Epaminonda's Blog.....: OHRINGEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea germană OHRINGEN,

districtul HOHENLOHE, landul BADEN WURTTEMBERG,

câteva vechi cărți poștale ilustrate, un jeton, o plachetă,

o monedă și o medalie locale

Palatul Primăriei

Spitalul districtual

Castelul

Biserica

Trimiteri poștale

O plachetă locală

Jeton local

Monedă locală

Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Insigna - F.M.E. Pitești (Fabrica de motoare electrice)

Pe data de 6 decembrie 1967 intra în producție Întreprinderea (fabrica)de Motoare Electrice Pitești (FME), cunoscută ulterior ca ”Micromotoare”, ”Ana Imep” și ”Nidec”. Firma este o companie producătoare de motoare electrice pentru electrocasnice și echipament auto din România. A fost înființată în anul 1967, ca o fabrică specializată pentru producerea motoarelor electrice pentru electrocasnice și utilizare industrială. În perioada comunistă, fabrica furniza motoare electrice pentru Uzina Mecanică Cugir, încă din 1968, pentru fabricarea mașinilor de spălat semiautomate Albalux. În anii 1980, fabrica a început să producă motoare cu 2 viteze pentru mașinile de spălat automate Automatic și Automatic Super fabricate la Cugir. În 1996 ANA Group a achiziționat 51% din acțiunile IMEP (proprietar bucureșteanul George Copos). Ponderea exportului realizat de ANA Imep era de aproximativ 97% din cifra de afaceri. În iunie 2016 compania a fost preluată de către grupul japonez Nidec, producător de motoare electrice. In 2018, grupul japonez Nidec inaugura in Stefanesti (județul Argeș) cea mai mare fabrica de motoare electrice din Romania in locul fostei Ana Imep. Fondatorul Nidec, Shigenobu Nagamori, a vizitat de doua ori fabrica de la Stefanesti, prima data in anul 2016, cand a fost achizitionata Ana Imep, iar apoi la ceremonia oficiala de deschidere, in mai 2018.

Insigna șapte ani vechime - Regimentul 30 Infanterie "Muscel"

Insignele militare regaliste pentru vechime de șapte ani contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntreruptă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi.

Regimentul 30 Infanterie “Muscel” a fost o unitate de nivel tactic care s-a constituit la data de 14/27 august 1916, prin mobilizarea unităților și subunităților existente la pace aparținând de Regimentul Muscel No. 30. Regimentul a făcut parte din organica Brigăzii 6 Infanterie, fiind dislocat la pace în garnizoana Câmpulung-Muscel.La intrarea în război, Regimentul 30 Infanterie a fost comandat de locotenentul colonel Stelian Alexandrescu. Regimentul 30 Infanterie a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 14/27 august 1916 - 28 octombrie/11 noiembrie 1918. Drapelul de luptă al regimentului a fost decorat cu cea mai înaltă distincție de război, Ordinul “Mihai Viteazu”, clasa III. În înaltul Decret no. 928 din 21 iulie 1917 se arăta: „Pentru vitejia și avântul extraordinar cu care au luptat ofițerii, subofițerii și soldații în aprigele lupte din iulie 1917. În ziua de 11 iulie au dat o luptă crâncenă atât la redutele 123, 124, 125, 126 și 127 după Mănăstioara și dealul Fundătura Secăturii, străpungând lucrările fortificate de pe Dealul Mănăstioara, ce nu fusese încă bombardat aruncând pe apărători afară din ele, în completă dezordine. În zilele următoare a înaintat victorios prin Găurile, cucerind Dealurile Poiana Zimbrului, Bataragă, Piatra, Vârful la Șipoțel, Vârful Calului și pe acel al Pleșoaiei unde a rezistat apoi, îndelungat contra înverșunatelor atacuri date de 2 regimente germane, noi intrate în luptă. S-a capturat 5 ofițeri, 260 trupă , 2 obuziere de 105 mm, un tun de munte, 1 mortier de 117 mm., 4 tunuri de 77 mm., 8 mortiere de tranșee, 5 aruncătoare de grenade, 5 mitraliere, peste 600 de arme, 27 chesoane, 1 trăsură de gaze asfixiante, precum și o imensa cantitate de muniții și material de război.”

Insigna - Sport club municipal Pitești 2010

Clubul Sportiv Municipal Pitesti s-a infiintat in anul 1959 sub denumirea Consiliul Orasenesc Pentru Sport Pitesti, având în acel moment doar 2 secții: box si sportul pentru toti. In urmatorii ani s-au înființat și alte secții: lupte greco-romane (1960), atletism (1963). Incepand cu anul 1965, clubul are alta denumire: Clubul Sportiv Orasenesc Pitești. Noua entitate sportiva va avea, incepand din anul 1966, si o echipa de handbal masculin. In anul 1972 se va schimba din nou denumirea clubului, aceasta ramanand pana in zilele noastre Clubul sportiv municipal Pitești și are sediul pe Strada costache Negri, la nr.26. Alte secții ale clubului sunt: atletismul, înotul, luptele, kaiac-canoe (1972), sambo, radioamatorism, judo (1978), baschet feminin junioare (1999), volei feminin (2001) și baschet masculin (2002) .

Insigna - Centrul 51 radiolectronic

Centrul 51 de transmisiuni, denumire actuală Centrul 51 radioelectronic este o unitate tehnică de transmisiuni-informatică strategice subordonată structurilor organizatorice de conducere ale Armatei române și este dislocat în garnizoana Pitești. Această structură militară a fost înființată la data de 1 noiembrie 1951 pe structura unui batalion de transmisiuni, unitatea a cunoscut mai multe transformări, primind, în anul 1964, denumirea de “Centrul 51 Transmisiuni”, iar în 2008 pe cea actuală. În data de 4 septembrie 1996, Centrul 51 de transmisiuni a primit drapelul de luptă. De la înființare și până în prezent, Drapelul de luptă al unității a fost decorat cu Ordinul „Pentru Merit” în grad de Cavaler și Ordinul Național ” Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Insigna - C.P. Pitești - Rebonex

(Combinatul petrochimic)

Rafinăria Arpechim Pitești a fost una dintre cele mai mari rafinării din România, ce a fost închisă definitiv în anul 2011, din raţiuni economice, în urma unei decizii luată de Consiliul de Supraveghere al OMV Petrom. Conducerea companiei a anunţat ulterior intenţia de a dezafecta unele instalaţii şi de a amenaja un depozit de carburanţi pe platforma fostei rafinării. Amplasată la sud de municipiul Piteşti, rafinăria avea o capacitate nominală de circa 3,5 milioane de tone pe an, fiind iniţial proiectată ca parte a unui complex petrochimic. Prima instalaţie a fost inaugurată în anul 1964, iar în 1971 rafinăria a fost integrată cu complexul petrochimic. Combinatul s-a extins treptat în anii următori, ajungând să aibă aproape 8000 de angajaţi. După anul 1990, rafinăria de la Piteşti a aparţinut, pe rând, de Regia Autonomă a Petrolului, de Compania Română de Petrol şi apoi de Societatea Naţională a Petrolului (SNP) Petrom, companie preluată în 2004 de austriecii de la OMV. În anul 2006, în urma unei investiţii de peste 40 de milioane de euro, la rafinăria de la Piteşti a fost inaugurată o instalaţie care permitea obţinerea de carburanţi cu conţinut redus de sulf, în conformitate cu standardele europene. În acelaşi an, la Arpechim s-au rafinat 3,4 milioane de tone de ţiţei. La începutul lui 2007, pe platforma Arpechim mai lucrau aproape 2.500 de salariaţi. Potrivit unui plan de externalizare a serviciilor anunţat de Petrom, numărul lor urma să se reducă la jumătate până la finalul anului. Pe 28 mai 2007, autorizaţia de mediu a rafinăriei Arpechim a fost suspendată, ceea ce implica sistarea activităţii de producţie pentru o perioadă de până la şase luni. Reprezentanţii Agenţiei pentru Protecţia Mediului Argeş şi ai Comisariatului Judeţean Argeş al Gărzii Naţionale de Mediu anunţau atunci că măsura a fost luată din cauză că unele măsuri pentru reducerea impactului activităţii asupra mediului nu au fost realizate în termenul stabilit. Pe data de 1 iunie, Petrom anunţa că a aprobat planul de închidere temporară a rafinăriei Arpechim şi estima că, în două luni, vor fi realizate lucrările minime necesare încetării efectelor deciziei de suspendare a autorizaţiei integrate de mediu. Tot în anul 2007 s-a luat decizia concentrării activităţilor petrochimice din cadrul Arpechim într-o entitate legală separată, Petrochemicals Argeş, care să includă instalaţia de piroliză, extracţia de aromatice, polietilena de joasă densitate şi polietilena de înaltă densitate şi o serie de facilităţi logistice. Reorganizarea activităţii de petrochimie şi informaţiile privind vânzarea noii societăţi au provocat numeroase proteste ale angajaţilor, care susţineau că le sunt periclitate locurile de muncă şi unele drepturi salariale. Pe 24 martie 2011, Consiliul de Supraveghere al OMV Petrom a decis închiderea permanentă a rafinăriei Arpechim, urmând să achite salariaţilor disponibilizaţi, pentru plăţi compensatorii şi alte măsuri de protecţie socială, circa 10 milioane de euro. Conform unui comunicat al companiei petroliere, decizia a fost luată din raţiuni economice, având în vedere provocările economice fundamentale-rafinărie mică, ineficientă şi fără ieşire la mare, cu un necesar ridicat de investiţii. La acel moment erau necesare investiţii de circa 100 milioane de euro pentru operarea rafinăriei, în condiţiile în care marja de rafinare nu permitea funcţionarea economică a unităţii. Compania investigase în prealabil opţiunea vânzării, însă nu a fost identificat un cumpărător care să dispună de expertiză şi resursele financiare necesare operării în siguranţă a rafinăriei. Decizia a fost luată într-un context internaţional în care o serie de capacităţi de rafinare din Europa se închideau sau erau puse la vânzare ca urmare a unei supracapacităţi de rafinare.

Rebonex a fost o marcă comercială internațională înregistrată miercuri, 22 martie 1967 de către Combinatul petrochimic din Pitești. Această marcă a fost valabilă 40 de ani, până în data de 22 martie 2007.

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul – Simfonia lalelelor. Orașul Pitești a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura piteşteană, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Calea București

Hotelul și Restaurantul Victoria

Hala

Hotelul Muntenia

Biserica Sfânta Vineri

Poarta monumentală a eroilor Regimentului 4 Argeș

Spitalul I.C.Brătianu

Gara

Liceul I.C.Brătianu

Palatul Administrativ

Biserica Sfântul Nicolae

Grădina Publică

Grota din Trivale

Biserica catedrală Sfântul Gheorghe

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură argeșene din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale și vederi generale.