MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA MIHĂILEȘTI

Mihăilești este o comună din județul Buzău, care include și satele: Colțăneni, Mărgineanu și Satu Nou, ce este situată în sudul județului, în Câmpia Română, fiind traversată prin extremitatea estică (prin satul de reședință) de șoseaua națională DN2. Pe teritoriul comunei, la sud de satul Mihăilești, din această șosea se desprinde șoseaua județeană DJ203C, care o leagă de localitățile Florica, Brădeanu și Pogoanele. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2084 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2136 locuitori), dintre care: români – 69,72%, romi – 26,91% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Mihăilești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,85%, adventiști de ziua a șaptea – 3,79% și restul – nedeclarată sau altă religie. Cea mai veche așezare a comunei este satul Mărgineanu, datând de pe la 1600, în vreme ce satele Mihăilești și Colțăneni au apărut după anul 1830.

În faţa bisericii cu hramul “Sfântul Nicolae” din satul Mărgineanu, au fost ridicate mai multe cruci de piatră, aşezate într-un singur rând, cu morminte false, care cinstesc memoria unor eroi ai satului căzuţi în Al Doilea Război Mondial. Iniţiativa unui localnic de a ridica un monument nu s-a materializat încă. Pomelnicul eroilor satului, fără a se face precizarea în care război au pierit, se păstrează într-o ramă fixată pe perete în naosul bisericii.

În cimitirul aflat împrejurul bisericii cu hramul “Sfinţii Voievozi” din localitatea Mihăilești, se găsesc mai multe cruci din piatră, cu morminte false, care pomenesc numele unor eroi, pomelnicul acestora păstrându-se la biserică. În anul 2007 a fost ridicat un frumos monument aflat în faţa bisericii, în formă de cruce, din marmură, pe faţa căruia este inscripţia “Eroii comunei Mihăileşti. Erou de mii de ori, erou este acela ce se bate şi moare pentru bazda lui şi pentru libertate”, sub care sunt trecute numele eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale. Pe spatele monumentului este inscripţia “Eroii parohiei Mihăileşti, judeţul Buzău” numele preotului, Belşiu Romeo, al primarului, Stan M. Stan, al cântăreţului, Şerban Marian şi al viceprimarului, Moraru Florinel, din iniţiativa cărora s-a ridicat.

 

Monumentul de pe marginea drumului european E85, de pe raza comunei Mihailești, amintește de explozia unui camion încărcat cu azotat de amoniu, ce a avut loc în dimineața zilei de 24 mai 2004. În urma acestei explozii s-au înregistrat 18 morți și 13 răniți. Camionul s-a răsturnat pe marginea drumului și pentru a împiedica deflagrația încărcăturii mai mulți pompieri militari din Buzău au intervenit. La fața locului s-au adunat și câțiva localnici “gură cască” dar și doi reporteri ai televiziunii Antena 1 Buzău, dornici să își facă meseria transmițând operativ de la fața locului. Urmare a vreunei scântei, a scurgerii de combustibil din rezervoarele camionului, în contact cu azotat de amoniu, s-a declanșat o puternică explozie în urma căreia a rezultat un uriaș crater și au pierit șapte pompieri, cei doi jurnaliști și nouă localnici. S-a apreciat că pompierii și jurnaliști pieriți au căzut la datorie ca adevărați eroi. În memoria lor Primăria comunei Mihăilești și Unitatea de pompieri din Buzău au ridicat monumentul de mai sus. Se cuvine să enumăr aici numele acestor eroi: maiorul post mortem Doru-Mihai Mihalache, sublocotenentul post-mortem Romeo Necula, sublocotenentul post-mortem Valentin Cezar Manta, sublocotenentul post-mortem Nicolae Jianu, sublocotenentul post-mortem Silviu Stan, sublocotenentul post-mortem Georgian Medeleanu, sublocotenentul post-mortem Florentin Valentin Oprea, jurnalista Elena Popescu şi jurnalistul Ionuţ Barbu, corespondenţi ai televiziuni Antena 1. Dumnezeu să îi odihnească în pace!

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O INSIGNĂ, 

O PLACHETĂ ȘI O MEDALIE

DIN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala). 

Placheta - Palatul brâncovenesc - Potlogi - Dâmbovița - România

Palatul de la Potlogi constituie o emblemă a stilului brâncovenesc. Născut ca un fenomen artistic de sinteză între elemente autohtone și cele de influență atât orientală, cât și occidentală, între tradiție și inovație artistică, stilul brâncovenesc a biruit peste timp. Complexul monumental, care se întinde pe o suprafață de 23.000 de metri pătrați, era alcătuit din mai multe elemente: poarta de intrare, încăperile corpului de gardă, locuinţele slujitorilor curţii, cuhnia, droşcăria, vechea casă boierească și, evident, cel mai important, palatul. Alături se află biserica, înălțată tot de voievod, în 1683, pe când era mare spătar. Ansamblul este format dintr-o incintă dreptunghiulară, compartimentată în trei curți, separate prin șiruri de clădiri cu portice și ziduri: curtea de primire, curtea slujitorilor şi grădinile. Cea mai întinsă dintre curţi este curtea de primire, de formă aproape pătrată, ce se întinde de la intrare până la faţada de sud a palatului. Curtea de serviciu, sau a slujtorilor, era drepunghiulară și ceva mai scurtă. Era situată la stânga celei principale şi avea accesul pe latura de vest a incintei. Cea de a treia curte, care forma grădina, cuprinde toată partea de nord (circa 2/3 din incintă), inclusiv clădirea palatului, până în lunca Sabarului. În anul 1698, Constantin Brâncoveanu a ridicat, din temelii, o curte domnească la Potlogi, în centrul căreia se afla palatul. Curtea de la Potlogi, pe care domnul o ridică la statutul de curte domnească dinastică, a fost zidită pentru Constantin, fiul cel mare și prezumtivul moștenitor al tronului țării. Un boier de încredere, din zonă, care avea curți la Corbii Mari, Mihai Corbeanu, al doilea postelnic, a fost numit ca ispravnic al lucrărilor de edificare a noii reședințe domnești. Logofătul Radu Greceanu, cronicarul oficial al domnitorului, nota cum, în iulie 1698, “măria sa în București n-au mai șezut, ci s-a ridicat de au mers la Potlogi, de au văzut casele mării sale ce se lucra acolo ˮ.Nucleul spațiului aulic era palatul domnesc, unul dintre cele mai prețioase monumente de arhitectură civilă românească medievală. Are în componența sa pivniță, parterul și etajul. Pe cele patru laturi existau patru scări, dintre care astăzi se păstrează numai două, ce facilitau accesul dinspre palat spre curte și grădini. 

La nivelul parterului, pe jumătate îngropată, se află pivnița. Este încadrată simetric de camere de seviciu la est și vest, precum și de logia nordică a parterului. Pivnița, cu accesul prin colțul de sud-est al palatului, era boltită în calote, sprijinite de un stâlp central. Deasupra acestui stâlp se afla o ascunzătoare boltită, care facea legătura cu camera tezaurului, situată la etaj, dar și cu exteriorul, printr-un culoar boltit, care se mai păstrează intact și azi. Etajul era compartimentat conform unor criterii funcționale complexe, cuprinzând o sală de ospețe, apartamentele doamnei și alte domnului, camera tezaurului, loggie, umblători și un sacnasiu. Încăperile etajului erau luminate prin ferestre mari, arcuite la partea superioară. Pereții interiori, ca și cei exteriori, erau decorați cu stucaturi, cu influențe decorative aparținând atât stilului Renașterii italiene târzii cât și stilului oriental.Pisania Palatului Domnesc are următorul conținut:„Aceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brâncoveanu, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanulˮ.

Insigna - Primăria orașului Pucioasa

Pucioasa este un oraș în județul Dâmbovița, care include și satele: Bela, Diaconești, Glodeni, Malurile, Miculești și Pucioasa-Sat. În trecut, localitatea purta numele Podurile, însă o dată cu dezvoltarea băilor și-a însușit numele Pucioasa. Economia orașului se bazează în proporție covârșitoare pe turism, dar și pe comerț, transport și exploatarea ghipsului din cariera de ghips. Pucioasa este așezată pe cursul mijlociul al văii Ialomiței, la 20 km depărtare de municipiul Târgoviște, în zona dealurilor subcarpatice, a căror înălțime depășesc cu puțin 600 metri și sunt situate la 390 metri deasupra nivelului mării. Orașul se află la o distanță aproximativ egală față de București și Brașov, la 100 de km de fiecare. Localitatea s-a format în jurul anului 1760 prin contopirea așezărilor Șerbănești (atestată documentar la 26 septembrie 1538) cu Podurile de Jos și Podurile de Sus (menționate documentar în 1461) și cu satul Zărăfoaia. Prima atestare documentară a orașului datează încă din 20 septembrie 1649, apărând ca "Piatra Pucioasa". După anul 1828, când izvoarele sulfuroase au fost descoperite de un medic militar rus ajuns aici în timpul ocupației țariste a Țării Românești, Pucioasa s-a dezvoltat ca stațiune balneoclimaterică, luând denumirea de Pucioasa, datorită apelor minerale sulfuroase concentrate de aici, numite popular pucioasă. Procesul de amenajare a băilor de la Pucioasa a continuat în 1873 cu participarea la Expoziția de la Viena, prilej cu care apele au fost analizate de specialiști austrieci; începând cu 1875, Consiliul Județean a cumpărat un teren pentru amenajarea unor spații publice și patru ani mai târziu l-a însărcinat pe arhitectul Kertsch din Galați să construiască stabilimentul. Înainte ca acesta să fie construit, turiștii închiriau locuințe de la localnici și li se aducea apă pentru baie în butoaie la locuințele închiriate. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Pucioasa era o stațiune balneară parte a satului Șerbănești, aflat în comuna Șerbănești-Podurile, reședința plaiului Ialomița-Dâmbovița, județul Dâmbovița. La începutul secolului al XIX-lea, datorită finalizării băilor de la Pucioasa, comuna Șerbănești-Podurile a luat numele de Pucioasa, iar comuna Bela a fost desființată și inclusă în aceasta. În anul 1950, orașul a devenit reședința raionului Pucioasa din regiunea Prahova, dar în 1962 a pierdut acest statut, raionul fiind inclus în întregime în raionul Târgoviște al regiunii Ploiești. În 1968, satele Podurile de Jos, Scarlenta și Șerbănești au fost desființate și incluse în orașul propriu-zis; tot atunci, regiunile au fost desființate iar Pucioasa a redevenit oraș al județului Dâmbovița. La recensământul populației din anul 2011 orașul număra 14254 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 15263 locuitori), dintre care: români – 94,65% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului dâmbovițean Pucioasa astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 92,92% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ramura economică principală este turismul balnear, orașul având statut de stațiune balneo-climaterică. Principalele hoteluri sunt „Ceres”, „CARP” și „Turist”, toate trei construite înainte de '89, plus câteva pensiuni apărute ulterior. 

 

Vlad Țepeș - Turnul Chindiei

Turnul Chindiei, cunoscut şi ca Turnul Chindia, este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, si face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Situat in partea de nord-vest a Curtii Domnesti, dominand intregul ansamblu de monumente de aici, Turnul Chindia a devenit emblema orasului Targoviste. Inalt de 27 m, el este alcatuit dint-o baza de forma unui trunchi de piramida, din piatra, din care se ridica un corp cilindric din caramida al carui diametru masoara 9 m.Constructia are 3 etaje, din care ultimele doua sunt marcate la exterior de deschideri in arc frant si de balcoane sprijinite pe console de piatra. Accesul pana la partea superioara a turnului se face cu ajutorul unei scari interioare, in spirala, situata pe axul vertical al constructiei. Turnul Chindia a fost construit peste pridvorul bisericii-Paraclis, ridicata de Mircea cel Batran. La inceput, turnul era alcatuit din doua etaje, iar accesul se facea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alaturata. Modificarile suferite de aceasta constructie  impiedica stabilirea cu exactitate a formei sale initiale, aspectul actual fiind datorat domnitorului Gheorghe Bibescu, care a ordonat restaurarea lui in 1847. Turnul Chindiei este cea mai importantă atracţie turistică din oraş şi totodată simbolul oraşului, elemente specifice edificiului fiind prezente pe stema oraşului, în partea de sus, dar şi în partea de jos. Fiind un monument istoric, clădirea găzduieşte acum o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. Din punct de vedere administrativ, Turnul Chindiei se află sub tutela Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte. Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă nu există niciun consens în privinţa acestui fapt. Cea dintâi susţine că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii”, de unde şi provenienţa numelui.De asemenea, s-a sugerat că numele îşi are originea de la cuvântul „chindie”, un arhaism ce însemna „apus”, perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă.

Vlad Ţepeş (născut noiembrie/decembrie 1432 şi decedat decembrie 1476), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 şi 1476. S-a născut în cetatea Sighişoara, ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănene. A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei şi apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verişoară cu Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieţi şi o fată: Radu şi Vlad din prima căsătorie, Mihail şi Mihnea I cel Rău din a doua, şi Zaleska din a treia căsătorie. În timpul domniei sale, ŢaraRomânească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de turci. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin severitate şi pentru că obişnuia să îşi tragă duşmanii în ţeapă. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică. În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) ameninţând Europa. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.  

Liceul "Ienăchiță Văcărescu" - Târgoviște 1874 - 1974

"Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Ș-a patriei cinstire"

...Testament - Ienăchiță Văcărescu 

Colegiul Naţional “Ienăchiţă Văcărescu” primul creat în judeţul Dâmboviţa în epoca modernă – este continuatorul firesc al formelor de învăţământ mediu existente în Târgovişte în perioada feudală. Epoca de efervescență spirituală, care cuprinde secolul al XVII-lea, începând cu domnia lui Matei Basarab şi sfârşind cu cea a lui Constantin Brâncoveanu, a consacrat Târgoviştea ca primul centru cultural al Ţării Româneşti. În data de 3 octombrie s-a înființat Gimnaziul de băieţi din Târgovişte care a funcţionat cu o clasă de elevi. În  anul 1915 s-a aprobat funcţionarea clasei a V-a pentru cursul superior cu 49 elevi înscrişi. În anul 1918 se menţionează împărţirea pe secţii – reală şi modernă, începând cu clasa a V-a. Apare pentru prima oară denumirea “Liceul Ienăchiţă Văcărescu”. La data de 1 noiembrie 1944 au început cursurile în localurile şcolilor primare nr. 1 fete şi nr. 2 băieţi, întrucât în clădirea liceului funcţiona un spital, care şi-a încetat activitatea la 12 iulie 1945. După război denumirea liceului este înlocuită cu “Liceul de băieţi “Nicolae Bălcescu” nr. 3. Liceul a funcţionat ca şcoală medie de 11 ani între anii 1948 - 1953, iar între anii 1953 - 1957 ca şcoală medie de 10 ani (în anul 1954 au terminat două promoţii – una cu 11 clase şi alta cu 10 clase). Examenul de absolvire se numea de “maturitate”, cu susţinerea probelor orale la toate obiectele de studiu din clasa terminală. De asemenea, aceste promoţii au avut parte de examene de promovare după fiecare an de studiu, la toate obiectele de învăţământ, începând cu clasa a V-a elementară. În perioada 1951 – 1952 , în liceu s-au înființat cursurile serale pentru oamenii muncii din producţie. Durata cursurilor era mai mare cu un an faţă de cele de zi. De asemenea, au luat fiinţă și cursurile fără frecvență, cu două sesiuni de examene – scris şi oral, pentru fiecare an de studiu cu profilele: lăcătuşerie, mecanică, tâmplărie, electrotehnică, strungărie, iar pentru secţia umanistă: confecţii-croitorie, gospodărie-menaj. În perioada 1957 – 1965 se revine la învăţământul de 11 ani de studiu și în anul 1970 se revine la vechea denumire a liceului “Ienăchiţă Văcărescu”, prin Hotărâre a Consiliului de Stat. În anul 1999, prin Hotărâre a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, liceul teoretic “Ienăchiţă Văcărescu” se transformă în Colegiul Național “Ienăchiță Văcărescu”, cu sediul în municipiul Târgovişte, Calea Domnească, la nr. 235.

Trofeul Festivalului "Crizantema de Aur" - 2012

Festivalul național de romanțe „Crizantema de Aur” este un eveniment muzical ce are loc an de an, începând cu anul 1967, în Târgoviște. Evenimentul este organizat de către Primăria Municipiului Târgoviște, Consiliul Local Târgoviște, Consiliul Județean Dâmbovița, Centrul pentru Cultură Tradițională Dâmbovița și Casa de Cultură „I.G.Vasiliu”. Sus am postat un afiş al festivalului Crizantema de aur, din anul 2019.

Insigna - Târgoviște

Municipiul Târgoviște este reședința județului Dâmbovița și numără aproximativ 90000 de locuitori. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul și în împrejurimile orașului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic. În Muzeul de Arheologie se găsesc vestigii ale culturilor de tip Stancevo-Criș, Gumelnița, Coțofeni, apoi din perioada bronzului și din epoca fierului. Bine ilustrate în muzeu sunt podoabe și unelte geto-dacice din vremea regilor Daciei, Burebista și Decebal, și ulterior monede ce dovedesc cuprinderea zonei în aria culturii materiale daco-romane și apoi bizantine. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Târgoviște, iar jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Stelei

Hotelul Dâmbovița

Grădina Publică cu Primăria

Palatul de Justiție

Palatul Poștei

Palatul Diviziei

Ruinele Palatului domnesc

Casa de cultură

Podul peste Ialomița

Mănăstirea Dealul

Administrația financiară

Liceul militar N.Filipescu

Liceul de fete C. Carabella

Mitropolia

Biserica domnească, Ruinele și Chindia

Bulevardul Gării

Dâmbovița este un județ în regiunea Muntenia din România, cu reședința la Târgoviște. Județul Dâmbovița are o suprafață de 4054 km² (1,7 % din suprafața țării) și numără aproximativ 542000 de locuitori. Este situat în partea central-sudică a țării, suprapunându-se peste bazinele hidrografice ale râurilor Ialomița și Dâmbovița. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii; Târgovişte şi Moreni, 5 orașe; Găeşti, Pucioasa, Titu, Fieni, Răcari și 82 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Dâmbovița, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.  

Primăria comunei - Comișani

 Primăria comunei - Cornățel

Gara - Doicești

Primăria Moroieni

Casa de cultură - Găești

Vederi - Gura Ocniței

Sanatoriul - Moroieni

Gara - Vulcana și Primăria comunei - Vulcana Pandele

Vederi - Pietroșița

Schitul nou "Decebal" - Peștera Ialomicioarei

Cabana Bolboci

Gara - Pucioasa

Cabana - Zănoaga

Capela mausoleu - Ghergani

_____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

5 acțiuni nominative în valoare de 

una mie opt sute șapte zeci și cinci lei

SOCIETATEA MARILOR HOTELURI DIN ROMÂNIA

Detalii vignetă de pe bilete spaniole de loterie 

Câteva vignete de pe acțiuni franceze

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 18.09.2021