Epaminonda's Blog.....: ALHAURIN DE LA TORRE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALHAURIN DE LA TORRE,

provincia MALAGA, comunitatea autonomă ANDALUZIA, câteva

vederi generale și trimiteri poștale, o monedă provizorie de carton,

o insignă și o medalie locale.

Oficiul de turism

Biserica

O intrare în localitate

Urbanism local

Trimitere poștală

Arhitectură locală

Monedă provizorie de carton locală

O insignă locală

Medalie locală

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII ȘI

PLACHETE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Vânturelul roșu (Falco tinnunculus) - Flora și fauna României

Produsul medalistic de mai sus celebrează pasărea Vânturelul roșu (Falco tinnunculus). Această pasăre este unul dintre cei mai populari răpitori diurni din România, de dimensiuni mici și cu o alură proprie păsărilor de pradă care degajă energie, agerime și determinare. Produs medalistic s-a realizat în două variante de metal-compoziție și are următoarele caracteristici:

Material (compoziție) – argint, puritate – 92,5%, formă – rotundă, diametru – 60 milimetri, greutate – 173 grame, calitate – patinată, tiraj – 60 exemplare și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus – 1146 lei
Material (compoziție) – cupru, formă – rotundă, diametru – 60 milimetri, calitate – patinată, tiraj – 40 exemplare și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus – 311 lei

Vânturelul roșu (Falco tinnunculus), cunoscut și ca vânturel, erete roșu, șoim roșcat, marinică, șușugaie, vetrușcă, vinderel (prin Olt.) sau șurligaie, este o pasăre de zi, specie de șoim care preferă stâncăriile. Este o pasăre de pradă, mică, de culoare castanie. Îi este specific zborul staționar, realizat prin bătăi rapide din aripi ("zborul Sfântului Duh"), la circa 7 - 15 metri de sol, timp în care își pândește pradă, lăsându-se apoi brusc asupra ei. Numele de vânturel ("bate vântul") i se trage tocmai de la acest fel de zbor. Spre deosebire de cei mai mulți șoimi, la vânturel apare dimorfismul sexual care este mai evident în ceea ce privește coloritul. Masculii au capul și coada cenușii, în timp ce la femelă – capul, coada și spatele sunt maronii cu dungi negre. Lungimea corpului este de 31 - 37 centimetri, anvergura de 68 - 70 centimetri, iar masa corporală medie de 190 grame (masculi) și 220 grame (femele). Se hrănește în principal cu mamifere mici, dar apreciază și păsările mici sau nevertebratele.

Placheta - Învățământul militar economic superior 1919 - 1994

Învățământul economic superior militar îşi are un loc distinct în panoplia

învăţământului militar, împlinind astăzi o sută de ani de existenţă.
Izvoarele acestui învățământ sunt considerate:

Înaltul Ordin de zi nr. 29 / 1 februarie 1861 prin s-a organizat Corpul Intendenţei Militare, şi nu Intendenţa
Înaltul Decret nr. 202 / 9 octombrie 1862 care reglementa organizarea noului Minister al Războiului din România. Reorganizarea ministerului prevedea Administraţia Militară ca nouă structură, având în compunere „Direcţia a 2-a, administraţie

Ţinând cont de noile cerinţe din domeniul apărării şi trăgând învăţămintele necesare din campania 1916 - 1918 a Marelui Război şi din înfăptuirea Statului Naţional Unitar Român, în anul 1918, s-a reorganizat Şcoala Superioară de Război, iar în cadrul acesteia, un an mai târziu, prin Înaltul Decret Regal nr. 4729, din 10 noiembrie 1919 a luat ființă o Secţie de Intendenţă. Durata învăţământului era de doi ani, având ca materii de studiu: „contabilitate; matematică financiară;

drept comercial cu noţiuni de drept civil şi administrativ; economie politică şi naţională; finanţe; statistică; exploatări; chimie industrialăşi alimentară; legislaţie şi administraţie militară în cele mai mici detalii; serviciul subzistenţelor în campanie; privire generală asupra istoriei militare cu învăţăminte speciale relevate la aprovizionarea armatelor şi funcţionarea serviciului subzistenţelor; curs special de organizare; geografie economică şi politică; curs special de Stat Major; noţiuni de topografie; Istoria universală şi Istoria Românilor; literatura română şi logica; curs special de ştiinţeaplicate la armate; drept internaţional public”. 12 ani mai târziu, regulamentul prevedea o adecvare mai bună a materiilor de studiu cerinţelor acelor vremuri. Cursurile predate erau: „tactica generală şi Stat Major cu privire la funcţionarea serviciilor, informaţiilor şi transporturilor; serviciul intendenţei; serviciul subzistenţelor; geografie economică; contabilitate
generală; administraţie militară; chimie industrială şi alimentară; istorie militară cu învăţăminte relative la aprovizionarea armatei şi funcţionarea serviciului de intendenţă; topografie; drept administrativ; drept comercial; organizare; mobilizare; finanţe; matematică comercială; economie politică; armament şi muniţii; serviciul sanitar; legislaţie (în special a burselor de valori); fabricaţia de războiu; drept civil; drept internaţional; călărie; scrimă; conducerea automobilului şi motocicletei”. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu dezmembrarea (desființarea) Armatei Regale a României, învăţământul de logistică a cunoscut modificări, din cauza deficitului de cadre, epurărilor care au urmat după anul 1947, pe considerente politice, printre care şi a cadrelor de administraţie şi intendenţă. În anul 1948, ca urmare a transformărilor survenite în reţeaua de învăţământ superior militar, prin Decretul nr. 1803, din 29 august, se desfiinţează Şcoala Superioară de Război şi se înfiinţează Academia Militară, iar prin Decretul nr. 261, din 25 septembrie 1948, se desfiinţează Şcoala Superioară de Intendenţă din cadrul Academiei Militare şi se înfiinţează Şcoala Superioară de AdministraţieMilitară în cadrul aceleiaşi instituţii. Un an mai târziu, prin diversificarea învăţământului, pe baza Decretului nr. 371/14.09.1949, se desfiinţează Şcoala Superioară deAdministraţie Militară şi se înfiinţează AcademiaSpatelui Armatei, organizată pe două profiluri de bază, corespunzător celor două facultăţi: Facultatea generală a spatelui, având ca obiectiv pregătirea ofiţerilor de conducere, şi Facultatea economico-financiară pentru pregătirea ofiţerilor de intendenţă şi finanţe. În 12 septembrie1953, prin Decretul nr. 368, se desfiinţează Academia Spatelui, efectivele acesteia fiind preluate de Academia Militară. Cele două facultăţi ale Academiei Spatelui capătă o nouă formă, devenind Facultatea de spate şi aprovizionare militară şi Facultatea financiară militară, ambele cu durata de şcolarizare de trei ani, urmărindu-se o pregătire superioară a cadrelor de servicii (logisticienilor). Schimbarea nu este numai de denumire, ci şi de fond. Se dădea un nou conţinut învăţământului şi se dorea o specializare distinctă a ofiţerilor, corespunzător compartimentelor de aprovizionare şi de asigurare financiară, de la toateeşaloanele. În anul 1959, prin Decretul 214, din 13 ianuarie, Academia Militară se contopeşte cu Academia Militară Tehnică (unde se învăţa logistica de producţie şi asigurarea tehnică, adică managementul mentenanţei) sub denumirea de Academia Militară Generală, iar Facultatea de spate şi aprovizionare militară îşi schimbă denumirea în Facultatea de arme şi servicii. Acordându-se importanţa cuvenită tuturor laturilor logisticii din armată, în anul 1964, ca urmare a amplificării şi acutizării nevoilor tot mai crescânde privind transporturile militare la pace şi război, se înfiinţează, în cadrul facultăţii, încă o specialitate cu rang de secţie: căi ferate şi transporturi. Tot în contextul perfecţionării pregătirii cadrelor de specialitate, în această perioadă iau fiinţă, pe lângă facultate, cursuri academice superioare de conducere servicii, de intendenţă şi finanţe. În anul 1969, ca efect al Legii învăţământului şi al Decretului nr. 1037/01.11.1968 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor militare de învăţămînt, Academia Militară Generală se reorganizează, devenind Academia Militară. În cadrul sectorului tactic-operativ, se înființează patru facultăţi, între care şi Facultatea de servicii (prin desprinderea de Facultatea de arme), cu specialităţile: conducere servicii, intendenţă, transporturi militare şi finanţe şi două catedre: catedra de tactica serviciilor şi transporturi militare şi catedra de finanţe, iar durata cursurilor se micşorează de la trei la doi ani. După evenimentele din decembrie 1989, în pas cu transformările intervenite în întreaga viaţă socială, inclusiv în învăţământul superior, care l-a cuprins şi pe cel militar, începând cu anul 1990, în Academia Militară învăţământul reorganizându-se din perspectiva dezvoltării armatei după noi principii doctrinare, a perfecţionării structurii sale funcţionale şi a înzestrării cu tehnică şi materiale moderne, Academia Militară Tehnică se separă de Academia Militară, iar Secţia de servicii, prin Hotărârea de Guvern nr. 550, din 17 mai 1990, art. 14, s-a transformat în Facultateade Logistică. Începând cu 17 septembrie1990, Facultatea de Logistică organizează şi desfăşoară doctorat în ramura ştiinţă militară, ,,specialitatea logistică”, şi are toate drepturile de verificare şi de atestare pentru acordarea titlului ştiinţific. Evoluţia învăţământului economic superior în logistica Armatei României, de la începuturi şi până astăzi, a fost în acord cu măsurile de dezvoltare şi de perfecţionare continuă a organismelor armatei române şi cu necesitatea perfecţionării continue a pregătirii ofiţerilor logisticieni, pentru a asigura armatei condiţiile materiale necesare efectivelor acestora în obţinerea victoriei pe câmpurile de luptă, pentru a trăi şi pentru a se instrui.

Placheta - FEDERAȚIA ROMÂNĂ DE LUPTE

Întâlnirea internațională de lupte libere

seniori - România - Bulgaria 1966

Primul pas oficial al practicării sportului, din punct de vedere instituțional, pe teritoriul țării noastre, l-a constituit înfiinţarea, la data de 1 decembrie 1912, a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.). Prima ocazie, când s-a vorbit de lupte, ca ramură de sport, a fost la 5 aprile 1925, atunci când a avut loc Adunarea Generală Ordinară a F.S.S.R. în cadrul căreia s-a hotărât conducerea unitară a fiecărei discipline sportive. Ca preşedinţi ai Comisiunilor Centrale de Sport au fost aleşi: C. Manuilă (fotball asociaţie), Novrea (sporturi de iarnă), dr. Talangescu (box), M. Economu (tenis), Th. Rosetti (ski), căpitan Ţane Săvescu (oină), Dinu Cesianu (scrimă), căpt. Mircea Savu (luptă), A. Leucuţia (atletism), Georgescu Pălărnidă (ciclism), dr. Ritter (sporturi de apă); Acesta a fost momentul constituirii unei structuri sportive specializate pentru lupte. În luna august anul 1929, Parlamentul a votat Legea Educaţiei Fizice prin care s-a hotărât ca administrarea şi organizarea activităţii sportive să se facă numai prin Uniunea Federaţiilor de Sport din România (UFSR). Un an mai târziu federaţiilor sportive le-a fost recunoscut statutul juridic. Potrivit lui E. Ghibu şi I. Todan, la 23 noiembrie 1930, la Oradea, a luat fiinţă Federaţia Română de Lupte şi Haltere („Lupte şi Greutăţi”), alcătuită dintr-un comitet provizoriu, iar recunoaşterea caracterului oficial a structurii s-a produs în 1932 când preşedinte al Federaţiei a fost ales Camil Manuilă, după ce în prealabil sediul a fost mutat, în anul 1931, la Bucureşti. (Lupte – curs de baza I.E.F.S. 1981). În prezent, Federația Română de Lupte, ca succesoare a fostei Federații Române de Lupte, fondată în anul 1930, este constituită prin asocierea cluburilor sportive și a asociațiilor județene de lupte, afiliate, în baza prevederilor O.G. nr. 26/2000 și a legii Educației Fizice și Sportului nr. 69/2000. Federația Română de Lupte este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ, structură sportivă de interes național, singura autorizată să organizeze și să controleze activitatea luptelor sportive pe teritoriul României. Pe plan internațional, Federația Română de Lupte este afiliată la Federația Internațională de Lupte, United Word Wrestling (U.W.W.) precum și Federația Europeană de Lupte, European Council of Associated Wrestling (C.E.L.A.). La nivel național, Federația Română de Lupte funcționează sub tutela Ministerului Tineretului și Sportului precum și a Comitetului Olimpic și Sportiv Român, de sprijinul cărora se bucură în activitatea de performanță întreprinsă. În ceea ce privește relațiile instituționale, Federația Română de Lupte, în derularea activității de mare performanță, se bazează pe sprijinul a o serie de instituții partenere dintre care amintim: Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Agenția Națională Anti-Doping, Institutul Național de Medicină Sportivă, Institutul Național de Cercetare pentru Sport, Centrul Național e Formare și Perfecționare a Antrenorilor, Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport. De asemenea, Federația Română de Lupte încurajează parteneriatele, de orice fel, reciproc avantajoase, asigurându-și colaboratorii de un parteneriat onest de promovare reciprocă. Autoritatea Supremă a Federației Române de Lupte este Adunarea Generală (un reprezentant al fiecărei structuri afiliate), iar hotărârile luate se duc la îndeplinire de către Biroul Federal, (organul de conducere între adunările generale) prin Colegiile şi Comisiile Centrale ale federației. La acest moment, în cadrul Federației Române de Lupte, sunt afiliate un număr de 140 de membri-structuri sportive, cluburi sportive, asociații județene de lupte, din toate zonele țării, din 40 de județe, în cadrul cărora funcționează secții ce desfășoară activitate de performanță la lupte greco-romane, lupte libere, lupte feminine, lupte pe nisip și lupte tradiționale (trântă, s.a). Performanțele internaționale ale sportivilor, care au reprezentat România, la marile competiții, situează Federația Română de Lupte pe un onorant loc 5 în elita Federațiilor Sportive Naționale, din toate timpurile, în ceea ce privește medaliile olimpice cucerite. De asemenea, Federația Română de Lupte se află printre laureate, locul 10 all time, în clasamentul întocmit de către Federația Internațională de Lupte, United World Wrestling, în ceea ce privește medaliile cucerite la marile competiții, Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Continentale.

De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;
a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;
b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”
c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor. Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului; lupta cu piedică; Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România). Sus am postat logo-ul Federaţiei române de lupte.

C.C. Rahova (Clubul ciclist)

24.3.1929 Demi (semifond) II - Premiul II

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).
Conform DEX, Semifond este denumirea generală a probelor sportive (de atletism, natație, ciclism etc.) pe distanțe medii.

Jetonul - Spălătorie auto

0 - 24 h - PIT STOP - Drumul Petreștiului

www.autowsh.ro

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. O notă specifică este introdusă de un alt tip de jeton – care s-a răspândit rapid în ultimii ani – utilizat în cadrul spălătoriilor de autoturisme în regim self-service. În majoritatea cazurilor preţul de achiziţie al unui astfel de jeton este de 2,5 lei, însă un program complet de spălare necesită utilizarea concomitentă a două, trei sau chiar patru fise. Deseori, acelaşi jeton poate fi folosit deopotrivă şi la acţionarea unui aspirator în regim self-service. Nu trebuie să surprindă faptul că uneori acelaşi model de jeton este folosit de către două sau chiar mai multe spălătorii distincte (cu acţionari diferiţi şi adesea localizate la distanţe considerabile una faţă de alta), deoarece costurile de achiziţie a unei astfel de instalaţii specializate se reduc semnificativ dacă acţionarii spălătoriei nu doresc un design personalizat pe jetoanele lor şi acceptă să utilizeze unul dintre modelele standard pe care le livrează producătorii de spălătorii (spre exemplu, Expert Clean – Fabrica de Spălătorii Auto din Bucureşti are în oferta curentă patru modele standard de jetoane, cu diferenţe doar la diametru: 22 mm; 23,5 mm; 26 mm și 27,5 mm, însă la solicitarea expresă a clienţilor, producătorul este în măsură să furnizeze şi un design particularizat pe oricare din feţele jetonului). Pe una din fețele jetonului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este gravată pe un singur rând orizontal inscripția: www.autowash.ro. Pe cealaltă față a jetonului și tot în interiorul unui cerc periferic continuu, centrat, este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: “0 – 24 h / PIT STOP” iar sub această inscripție este reprezentat un steag de concurs în pătrățele (stilizat). Periferic circular, pe marginea jetonului este aplicată inscripția: “SPĂLĂTORIE AUTO (la partea superioară) și DRUMUL PETREȘTIULUI (la partea inferioară).” Jetonul este confecționat din nichel, este rotund și are diametrul de 25,5 milimetri. Spălătoria “PIT STOP” este situată în municipiul Sebeș, din județul Alba, pe strada Dorin Pavel (fostă Drumul Petreștiului), la nr. 154. Acest jeton se ridică de la un automat contra unei sume de bani și se folosește pentru acționarea dispozitivelor de pulverizare a apei sau detergentilor de spălare a autoturismelor.

__________ooOoo___________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ