţiuni care ţineau de statutul internaţional al Principatelor Unite, în acel moment. Încă înainte de obţinerea Independenţei, tânărul stat român a obţinut totuşi de la puterea suzerană – Înalta Poartă – dreptul de a bate câteva medalii de mai mică importanţă. Dintre acestea, Medalia „Bene Merenti”, instituită în 1876, era menită să răsplătească meritele acelor persoane care activau în diferite domenii ale vieţii civile, între care şi agricultura. O distincţie special dedicată agriculturii nu va apărea decât după aproape jumătate de veac, în cadrul reformei întreprinse de către regele Carol al II-lea în privinţa sistemului naţional de decoraţii, la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut. Înfiinţate prin D.R. nr.1538/1932, Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” urmau, potrivit decretului de instituire, a fi reglementate printr-un act separat, care însă nu a mai apărut. Înfiinţarea acestor distincţii era firească, în condiţiile în care România Mare avea o economie bazată în principal pe cultura solului. Ordinul era organizat pe patru grade, de la Mare Ofiţer la Cavaler. Însemnul Ordinului se prezenta sub forma unei cruci „de Malta” emailată verde, având în centru monograma încoronată a regelui, înscrisă într-o cunună formată din spice de grâu, respectiv dintr-o ramură de stejar. Ataşată la însemn printr-un inel decorat cu frunze de laur, panglica era din rips verde, încărcat cu şapte dungi galben-aurii (modelul panglicii era comun atât pentru Ordin, cât şi pentru Medalie). Este de amintit faptul că placa gradului de Mare Ofiţer (având forma însemnului decoraţiei, cu raze aurii între braţe), se purta pe partea dreaptă a pieptului, prin excepţie de la modalitatea tradiţională de purtare a plăcilor de Mari Cruci şi Mari Ofiţeri. Medalia era încărcată, pe avers, cu însemnul Ordinului cu acelaşi nume, iar pe revers cu monograma regală însoţită de o frunză de trifoi, respectiv de două spice de grâu. Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” vor dispărea după 30 decembrie 1947. În deceniile următoare, sistemul de decoraţii al R.P.R./R.S.R. nu va mai cuprinde nicio distincţie destinată exclusiv răsplătirii meritelor din domeniile agriculturii, viticulturii, pomiculturii etc. (cu excepţia unor decoraţii ocazionale, precum medalia „În cinstea încheierii colectivizării agriculturii” din 1962). Abia în 1974, prin Decretele Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 5 şi 6, vor fi înfiinţate Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” (alături de alte distincţii pe domenii de activitate). Noul ordin va avea cinci clase, desenul însemnului – lucru valabil atât pentru Ordin, cât şi pentru Medalie – subliniind dezideratul mecanizării agriculturii. În fine, acelaşi domeniu va fi ilustrat printr-un ultim ordin, având o singură clasă: „Erou al Noii Revoluţii Agrare” (Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 326/1986). După instaurarea, la sfârşitul anului 1989, a regimului democratic, Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” au fost abrogate, împreună cu celelalte distincţii ale R.S.R. (o dată cu adoptarea Legii nr. 29/2000). În aceeaşi lege vor fi însă prevăzute noile distincţii destinate răsplătirii meritelor din domeniul agriculturii. Reglementate prin Legea nr.267/2004, Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” preiau tradiţia distincţiilor cu acelaşi nume dinainte de 1948. Însemnele s-au păstrat, în linii mari, neschimbate, cu înlocuirea însemnelor regale prin stema României (model 1992); împărţită pe trei clase, Medalia „Meritul Agricol” va avea însă panglica diferită de a Ordinului (cu cinci dungi galbene, în loc de şapte). Potrivit legii de instituire, cele două distincţii răsplătesc meritele din domeniile: agricultură, industrie alimentară, silvicultură, ape şi protecţia mediului, respectiv activitatea didactică şi de cercetare din domeniile amintite.

Placheta - Ministerul Apărării Naționale - România

Ministerul Apărării Naționale (M.Ap.N.), denumiri alternative – Ministerul de Război sau Ministerul Forțelor Armate, este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale. Ministerul Apărării Naționale răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, a hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate. Acest minister are în subordine următoarele instituții:

Oficiul Național pentru Cultul Eroilor
Colegiul Național de Apărare
Universitatea Națională de Apărare
Institutul Național de Medicină Aeronautică și Spațială
Regia Autonomă Compania Română de Aviație “Romavia”
Muzeul Militar Național
Biblioteca Militară Națională
Cercul Militar Național
Compania Națională “Romtehnica”
Inspectoratul Muzicilor Militare

Acest minister a fost creat în anul 1862 și primul său conducător a fost Generalul Ion Emanoil Florescu, ca Ministru de Război.

Insigna - Maestru emerit al sportului

Emerit este un titlu de onoare care s-a acordat oamenilor de ştiinţă, artiştilor, profesorilor, învăţătorilor, medicilor şi sportivilor care s-au distins în activitatea lor. Titlul a fost instituit la 11 august 1950 prin decret și, din nou, prin decretul nr. 190 din 27 iunie 1977 privind distincțiile de stat în Republica Socialistă România. Exemple:

om de știință emerit,
artist emerit, maestru emerit al artei, colectiv artistic emerit,
profesor universitar emerit, profesor emerit, învățător emerit,
medic emerit, medic veterinar emerit, zootehnist emerit
maestru al sportului emerit.

Titlul de „artist al poporului” era echivalent cu „artist emerit”. Aceste „titluri” aveau ca formă de recunoaștere exterioară niște insigne care se purtau la rever. Ele aduceau, mai ales în deceniile 5 și 6 ale secolului al XX-lea, o serie de avantaje materiale și sociale.

Medalia premiu școlar - Premiul III - Clasa I-a 1902 - 1903

Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor

Ministerul Educației Naționale este organismul Guvernului României care coordonează sistemul de învățământ din România, stabilește obiectivele sistemului de învățământ în ansamblul său, precum și obiectivele educaționale pe niveluri și profiluri de învățământ. În exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Educației consultă, după caz, societățile științifice naționale ale cadrelor didactice, federațiile sindicale reprezentative la nivel de ramură, structurile asociative ale autorităților administrației publice locale, ca parteneri sociali, și organizațiile studențești și de elevi, recunoscute pe plan național. Ministerul Educației decide anual prin ordin al ministrului structura anului de învățământ din România. De-a lungul vremii instituția a avut mai multe denumiri; Ministerul Educației Naționale, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Învăţământului, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Ministerul Învăţământului şi Culturii, Ministerul Învăţământului Public, Ministerul Instrucţiunii, Educaţiei, Cultelor şi Artelor, Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Instrucţiunii Publice, Ministerul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Fiecare guvern și fiecare ministru a schimbat denumirea instituției și doar așa se explică “calitatea învățământului românesc”. A se observa ghilimelele aplicate!

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII