Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE: ANTREPOZITUL ANDRENYI, BUSTUL LUI CSIKY GERGELY, BUSTUL LUI FABIAN GABOR, CASA DE RAPORT A LUI KOHN JOZSEF, TOATE DIN MUNICPIUL ARAD, LOCALITATEA BÂRZAVA ȘI CONACUL BIRCHIȘ DIN JUDEȚUL ARAD

1. Antrepozitul Andrenyi este una dintre primele clădiri în stil Secession din orașul Arad, ce atrage atenţia trecătorilor prin unicitatea impunătoare a structurii sale și este situată pe strada Unirii, la nr.7.

Acest antrepozit a fost construit între anii 1890-1900 de familia de comercianţi Andrényi, originară din Ghioroc. Baronul Andrényi Karoly deţinea un magazin cu produse feroase situat pe actualul Bd. Revoluţiei, nr.97, colţ cu actuala Str.Unirii, dezvoltându-și cifra de afaceri mai ales după ce fiii săi, Karoly Jr. şi Lajos, s-au implicat alături de el în comerț. Károly Jr., absolvent al Academiei Comerciale din Graz, moşteneşte o piaţă de desfacere şi achiziţie în această regiune, având la 1875 o sucursală la Oradea, pe care o va prelua în scurt timp fratele său, Lajos. Împreună își extind afacerea spre Ardeal şi sud-estul Regatului, ajungând să fie considerați printre cei mai notorii comercianţi de produse feroase din Ungaria. Astfel, spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, firma condusă de către aceștia ajunsese la performanţa de a primi sau expedia prin Gara Arad între 1 şi 8 vagoane cu marfă. La un astfel de flux comercial, magazinul și depozitul de pe Bulevard au devenit neîncăpătoare. În această situaţie, baronul Andrényi decide să ridice două noi depozite pe vechea stradă Petofi Utca, actuala Unirii, nr. 5-7. Om cu gusturi cizelate în occident, fiind totodată şi un mare colecţionar de artă, Andrényi, conştient de necesitatea păstrării aspectului estetic al urbei, a recomandat arhitecţilor să îmbine utilul cu plăcutul, preferând construirea celor două antrepozite în stil eclectic-secession. Arhitectura ce definește armonios această clădire este în stil Secession, cu cărămida la vedere. Stilul arhitectural Secession a fost o mișcare artistică apărută în 1897 la Viena, care a reunit mai ales pictori, graficieni și arhitecți, din dorința de a se desprinde de tradiția istorică, dominantă în vremea respectivă în Europa și America de Nord. Termenul de „Secesiune”, o variantă germanizată a curentului „Art Nouveau”, a apărut în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Acest curent a generat în cadrul tuturor cercurile artistice eforturi de desprindere din vechile tipare, căutându-se căi de combatere a sărăcirii și uniformizării, comportate de standardele producției industriale. Artiștii din arhitectura de „Secesiune” au practicat, în genere, un anume stil geometric, ce a contribuit la cristalizarea direcției rațional-funcționaliste. Dinspre Viena, mișcarea secesionistă s-a răspândit în acele vremuri și în alte provincii ale Imperiului Austro-Ungar. În Transilvania, clădiri în stil secession pot fi întâlnite în orașe precum Cluj-Napoca, Turda, Timișoara și, bineînțeles, prin această clădire tipică stilului, în orașul Arad. Prin urmare, vechiul depozit este prevăzut cu un schelet metalic ce pornește din pivniţă până în pod, doar faţada fiind construită și ornată cu cărămidă. Acest edificiu unic atrage atenția și prin cele două etaje superioare, prin ai săi pilaştri cu caneluri ale zonei decroşate, care susţin un atic uşor în semicerc, încadrat de atice ondulate. Faţada parterului a fost modificată pe la jumătatea ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Andrényi Karoly Jr. a fost preocupat şi de soarta angajaţilor săi, fapt ce l-a determinat să introducă un sistem de pensii, preluat ulterior şi de alţi industriaşi din Arad. În această clădire a funcţionat în perioada comunistă I.C.R.T.I. Arad (Întreprinderea Comerţului cu Ridicare Textile şi Încălţăminte). Era o întreprindere de stat creată la nivel naţional, cu sedii în fiecare oraş-reşedinţă de judeţ. Această întreprindere primea din toată ţara diverse mărfuri de manufactură, distribuindu-le apoi magazinelor din Arad: Ziridava, Aradul, Gulliver etc.

2. Bustul lui Csiky Gergely, realizat din bronz, a fost dezvelit în anul 1912 în parcul arădean Lajos Kossuth, în fața Bisericii Lutherane (Biserica Roșie), într-un scuar creat între sensurile de mers.

Bustul a fost opera sculptorului Philipp Istvan, originar din orașul Vagbeszterce, situat astăzi pe teritoriul Slovaciei. Acest monument a fost demontat la data de 25 octombrie 1934, de atunci fiindu-i pierdută orice urmă.

Csiky Gergely a fost un dramaturg maghiar care s-a născut la data de 8 decembrie 1842 în localitatea Pâncota, de lângă Arad, și a decedat la data de 19 noiembrie 1891, la Budapesta. În piesele sale a evocat societatea maghiară din vremea sa. S-a inspirat din dramaturgia franceză. În amintirea sa, Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara și liceul cu predare în limba maghiară din Arad îi poartă astăzi numele. Iată câteva repere ale creației sale: Profeția (1875), Mântuirea Thaliei (1878), Magul (1879), Mizerie cu zorzoane (1881) și Cumetrii (1891). A mai scris eseuri despre teatru și a realizat traduceri din Sofocle, Racine, Pindar, Euripide, etc.

3. Bulevardul Revoluției, principala arteră de circulație a orașului Arad, mai exact centrul urbei, a fost trasat în mai multe etape, prima fiind încheiată la jumătatea secolului al XVIII-lea. Atunci, principala stradă a orașului se întindea de la actuala piață Avram Iancu, până în locul unde astăzi se află Primăria. În anii ce au urmat, orașul a cunoscut o înfloritoare dezvoltare, fapt ce a făcut ca odată cu noile construcții ce apăreau în nordul orașului, să se lungească și strada principală, ajungând la 100 de ani de la prima etapă de trasare, până în zona Podgoria de astăzi. Dat fiind faptul că aceasta a fost (și continuă să fie) zona ultracentrală a orașului, aici au fost construite reședințele multor oameni înstăriți ai Aradului, dar și principalele obiective ale urbei. Acest lucru a făcut din Bulevard un adevărat sanctuar al patrimoniului construit. De-a lungul vremii, Bulevardul a purtat denumiri precum Andrassy-ter în perioada ocupației austriece, Bulevardul Regina Maria și Regele Ferdinand (pentru o perioadă, jumătate din arteră purta numele Regina Maria, iar cealaltă jumărate, Regele Ferdinand) în perioada interbelică, Bulevardul Republicii în perioada comunistă, ajungând la denumirea de Bulevardul Revoluției în perioada postdecembristă. Spațiul dintre cele două sensuri de mers pe care le vedem astăzi, a fost decorat de-a lungul vremii de tot felul de monumente de artă plastică, unele păstrându-se și astăzi. Altele, însă, fie au fost înlăturate de diferitele regimuri de ocupație ale teritoriilor, fie au fost vandalizate sau chiar furate.

În scuarul creat între sensurile de mers, în fața Bisericii Luterane (Biserica Roșie), a fost ampalsat în anul 1912 bustul lui Fabian Gabor, scriitor arădean de expresie maghiară, traducător de literatură clasică și de istorie care s-a remarcat prin creațiille sale literare, dar mai ales prin valoroasele-i traduceri din Cicero și Lucretius. Bustul a fost realizat în bronz de către sculptorul Philipp Istvan, originar din orașul Vagbeszterce, situat astăzi în Slovacia. La data de 4 septembrie 1934 statuia a fost dărâmată de niște persoane rămase neidentificate, urma bustului pierzându-se în negura vremurilor. Totuși un bust al lui Fabian Gabor, realizat în anul 2008, el fiind amplasat în fața Bisericii Reformate de pe strada Eminescu.

Fabian Gábor, a fost un scriitor, om politic și de știință, de origine maghiară care a trăit în Arad. El s-a născut la data de 28 decembrie 1795 la Vorosbereny (Ungaria) și a decedat la data de 10 decembrie 1877 la Arad. S-a implicat în Revoluția de la 1848 fiind unul dintre susținătorii lui Lajos Kossuth.

4. Casa de raport a lui Kohn Jozsef este un monument istoric și de arhitectură din zestrea urbanistică a municipiului Arad, situat pe strada Episcopiei, la nr.9, operă a arhitectului maghiar Szantay Lajos, și dat în folosință în anul 1906.

Clădirea de mari dimensiuni are o poartă carosabilă şi pietonală din fier forjat cu decor vegetalo-floral, prin care se poate admira galeria porţii. Edificiul se încadrează stilistic perioadei geometrice a secessionului. Fațada clădirii afișează o linie sobră dată de ornamentaţia geometrică uşor profilată, reflectată în încadramente, şi de cărămida aparentă a faţadei clădirii, dintre ferestrele etajului II. La interior, în casa scării, atrage atenția decorul geometric de la feroneria balustradei scărilor din marmură roşie, fresca plafonului cât şi vitraliile, care se păstrează numai parțial.

5. Bârzava, în limba maghiară - Marosborsa, alternativ Berzova, este o comună din județul Arad, la limita între regiunile istorice Banat și Crișana, care include și satele: Bătuța, Căpruța, Dumbrăvița, Groșii Noi, Lalașinț și Slatina de Mureș.

Comuna este situată la poalele Munților Zărand, la contactul acestora cu Munții Metaliferi, pe malul drept al Mureșului, pe râul Bârzava -afluent de dreapta al acestuia.Prima atestare documentară a localității Bârzava datează din anul 1471. Comuna Bârzava este una dintre cele mai întinse comune din județ cu o suprafață de 25,6 de hectare.

La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 2707 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3019 locuitori), dintre care: români – 94,09%, romi – 0,785, ucrainieni – 0,78%, maghiari – 0,37%, germani – 0,18% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei arădene Bârzava, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 80,05%, penticostali – 8,61%, greco catolici – 5,1%, baptiști – 1,63%, martorii lui Iehova – 0,48%, ortodocși sârbi – 0,44%, romano catolici – 0,3% și restul – nedeclarată sau altă religie. Atracții turistice ale comunei Bârzava sunt: Biserica de lemn "Întâmpinarea Domnului"- monument istoric și de arhitectură datat 1807, Biserica ortodoxă din satul Bătuta, datată 1884, Biserica ortodoxă din satul Căpruța, Rezervația botanică naturală Runcu-Groși (261,8 hectare) și Rezervația naturală Monorostia.

6. Conacul (castelul) din Birchiș (vezi imaginea) a aparținut lui Alexandru Mocioni, el fiind situat într-un loc numit „Dâmbul Bughii”, la marginea dinspre luncă a pădurii din Birchiș.

Era un castel construit în stil neogotic, care nu avea proporțiile și amploarea celui de la Căpâlnaș și era mult mai solitar. Fire retrasă și meditativă, Alexandru Mocioni, mare iubitor de muzică clasică dar și națională, se așeza în castelul său la pian și cânta sau compunea, după inspirații de moment. Își petrecea mult timp și în impresionanta sa bibliotecă, care cuprindea mii de volume. Tot aici a redactat multe din celebrele sale discursuri politice. Mobilierul odăii sale era simplu, din lemn de brad, în încăpere se aflau două canapele și câteva fotolii, o oglindă mare și un birou, două mese și un lavabou, câteva obiecte de argint și mici mărunțișuri ca obiecte de decor, iar ferestrele erau umbrite de o tufă de liliac. La castelul din Birchiș a fost vizitat, în ultimele zile ale vieții sale, de Valeriu Branisce, căruia i-a încredințat sarcina de a-i îndeplini câteva din ultimele dorințe. După moartea sa, castelul avea să fie locuit doar în timpul verii. La sfârșitul anului 1918, când castelul era pustiu, câțiva bețivi au dat năvală în conac, au distrus mobilierul, biblioteca și arhiva familiei și au dat foc castelului. Acesta a ars complet, iar biblioteca și un valoros material istoric care se afla în castel s-au făcut scrum. Mai târziu, localnicii povesteau că cel care s-a aflat în fruntea celor care au distrus castelul, pe nume Cismaș, a fost lovit de un fulger pe când lucra la câmp în vreme ce alți oameni aflați în preajmă au scăpat neatinși. Castelul nu a mai fost niciodată refăcut.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Pionier sanitar

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor.

Insigna - membru al Organizației de pionieri

C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”.

În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții, un carnet de membru al organizației, o diplomă de grupă fruntașă și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Placheta - În amintirea botezului A.S.R.

principesa Ileana a României, născută la 20 decembrie 1908,

săvârșit în Palatul Regal din București la 15 ianuarie 1909

nași și nașe fiind M.S. Eduard al VII rege al

Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, împărat al Indiei,

M.S. regina Victoria a Spaniei,

A.S.I. marea ducesă Maria Pavlovna a Rusiei,

A.S.I. marea ducesă Maria de Saxa Coburg și Gotha,

A.S.R. principele Albert al Belgiei,

A.S.I. marele duce Boris Vladimirovici

și A.S.R. principesa Elisabeta a României

Principesa Ileana a României, cunoscută și ca domnița Ileana, a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria,dobândind prin naștere titlul de Principesă a României, care s-a născut la data de 5 ianuarie 1909 în București și a decedat în data de 21 ianuarie 1991 în SUA. După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, în anii următori Ileana locuind cu soțul lângă Viena și permițându-i-se să vină foarte rar în România. Atașată de România în timpul regimului Antonescu s-a stabilit cu familia în țară și deschizând la Bran, spitalul “Inima Reginei”. După abdicarea regelui Mihai a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948. Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț. Alegând calea monahismului, și-a luat numele monastic „Maica Alexandra” și a fondat Mănăstirea ortodoxă “Schimbarea la față” din Ellwood City (Rennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului, a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990. În tinerețe a studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al.Steriadi. Domnița Ileana - cum o numeau apropiații - a fost fondatoarea sau președintele a unor organizații de cercetași ca: Asociația creștină a femeilor române, Asociația ghidelor și ghizilor din România, etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, obține brevetul de căpitan de cursă lungă,( nu putea sa fie căpitan de cursă lunga ci doar skipper) navigând mai mulți ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România, cu această calificare.

Insigna - Fruntaș în producție M.I.M.C.

(Ministerul industriei materialelor de construcții)

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecărora. Aici se încadrează și insigna Evidențiat în producție – MIMC (Ministerul industrie materialelor de construcții). Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. De pe insignă nu lipsesc laurii de pe margine simbolizând “victoria finală” în efortul de creare a “societății socialiste multilateral dezvoltate” și a “omului nou”. Directivele Congresului al X-lea al Partidului Comunist Român au prevăzut o dezvoltare rapidă a ramurii industriei materialelor de construcții, care să satisfacă cerințele crescânde determinate de amplul program de investiții productive, de locuințe și obiective social-culturale, să asigure cerințele populației, precum și un volum sporit de produse pentru export. Pentru cuprinderea și soluționarea optimă a gamei largi de probleme ce izvorau atât din necesitatea asigurării ritmului intens de dezvoltare a industriei materialelor de construcții, cît și din amplificarea și diversificarea sferei sale de activitate, a devenit necesară crearea unui cadru organizatoric nou, corespunzător sarcinilor ce revin acestei industrii. În acest scop s-a dispus prin Decretul 654/1969 înființarea M.I.M.C.- Ministerului Industriei Materialelor de Construcții (1 octombrie 1969). Acest minister avea sarcina înfăptuirii politicii partidului și statului în ramura industriei materialelor de construcții, în realizarea căreia erau prezente în decret răspunderi și atribuții precis delimitate privind dezvoltarea ramurii, îndrumarea și controlul activității unităților din subordine, organizarea cercetării și proiectării etc. De asemenea, se prevedea atribuția de a coordona împreună cu organele centrale de resort planurile pentru întreaga activitate din ramura industriei materialelor de construcții.

Insigna - Primul concurs internațional R.P.R. (șah)

(Republica Populară Română)

Șahul (de la cuvântul persan shah = rege) este un joc de strategie între doi jucători. Forma curentă a jocului a apărut în sudul Europei, în a doua jumătate a secolului al 15-lea, după ce a evoluat de la un joc similar mult mai vechi din India. În ziua de azi șahul este cel mai popular joc ce se poate juca acasă, în cluburi, pe internet, prin corespondență sau în turnee. Regulile oficiale ale jocului sunt întreținute de Federația Internațională de Șah (FIDE). Jocul se desfășoară pe tabla de șah. Aceasta are o formă pătrată și este împărțită în 8 linii și 8 coloane ce formează 64 de pătrate cu suprafețe egale, numite câmpuri colorate alternativ în alb și negru. La început fiecare jucător are 16 piese: 8 pioni, 2 turnuri (ture), 2 cai,

2 nebuni, un rege și o regină. Unul dintre jucători controlează piesele albe iar celălalt piesele negre.

Jucătorii mută pe rând, respectând anumite reguli; prima mutare (începutul partidei) revine jucătorului cu piese albe. Scopul jocului este obținerea matului. Acesta survine atunci când un rege este atacat și nu poate evita capturarea. O victorie se consideră a fi un punct, existând și situația de pat, atunci când punctul se împarte la cei doi jucători, când partida se prelungește și nimeni nu poate bloca regele advers. La primul concurs internațional de șah din România, studiind steagurile prezentate pe insignă, au participat jucători din cinci state europene: Polonia, Cehia, Republica Democrată Germană, Bulgaria și România. Nu am găsit alte informații despre această competiție, nicic măcar anul în care s-a desfășurat.

Legenda povestește că Regele Vishtaspa al Persiei a devenit extrem de plictisit de viaţă pentru că a realizat tot ce şi-a dorit: el era plin de triumf în războaie, sătul de vânătoare, obosit de intrigile şi plăcerile de la curtea sa. Regele suferea de plictiseală şi până la urmă a oferit o recompensă nelimitată celui care l-ar fi făcut să îşi recapete interesul pentru viață. Nimeni nu a reuşit până când a apărut Zarathushtra cu tabla de joc originală. El l-a invatat pe rege regulile și cum să îl joace şi, prin el, a demonstrat regelui toate regulile universului și ale vieţii. El le-a interpretat ca nimeni altul, aşa cum nici un jucător de şah din zilele noastre nu ar putea şi regele a fost foarte satisfăcut iar interesul său pentru viată a renăscut. După aceea el l-a rugat pe Zarathushtra să îi ceară orice şi-ar dori şi a promis că dorința îi va fi îndeplinită. Zarathushtra a dorit să îl învețe pe rege o lecţie prin care să nu mai fie megaloman încât să creadă că poate oferi cuiva chiar orice işi doreşte. Zarathushtra i-a spus regelui că îşi doreşte un lucru simplu si modest: Un bob de grâu pe primul pătrăţel al tablei, două boabe pe cel de-al doilea, 4 pe cel de-al treilea și tot aşa dublând cantitatea anterioară până când toate cele 64 pătrățele vor fi pline cu boabe de grâu. Regele a râs şi a promis că îi va trimite lui Zarathushtra grâul în câteva zile, gândindu-se că a fost prost să ceară câteva boabe de grău când ar fi putut cere aur si o adevarată comoară. Le-a spus oamenilor săi să calculeze cantitatea de grâu şi să i-o trimită lui Zarathushtra. A fost surprins când, după câteva săptămâni aceştia au venit la el şi i-au spus că ar trebui să trimită o cantitate de grau care nu exista în tot imperiul. Chiar dacă ar fi adunat tot grâul din tot imperiul ar fi fost a suta parte din a suta parte a cantităţii promisă lui Zarathushtra. Regele a fost şocat să audă aceştea şi şi-a dat seamă că nu îşi poate ţine promisiunea. A trimis dupâ Zarathushtra şi i-a spus cât de ruşinat este. Zarathushtra i-a spus că nu vrea grâul ci că a vrut doar să îl înveţe pe rege o lecţie şi apoi s-a retras inapoi în pădurea lui.

Zarathustra (Zoroastru, 628 - 551 î.Hr.) a un fost profet, coordonator al religiei din anticul Iran, după unele izvoare un personaj istoric zeificat.

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul prezentat aici este rotund și a fost emis în anul 1900 Bun pentru Cantina fabricii Proroca. Nu se cunoaște diametrul și materialul din care s-a confecționat acest jeton și nici unde a existat Fabrica Proroca, Proroca fiind probabil numele proprietarului fabricii, deoarece o localitate cu acest nume nu se cunoaște în România. Pe avers în interiorul a două cercuri continue este marcată, pe două rânduri orizontale valoarea jetonului: “1 LEU”. Periferic circular între cele două cercuri este aplicată inscripția: “BUN PENTRU CANTINA FABRICEI PROROCA”, cuvântul Proroca fiind încadrat de câte un punct vizibil și în relief. Pe revers în interiorul a două cercuri periferice continue, unul gros și unul subțire, este reprezentată o căsuță pe frontonul căreia scrie PROROCA, probabil cantina sau fabrica cu acest nume, și un brad, în stânga clădirii. Sub clădire pe un rând orizontal este gravat anul: “1900” între două mici ornamente decorative identice. Periferic circular, în interiorul cercului gros, pe părțile laterale, este aplicată inscripția: “FONDIANER” și “ALBUZZI”, probabil întemeietorul fabricii. Având în vedere că jetonul are o valoare, se poate deduce că la sosirea în cantină, în momentul comandării meniului, muncitorul achita contravaloarea meniului și încă un leu și primea mâncarea în tacâmuri și un jeton. După ce servea masa muncitorul prezenta vânzătorului tacâmurile și jetonul, primind înapoi contravaloarea jetonului – 1 leu. Astfel vânzătorul cantinei avea un control sporit asupra tacâmurilor sale.

__________ooOoo___________

O ACȚIUNE ROMÂNAEASCĂ