Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos celebrează copacul – Stejarul, în limba germană – Eiche. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, central, este prezentată o frunză de stejar în poziție verticală. Periferic circular sunt aplicate inscripțiile: “DEUTSCHER WALD” (pădurea germană), sus și “EICHE” (stejarul), jos. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Periferic circular, pe părțile stângă, superioară și dreapta, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană) și “2010” (anul emiterii monedei). La partea de jos este marcată valoarea monedei (20 EURO) și simbolul monetăriei unde s-a realizat moneda (F).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 23 iunie 2010, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof , tiraj – 40000 bucăți și preț unitar de achiziție de la Banca Germaniei – 151 Euro.

Stejarul, denumiri științifice - Quercus robur sau Quercus pedunculata, numit și stejar pedunculat, este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă și bogată. Scoarța stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici și anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Pețiolul este scurt (4–8 cm). Stejarul înflorește în luna mai. Fructul este o achenă denumită ghindă. Se întâlnește mai ales la câmpie și în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găsește și în amestec cu alte foioase, în așa-numitele păduri de șleau. Este răspândit în Europa, Asia Mică și alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, cât și la confecționarea de coliere și păpușele pentru copii, și chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice. Scoarța de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantități de tanin foarte eficienți în prelucrarea pielii. Lemnul de stejar este lemn prețios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcții de lux etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Scoarța de stejar are proprietățile de: antiseptic al florei microbiene, cicatrizant, homeostatic și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului, leziunea anusului, afecțiunilor intestinelor, transpirației picioarelor. Cel mai bătrân stejar din România are aproape 900 de ani și se află în localitatea Cajvana, județul Suceava, fiind cel mai bătrân stejar din sud-estul Europei.
2. Moneda de mai jos celebrează copacul – Fagul, în limba germană – Buche. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, central, este prezentată o frunză de fag în poziție orizontală. Periferic circular sunt aplicate inscripțiile: “DEUTSCHER WALD” (pădurea germană), sus și “BUCHE” (fagul), jos. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Periferic circular, pe părțile stângă, superioară și dreapta, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană) și “2010” (anul emiterii monedei). La partea de jos este marcată valoarea monedei (20 EURO) și simbolul monetăriei unde s-a realizat moneda (G).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2011, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur și calitatea – proof .

Fagul, denumire științifică - Fagus sylvatica, este un arbore din zona temperată. Acesta arbore poate atinge înălțimi de 40 metri și 2 metri în diametrul trunchiului, deși de obicei el are 25–35 metri înălțime și diametrul trunchiului până la 1,5 metri. Este înalt, impunător, cu scoarța netedă, cenușie-albicioasă. Un puiet de 10 ani va avea circa 4 metri înălțime. El are o durată de viață de la 150 la 200 de ani, deși uneori trăiește până la 300 de ani. Are muguri fusiformi, ascuțiți, iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate monoice. Fructul, numit jir, este o achena trimucheata, acoperită de o scoarță țepoasă. Înflorirea are loc în luna mai. Crește în special la deal și munte, dar poate fi întâlnit - sporadic - și la câmpie, mai ales în regiunile nordice ale României. Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar și pentru hrana porcilor. Coaja fagului este folosită ca febrifug și tonic amar, fiind unul dintre echivalenții europeni ai chininei, alături de scoarța de salcie. Gudronul de fag se folosește în unele boli de piele, precum și la vindecarea afecțiunilor respiratorii sau la ameliorarea simptomelor acestora. Lemnul de fag a fost și este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum puțin și la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcțiilor cât și în cea a mobilei, datorită rezistenței sale, fineții fibrelor și culorii plăcute.
3. Moneda de mai jos celebrează copacul – Molidul, în limba germană – Fichte. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, central, este prezentat un vârf de crenguță de molid. Periferic circular sunt aplicate inscripțiile: “DEUTSCHER WALD” (pădurea germană), sus și “FICHTE” (molidul), jos. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Periferic circular, pe părțile stângă, superioară și dreapta, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană) și “2010” (anul emiterii monedei). La partea de jos este marcată valoarea monedei (20 EURO) și simbolul monetăriei unde s-a realizat moneda (J).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 226 iunie 2012, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, tiraj – 40000 exeplare și calitatea – proof .

Molidul, denumire științifică - Picea abies, este o specie de arbori coniferi care pot avea înălțimea până la 50 metri și diametrul trunchiului până la 1-1,5 metri cu coroană piramidal-conică, permanent verde, cu frunze aciforme de culoare verde inchis. Are un temperament de semilumină, de aceea trebuie cultivat sub umbra speciilor pionere / invadatoare (plop, mesteacăn). Înrădăcinarea este trasantă, de aceea suferă des doborâturi de vânt. Forma conic-piramidală a coroanei se datorează creșterii din ce în ce mai scurte a crengilor, dinspre bază spre vârf. Molizii mai bătrâni, care cresc în desișul codrilor, își pierd crengile de la bază (acest fenomen se numește elagaj natural și se datorează faptului că lumina nu mai pătrunde la baza arboretului), coroana urcând spre mijlocul tulpinii. Florile molidului sunt unisexuat-monoice, cele mascule producând foarte mult polen anemofil, care primăvara formează, în bătaia vântului, adevărați nori de praf gălbui în jurul arborelui. Florile femele apar ca niște mici ghemotoace, care după fecundare se transformă în conuri ai căror solzi adăpostesc sămânța; conurile sunt pendente , sămânța este înaripată. Molidul preferă solurile acide. Vârsta exploatabilității se situează în jurul vârstei de 90-110 ani. Pădurile de molid acoperă 22% din suprafața forestieră a României.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Spitalul clinic de urgență militar central "Dr.Carol Davila"

175 de ani de existență 1831 - 2006

"Virtutea medicului este generozitatea" - Dr.Carol Davila

Spitalul militar central, denumire completă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central (S.U.U.M.C.) „Carol Davila” este un spital din București, care a fost înființat în anul 1859 și care este situat pe Calea Plevnei, nr.134, sectorul 1, foarte aproape de Gara de Nord. Un număr de 18 pavilioane ale spitalului sunt clasificate ca monumente istorice de importanță națională sau locală. Principala misiune a spitalului este furnizarea asistenţei medicale de specialitate, atât la pace, cât şi la război, în situaţii de criză pentru personalul militar, civil şi membrii familiilor acestora, precum şi pentru răniţii şi mutilaţii din teatrele de operaţii, pensionarii militari şi veteranii de război, din formaţiunile militare aflate în aria de responsabilitate. La 21 august 1862, prin Înalt Decret Domnesc, semnat de Alexandru Ioan Cuza, au fost înfiinţate Corpul Ofiţerilor Sanitari ai Armatei şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român, atestându-se medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătăţii efectivelor armatei.Înainte de această atestare, s-au pus bazele pentru constituirea medicinei militare moderne, principalele repere fiind redate mai jos. La data de 13 septembrie 1831 ia fiinţă un lazaret, în baza regulamentui “miliţiei” Principatului Ţării Româneşti, structură ce va deveni, ulterior, Spitalul Militar Central. În perioada 1831 – 1832, Spitalul Militar va funcţiona, ca locaţie, iniţial în Spitalul Filantropia, apoi în Mânăstirea Mărcuţa şi, ulterior, la Beilic fostul palat al oaspeţilor turci. Începând cu toamna anului 1834 , Spitalul Militar se mută, pentru o perioadă de 25 de ani, în clădirea Mânăstirii Mihai Vodă. La solicitarea comandantului spitalului, în anul 1851. ia fiinţă primul serviciu permanent de gardă, în vederea asigurării asistenţei medicale în regim de urgenţă. În anul 1853 domnitorul Barbu Ştirbei încredinţează conducerea spitalului doctorului de origine franceză Carol Davila. Timp de 29 de ani, acesta, prin dăruire, capacitatea de organizare, planificare şi valorificare a oportunităţilor, elaborează primul regulament modern de funcţionare a Spitalului Militar, structurat pe asigurarea a două funcţii organice, respectiv, asistenţa medicală chirurgicală şi cea de medicină internă. Tot prin efortul său, se concretizează conceptul de infrastructură materială şi de suport logistic, prin dotarea serviciului medical pentru timp de pace, dar mai ales pentru război. Dr. Carol Davila pune bazele Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, impulsionând procesul de formare şi perfecţionare medicală, bazate pe studii şi cercetări ştiinţifice. În perioada 1859 – 1899 spitalul militar funcţionează în Strada Ştirbei Vodă, dovedindu-şi utilitatea şi capabilităţile de intervenţie pentru victimele războiului pentru independenţă din perioada 1877-1878. Începând cu anul 1889 în Spitalul Militar Central sunt demarate ample lucrări de tip pavilionar, conform standardelor internaţionale arhitecturale şi operaţionale ale acelei perioade, în zona Străzii Ştefan Furtună, unde funcţionează şi în prezent. În timpul Primului Război Mondial, atât în perioada când a funcţionat în Bucureşti, cât şi atunci când a fost dislocat în Moldova, Spitalul Militar Central a avut rolul esenţial în acordarea îngrijirii de specialitate pentru răniţii şi mutilaţii din teatrul de operaţii. În noiembrie 1918, Spitalul Militar Central revine în sediul său de bază. Printr-un efort susţinut şi concertat al întregului corp, se diversifică specialităţile medicale şi se revizuieşte Legea de organizare a serviciului sanitar militar. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 25 iunie 1941 - Spitalul Militar Central îşi schimbă profilul din spital militar de pace în spital mixt de zonă interioară. Este grav avariat în urma bombardamentelor aeriene din primăvara anului 1944, pentru continuarea activităţii medicale fiind dispersat pe trei pavilioane. După anul 1946, Spitalul Militar va parcurge un amplu proces de transformare şi adaptare la cerinţele socio-profesionale, menţinând permanent, în pofida vicisitudinilor vremurilor, un nivel profesional ridicat. În acest context, au fost continuate activitatea didactică, ştiinţifică şi dialogul cu spitale militare, din ţară şi din străinătate, precum şi cu spitale şi clinici civile. Cutremurul devastator din anul 1977 şi Revoluţia din anul 1989 au constituit momente decisive în validarea atât a capacităţii infrastructurii medico- militare, cât şi a vitezei de intervenţie, de preluare şi asigurare a asistenţei medicale pentru un număr foarte mare de pacienţi aflaţi în stare gravă. La acest moment, în Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila” se poate vorbi despre operaţionalizarea, pe indicatori de performanţă şi management al riscului, despre un proces flexibil de modernizare şi eficientizare a activităţii. Conform Hotărârii CSAT, spitalul asigură asistenţă medicală şi pentru demnitarii ţării, printre pacienţi numărându-se preşedintele Traian Băsescu şi IPS Patriarhul Daniel. S.U.U.M.C. a asigurat, de asemenea, cu succes asistenţă medicală pe durata Summit-ului NATO de la Bucureşti. Aceasta este o prezentare sumară a evoluției Spitalului militar central din București, concretizată în timp prin trecerea de la o șină de cale ferată care îl traversa la anul 1800 până la heliport și spital NATO, adaptat secolului al XXI-lea.

Omagiu profesorului Ioan.Nanu Muscel 1935

Din partea elevilor, colegilor și prietenilor

Produsul medalistic de mai sus a fost realizat în anul 1935 și el omagiază personalitatea profesorului doctor Ioan Nanu Muscel. Medalia este confecționată din bronz, este rotundă având diametrul de 60 milimetri și fiind gravată de Baraschi. Pe avers apare efigia spre stânga a medicului cu notația circulară pe circumferință: ” OMAGIV. PROFESORVLVI. I. NANV. MVSCEL / 1935.) Pe revers este prezentat Spitalul Colțea, înconjurat de legenda circulară marginală: “DIN. PARTEA. ELEVILOR. COLEGILOR. ȘI. PRIETENILOR”. Jos, sub imagine se distinge inscripția: “SPITALUL COLȚEA ÎN 1845”.

Ion Nanu-Muscel a fost un profesor de semiologie și clinică medicală timp de 30 de ani la Universitatea de medicină din București, senator, doctor la Spitalul Filantropia și apoi la Colțea, timp de 36 de ani, președinte al Societății Medicale a spitalelor din București și membru al Academiei de medicină din România. El s-a născut la data de 30 noiembrie 1862 și a decedat în anul 1938. Nanu Muscel s-a născut la Câmpulung din părinții Ghita Nanu și Zoe (născută Enache Hristudor), au avut sase copii, din care au trăit patru: Ion Nanu, renumit medic, Costică Nanu (medicul Teatrului Național din București), poetul Dimitrie Nanu și Maria Nanu, căsătorită cu Milan Tănăsescu Moșandrei. A studiat la clinica medicală a Spitalului Colțea, apoi, între 1885-1889, la Paris, unde a fost extern al spitalelor între 1887-1891. Întorcându-se în București nu a putut obține un post din cauza unor intrigi. Revine la Câmpulung, unde profesează ca dascăl de igienă la Școala Normală „Carol I”. Din 1899 lucrează ca medic primar la „Filantropia”, între anii 1901-1906 funcționează la Spitalul din Urziceni. Cu ajutorul prietenului sau Thoma Ionescu (fratele omului politic Take Ionescu, intră în Partidul Conservator, fiind ales senator de Muscel în anii 1905-1907 și 1911. Medic în timpul războiului, din 1919 preia conducerea clinicii de la Colțea, de unde a ieșit la pensie în 1936. În amintirile lor, prietenii colaboratorii spuneau ca acesta cu greu se putea despărți de spital, iar modestia și punctualitatea lui erau bine cunoscute. Elevii săi vorbeau despre modul delicat și meticulos de a examina bolnavii și despre meșteșugul său de a cunoaște și a vindeca boala, cu toate greutățile și bucuriile medicinei.

Spitalul Clinic Colțea este un spital din București, situat în Sectorul 3, Bulevardul I.C.Brătianu, nr.1. Unitate medicală cu tradiție, spitalul a fost locul în care au profesat mari nume românești în domeniul medical precum Nicolae Crețulescu, cel care a pus aici bazele școlii de microchirurgie. Spitalul Colțea a fost una din primele baze de învățământ medical din România. A fost primul spital din București, construit în anul 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția. În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky. Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamenilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci. Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală. În incinta mănăstirii, ridicată în perioada anilor 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842. Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare. Nicolae Iorga și Nicolae Vatamanu văd în complexul Colțea o copie a spitalelor venețiene S.S. Pietro e Paolo și Ospedale di S. Lazzaro, spitale venețiene care aveau unicul rol de a închide săracii și cerșetorii pentru a nu împânzii locurile publice, acesta semânau mai mult cu niște penitenciare decât cu spitale care ajutau oamenii bolnavi. Complexul nu este mare, iar numărul redus de paturi pentru bolnavi arată că este mai degrabă în faza incipientă de experiment și nu un spital, cu rolul de a elimina cerșetorii de pe străzi de mărimea spitalelor venețiene amintite mai sus. Trebuie să menționăm că spitalul pentru săraci nu avea un buget propriu ci prinea un procent care varia între 17% și 34% din bugetul întregii mănăstiri Colțea și se descurca cu ajutorul donațiilor făcute de clasele superioare. Practic erau două spitale unul pentru 12 barbați săraci și străini bolnavi și unul pentru 12 femei sărace și bolnave, pentru cei din clasa mijlocie care nu își puteau însă permite îngrijiri în altă parte exista o chilie potrivită pentru ei și nu erau obligați să stea în spital. Este greu să încadrăm spitalul într-o categorie specifică în mare parte pentru că nu existe documente care să ateste ce se dorea exact de la acest spital, singurul lucru pe care îl putem face este să tragem concluzii din datele oferite. Spitalul este construit în mare parte în jurul ideii de ajutorare reciprocă și a spiritului creștin, religios. Dar cu toate astea este extrem de greu să nu observăm că un taler pe zi pentru necesarele a 24 de bolnavi nu este o sumă care să asigure și hrana și îngrijirea medicală a acestora. Spitalul Colțea era format din așezămintele în care erau tratați săracii și o școală, iar cu toate că erau tratați și oameni care nu făceau parte din clasa de jos, nu stăteau în același loc cu ceilalți bolnavi, pentru săraci complexul semăna mai mult cu un azil decât cu un spital. Cu toate asemănările dintre spitalul Colțea și spitalele venețiene este greu să îl încadram exact într-o categorie clară în mare parte din lipsa datelor, nu se cunoaște nivelul pauperismului din acea perioadă iar în aceste condiții nu putem să știm dacă rolul spitalului, privind capacitatea lui redusă nu este mai degrabă decât un test pentru a putea cât de bine ar funcționa sau dacă este chiar o încercare de ajutorare a persoanelor nevoiașe.

Fotbal club Rapid 1923 - Rapid București

Fotbal Club Rapid București a fost fondat în anul 1923 de către un grup de muncitori de la Atelierele Grivița sub numele de Asociația culturală și sportivă C.F.R.. Rapid a câștigat de 4 ori titlul național (de 3 ori Campionatul României – 1967, 1999 și 2003 și în 1942 un campionat de război al cărui trofeu purta denumirea de "Cupa Basarabia) și de 13 ori Cupa României. În iunie 2016, Rapid a fost declarat în instanță în faliment și s-a dsființat. După faliment, au demarat patru proiecte paralele de reconstrucție ale echipei, dintre care sustenabil s-a dovedit a fi unul : Mișcarea CFR, devenit Academia Rapid și mai apoi Fotbal Club Rapid (Liga a II-a în sezonul 2019-2020). În luna iunie 2018, Academia Rapid a obținut dreptul să se numească FC Rapid după ce a achiziționat la o licitație brandul clubului Rapid București fondat în 1923, marca și culorile, fapt recunoscut oficial de Federația Română de Fotbal. În sezonul 1932 – 1933 echiapa se înscrie în Divizia A, primul sezon al competiției în sistem divizionar. Începând cu acest an competițional, echipa are ca bază de antrenament și loc de disputare a meciurilor oficiale terenul Giulești. În anul 1940 Rapid este prima echipă de fotbal din România care a reușit calificarea în finala unei cupe europene, Cupa Europei Centrale, nedisputată din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Perioada anilor '60 a fost una din cele mai bune din istoria fotbalului giuleștean. În anul 1961 ajunge până în finala Cupei României, unde pierde cu Arieșul Turda, scor 1-2. Și în sezonul următor ajunge în faza finală, pierzând în fața Stelei cu 1-5. În marea majoritate a acestor ani, echipa se regăsește în plutonul fruntaș al campionatului, situându-se pe primele 10 locuiri, culminând cu sezonul 1967, când Rapid reușește să cucerească primul titlul de campioană națională. După acest prim succes, în următoarele patru ediții de campionat urmează alte clasări frumoase după care începe să alunece în clasament. În sezonul 1973 - 1974 ocupă locul al 16-lea în clasament, retrogradând pentru a treia oară. După obicei, revine în primul eșalon după numai un an, sezon în care câștigă Cupa României, învigând în finală pe Universitatea Craiova cu 2-1. Anii 1975-1990 sunt cei mai negri pentru fotbalul feroviar. În perioada 1990 -2013 echipa este preluată de George Copos, reușind cele mai importante performanțe ale sale pe plan intern și internațional (2 victorii în capionatul național – 1999 și 2003, 4 victorii în cupa României – 1998, 2002, 2006 și 2007 dar și o calificare în Cupa UEFA. În Cupa UEFA rapidiștii au trecut de grupe, în șaisprezecimi au eliminat echipa germană Herta Berlin, în optimi au elimnat o altă echipă germană – SV Hamburg. Rapidul a întâlnit în sferturi pe Steaua București, cealaltă echipă românească aflată la cea mai mare performanță în Cupa UEFA din istorie. A fost o luptă dramatică, de unde învingători au ieșit steliștii, după 1-1 în „Giulești” și 0-0 pe Stadionul Național (steliștii s-au calificat datorită golului din deplasare). A fost cea mai mare performanță europeană a echipei alb-vișinii de după cel de-al doilea război mondial. După acel sezon, situația financiară a Rapidului s-a complicat, în parte și din cauza condamnării penală a patronului Copos. La 10 mai 2013, Comisia de Disciplină a Federației Române de Fotbal a hotărât să nu acorde clubului licența pentru Liga 1 pentru sezonul 2013-2014. Pe 6 iulie Comitetul Executiv al FRF a hotărât ca în primul eșalon să participe 18 formații. Mircea Sandu a anunțat că pentru a decide cea de-a optsprezecea echipă se va disputa un baraj între Concordia și Rapid. Acest baraj a avut loc pe 13 iulie, pe Stadionul Dinamo și a fost câștigat de Rapid cu 2–1.Concordia a contestat însă legalitatea acestui baraj, întrucât Rapidul nu avea licență pentru Liga I. După ce deja se disputaseră două etape, la 2 august, Tribunalul de Arbitraj Sportiv (TAS) de la Laussane a hotărât că organizarea barajului a fost neregulamentară, iar Concordia trebuie să rămână în Liga I, iar Rapid să retrogradeze. La 17 mai 2014, Comisia de Licențiere a Federației Române de Fotbal a decis neacordarea licenței pentru sezonul 2014-2015 al Ligii 1. Clubul Rapid a decis să facă recurs la Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, dar nu își putea permite suma de 30000 de euro; aceasta a fost strânsă printr-o colectă a fanilor echipei, iar TAS a admis recursul, obligând Federația să acorde Rapidului licența pentru sezonul de Liga I. În sezonul 2015–2016, Rapid a terminat pe locul întâi în Seria I a Liga a II-a, dar în condițiile în care clubul nu era redresat financiar, echipa de seniori a rămas cu doar câțiva jucători și fără antrenori. După ce o primă instanță a declarat clubul în faliment, FC Rapid nu a mai putut nici înregistra noi contracte, deci nu a putut alinia o echipă cu care să se înscrie în Liga 1 în sezonul 2016–2017. În sezonul 2017-2018, la inițiativa primăriei Sectorului 1 se înființează asociația sportivă, Academia Rapid, care s-a înscris in Liga a IV-a bucureșteană. Condusă de foști jucători ai Rapidului precum: Daniel Niculae (președinte), Daniel Pancu (director tehnic), Nae Stanciu (manager) și Constantin Schumacher (antrenor), Academia Rapid a obținut dreptul să se numească FC Rapid și apoi, în doua sezoane, a promovat din Liga 4 în Liga 2. Alte denumiri ale clubului au fost:

1923: Asociația culturală și sportivă Căile Ferate Române București
1937: Rapid București
1945: CFR București
1950: Locomotiva Grivița Roșie București
1958: Rapid București
1994: UFC Rapid București
2001: AFC Rapid București
2006: FC Rapid București
2016: Mișcarea CFR
2017: AS Academia Rapid
2018: F.C. Rapid București

Echipa are un imn foarte frumos, cunoscut și ca „Suntem peste tot acasă”, ce a fost compus de Victor Socaciu pe versurile lui Adrian Păunescu.

Insigna sportivă - D (Dinamo București)

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:

JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008) -122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE - 797 medalii (243 aur, 260 argint, 294 bronz)
CAMPIONATE EUROPENE - 880 medalii (248 aur, 301 argint, 331 bronz)
CAMPIONATE BALCANICE - 3675 medalii (1254 aur, 1567 argint, 854 bronz)
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE - 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI - 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis); 5 locuri II (scrimă); 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR - 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751

Jeton - Casino Phoenicia Bucharest - 1 Euro

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Piesa de mai sus este un jeton de joc ce a fost emis de Casino Phoenicia Bucharest, are forma rotundă, este din plastic și are valoarea de 1 euro. Acest cazinou funcționează în cadrul Hotelul Phoenicia, situat pe Bulevardul Căpitan Alexandru Serbanescu, Nr. 87, Sector 1, București. Cazinoul inaugurat în septembrie 2005 este o investiție a grupului italian Abrusci. Cazinoul este vizitat zilnic de peste 100 de clienti, care se bucura de „experienta Phoenicia”, o combinatie unica intre diversitatea jocurilor, serviciile ireprosabile si ambianta selecta a cazinoului. Cazinoul oferă:

peste 100 de jocuri zilnice, premii atractive in bani
restaurant unic in Romania, servicii ireprosabile
ruleta live si ruleta electronica
diferite tipuri de jocuri de poker: texas holdem, omaha, poker caribean
slots machines pentru pauzele de joc
jocuri de table (backgammon) si relaxare intr-un mediu ambiant de exceptie
receptie si masina speciala pentru clienti

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene, dar și unele trimiteri poștale ilustrate.