Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea italiană CASARANO, provincia
LECCE, regiunea PUGLIA, din vremuri diferite, câteva vechi
cărți poștale ilustrate, o vedere generală și o insignă locală.
Piața S. Domenico - Primăria
Piața San Domenico - Strada Dante
Școală
Biserica Santa Maria della Croce
Castelul A.Pio
Piața și Monumentul S. Giovanni
Piața A. Diaz
Piața Umberto I
Strada Comunală
Piața Independenței
Panoramă
Parcul astronomic San Lorenzo
Arhitectură locală
Vedere aeriană
Trimiteri poștale
Insignă sportivă locală
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
_____________xxx_____________
O MEDALIE, O PLACHETĂ ȘI
CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi
subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în
articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Insigna - Pionier sanitar
Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu,
în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi
din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat
toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta
Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe
Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966
mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e
reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei,
editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor.
C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara
din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității
Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de
conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu
Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a
avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost
adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și
detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul
Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă
România”. În 1984, la
aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri.
În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă
România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de
masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din
Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să
înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după
puterile lor, la înfăptuirea acesteia.
Insigna - Membru al Organizației de Pionieri
"Organizația
Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei
și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica
Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să
cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei
muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și
bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în
construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se
făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu,
...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă
angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să
cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al)
organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case
ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al
Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a
Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația
Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau:
tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în
munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate.
Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament
fruntaș” și „Grupă fruntașă”.
Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata,
centura, eghileții, carnet de membru, diplomă grupă fruntașă și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea
inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost
fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de
Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au
fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti
fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri
specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt
ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani,
"Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine,
"Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni
membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si
adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii
Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au
numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni
Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre
deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.
Orice clasa forma un detasament de
pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar
structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare"
a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si
amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult
mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect
fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat
fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter
obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii
patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere
de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru
intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta
respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul
pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv
"la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile
si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere"
(comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu
trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate
in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu
regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ
au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de
"spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era
interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar
tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu
regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar
membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)
În amintirea Regelui Carol I
Produsul medalistic de mai sus este o medalie
rotundă, cu o singură față și diametrul de 68 de milimetri realizată în anul
1914 în amintirea Regelui Carol I. În câmpul medaliei se prezintă
România personificată printr-o femeie aflată în picioare, spre stânga,
sprijinită pe un scut timbrat de o coroană de oțel și blazonul familiei Hohenzolern,
învăluită și încinsă cu o centură cu spadă, purtând coroană, depunând o ramură
de palmier pe sicriul regal așezat pe catafalc, alături de o cunună de laur și
o panglică pe care sunt notați anii: “1839 - 1914”; în fundal sfeșnic cu două lumânări și biserica
Mănăstirii Curtea de Argeș, locul de înmormântare al regilor României.
Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:
- A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
- Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
- În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
- La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
- În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
- În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
- La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
- În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
- La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
- La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
- În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
- La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
- Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
- La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
- La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
- În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
- La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
- Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
- În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
- La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
- La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
- În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
- La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
- În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
- La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
- În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
- La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
- În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
- La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
- În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
- La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
- În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
- La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti. În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
- În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
- La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.
Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din
România situată în oraşul cu același nume din județul Argeș. Ansamblul
cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai apreciate monumente de
arhitectură din Țara Românească. Mănăstirea a fost construită de către
domnitorul Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii de la
1359. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată
în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Fragmente ale
picturii originale sunt păstrate la Muzeul Naţional de Artă din
Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată între anii
1875 - 1886 de către arhitectul francez Andre Lecompte du
Nouy, discipol al lui Eugene Viollet le Duc, care i-a adus şi unele
modificări care au diminuat uşor, după părerea specialiştilor, valoarea
istorică a monumentului. Considerată
drept una dintre minunile arhitecturale ale României, mănăstirea poartă,
dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice
prea puţin cunoscute. “Pe Argeş în gios,
/ Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri
mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli - zece, / Care-i şi întrece...” Cine
nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul
din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe
locul fostei Catedrale Mitopolitane. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în
anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană,
în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire,
în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această
catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5
grade pe scara Richter. Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat
împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de
Iancu de Hunedoara.”, explică directorul Muzeului Curtea de
Argeş. Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din
dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără
seamăn. Contribuţia legendarului meşter
Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe
Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol,
sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei
moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al
moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe
Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de
arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică
directorul Muzeului Curtea de Argeş. Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la
construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură
adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost
tocmai simplă, mai cu seamă că insulele se aflau sub control otoman, iar
sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite
lăcaşelor creştine să se se ridice la nivelul moscheelor. “Neagoe i-a
scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire
la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile din Orient, sultanul a aprobat
importul, deşi mai târziu a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”. Un
lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de
marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul XIX,
Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă,
scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu- Biserica
Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol
I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886). “Din nefericire, nu
avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea
după reconstruire” mai spune directorul muzeului. În luna decembrie a anului
1610, când oraşul Curtea de Argeş era cucerit de trupele tânărului principe
transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani), mănăstirea a fost de-a dreptul
devalizată. “În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului,
Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din
plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea
monumentului”. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban
Cantacuzino. Înaintea celebrei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă
sfântul lăcaş susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea
puţină lume ştie. “Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Mânăstrii, a secat,
însă din iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S.Iosif, se
construieşte, peste drum de Mănăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele
de Fântâna lui Manole”. Arhitectura
lăcaşului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile
Andre Lecomte de Nouy îşi pune amprenta pe transformarea sa într-o construcţie
regală. “După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă ţară
călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeş drept loc de
murit. În acest scop va ridica, în prima locaţie, Castelul Peleş, în timp ce la
Curtea de Argeş decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui
Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă
şi sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul sau.
Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie
princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la
reconstrucţia modestului aghiazmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei şi
umilinţei sale pe care un occidental nu putea să o înţeleagă)”. Totodată, are
loc şi o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde şi cu circumferinţă mai
mare. Şi tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce
au urmat. La fel de puţin se cunoaşte faptul că în cursul reconstrucţiei,
pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. “Fresca ce era
nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez, noua frescă a Mănăstirii
fiind realizată de un grup de artişti din care făcea parte şi fratele
sau. Bucăți ale frescei vechi se păstrează și azi în muzeele României. În
curtea Mănăstirii Argeşului a existat un paraclis - singurul edificiu ridicat
de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş - care avea o pictură deosebit de
valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face
loc parcului destinat familiei regale. “În parcul creat au fost plantate
specii rare, găsindu-se şi azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera). În apropierae Mănăstirii, spre răsărit, avea
să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă Reşedinţa Regală,
ridicată dintr-o cărămidă specială. “Datorită calităţilor sale deosebite,
cărămida respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor
Bucureştiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol,
acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii)”. Reşedinţa Regală ridicată
de rege a funcţionat până la abolirea monarhiei, ca instituţie în subordinea
Casei Regale a României.“Această reşedinţă a fost un motiv de fricţiuni între
familia regală şi ierarhii de la Argeş, care revendicau aripa de nord a
construcţiei. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru şi, mai mult, în 1939
M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a mânăstirii. Lăcaşul
urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul
de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale.
(sursa Net – Adevărul.ro – Cristina Stancu)
Insigna - Fruntaș în producție - P.T.T.R.
(Poșta, telefon, telegraf, radio)
În
timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și
medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai
muncii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecărora.
Aici se încadrează
și insigna Evidențiat în producție –
PTTR (poșta, telefon, telegraf, radio). Baterea și conferirea acestui gen
de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru
convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și
apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o
eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice
fel, la sânge”. Aceste
distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din
metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. De pe
insignă nu lipsesc laurii de pe margine simbolizând “victoria
finală” în efortul de creare a “societății
socialiste multilateral dezvoltate” și a “omului nou”.
Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă
din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite poruncile
voievozilor pâna la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii
domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate
erau obligaţi să-i pună la dispoziţie. Primul document privind existenţa
serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat
de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta,
localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace
de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta
cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei
oficiale a domnilor şi marilor dregători. În a doua jumatate a secolului al
XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să
treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători
şi funcţionari - aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi se
acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la
Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru
perioade de câte 3 ani. După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă,
staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea
perioadă existau 30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal
era Craiova. Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru
particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. Între anii
1857-1862 se introduce, etapizat, monopolul de stat asupra activităţii de
poştă. La data de 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea
timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală,
bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour",
pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858. La data de 23 iulie 1862, a fost
emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi
Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării,
conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din
decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia. Perioada poştei
moderne a început în anul 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit
serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în anul 1893 s-a adaugat şi
serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată
în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864,
şedinţa desfăşurată sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În
calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul
Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă
din luna mai 1859. Prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii
purtând denumirea de "Lege telegrafo-poştală" a intrat în vigoare la
1 data de ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia
personalului, prin statut propriu. La data de 1 mai 1865, se introduce
serviciul abonamentelor prin poştă la presa din ţară şi străinatate,
administraţia poştală percepând un comision fix de 10% din costul
abonamentului, plus cheltuielile de expediere a sumelor şi francarea
trimiterilor. Tot în anul 1865, este organizat serviciul de poştă rurală, care
asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva
sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii poştale. În
luna august, se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de poştă, sucursale
ale biroului existent, noile birouri fiind amplasate în Calea Craiovei (Calea
Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi Strada
Belvedere. La data de 1 iulie 1871, intră în vigoare prima lege de
organizare a personalului, însoţită de "Regulamentul pentru fixarea
atribuţiunilor funcţionarilor telegrafo-poştali". Cu începere din
data de 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul de poştă
rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115
birouri poştale rurale. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare
din occident, începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în
funcţiune în anul 1900. În anul 1925, adminstraţia PTT a preluat exploatarea
unei noi ramuri de telecomunicaţii, radiotelegrafia (comunicaţiile
radioelectrice, cum se zicea pe atunci), fiind adaugată o nouă literă
simbolului care a devenit PTTR. În perioada interbelică, administraţia de poştă
şi telecomunicaţii a fost trecută în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi
Comunicaţiilor, structura organizatorică fiind, iniţial bazată pe direcţii
regionale. În anul 1955, a fost promulgat Decretul nr.197 prin care era
stabilit obiectul de activitate al ramurii de poştă şi telecomunicaţii, fiind
din nou consfinţit monopolul absolut al statului în acest domeniu. După
anul 1989, au avut loc profunde transformări în administraţia centrală a
statului, reflectate si în domeniul postei si telecomunicatiilor. Sus am postat
doua logo-uri din istoria instituției Poșta Română.
Insigna - Campionatul mondial de fotbal France 98 - România
Placheta - Concursul republican de tineret 1961 (atletism)
_____________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Fizicianul danez Niels Bohr, a trăit între anii 1885 - 1962
Detalii vignete de pe bilete spaniole de loterie
Detaliu vignetă de pe o acțiune românească
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 11.09.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu