Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1941, după eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, s-a emis moneda de mai jos. Desenul principal al aversului monedei îl înfățișează pe voievodul moldovean Ștefan cel Mare și Sfânt, îngenunchiat și oferind o biserică. Pare a fi inspirat după un desen din evangheliarul din 1473, comandat de Ștefan pentru mănăstirea Humor şi realizat de ieromonahul Nicodim. Se observă asemănările dintre mantii, largi, cu falduri, fără mâneci şi cu bordură la poale. Voievodul poartă mustață şi plete, aşa cum este reprezentat în portretele de epocă ce au ajuns până la noi, pe epitrahile sau pe tablouri votive (imagini reprezentând ctitori, cu miniatura monumentului în mâini - de la cuvântul latinesc votum, însemnând promisiune). Epitrahil sau patrafir se numește o fâșie lungă de țesătură, brodată cu motive religioase, purtată de preot sau de arhiereu în timpul serviciilor religioase. Pe un astfel de epitrahil păstrat la mănăstirea Putna este reprezentat Ștefan Vodă. Există opinia că pe monedă ar fi reprezentată biserica mănăstirii Putna, dar asemănarea este slabă, cel puțin cu aspectul actual al bisericii. Pe aversul monedei sunt aplicate circular inscripțiile: 500 LEI între două cruci de Malta și MOLDOVA LUI ȘTEFAN ÎN VECI A ROMÂNIEI. Pe muchie este gravată inscripția PRIN STATORNICIE LA IZBÂNDĂ. Reversul monedei prezintă chipul în profil al regelui Mihai și inscripțiile circulare: MIHAI I REGELE ROMÂNILOR, 1941 (anul emiterii) și Ioana Basarab (numele gravorului).

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea – 500 lei, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 25 grame, materialul – aliaj argint (argint – 83,5% și cupru – 16,5%), marginea – netedă și tirajul – 775000 exemplare.

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

2. În data de 15.07.2010 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă care omagiază personalitatea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române - Justinian Marina. Aversul monedei prezintă Palatul Patriarhal din Bucureşti; deasupra, inscripţia în arc de cerc „PALATUL PATRIARHAL“, dedesubt, inscripţia „ROMANIA“, valoarea nominală a monedei - „10 LEI“, stema României şi anul de emisiune - „2010“. Reversul monedei prezintă portretul patriarhului Justinian Marina; în dreapta, stema Patriarhiei Române şi anii între care a trăit patriarhul - „1901 - 1977“; la exterior, inscripţia circulară „PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA“.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: seria – Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, data emiterii – 15.07.2012, valoarea – 10 lei, metalul – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof, marginea – zimțată, prețul de achiziție al unei monede la data emiterii sale (fără TVA) – 190 lei și tirajul – 1000 exemplare.

Palatul Patriarhal, cunoscut și ca Reședința Patriarhului, este un edificiu din București, amplasat pe Dealul Patriarhiei, ce funcționează ca reședință patriarhală. Edificiul de astăzi este construit pe locul în care Constantin Șerban Cârnul a construit o locuință pentru starețul mănăstirii. În anul 1688 Radu Leon numește mănăstirea mitropolie a țării, iar vechea locuință a starețului este refăcută și i se aduc diverse adăugiri. Între anii 1932-1935 arhitectul Gheorghe Simotta adaugă un corp palatului, astăzi corpul principal al palatului, format din sala mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului și alte câteva încăperi. Edificiul Reşedinţei Patriarhale a fost realizat în mai multe etape. Construită iniţial ca stăreţie a mănăstirii, înfiinţată aici de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654 - 1658), a cunoscut ulterior mai multe etape de transformare. Mai întâi a fost reşedinţa mitropolitului (1668), transferată în Bucureşti odată cu mutarea aici a capitalei şi a domnitorului de la Târgovişte, iar din anul 1925, odată cu ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, a fost transformată în Reşedinţă Patriarhală. „Fiind dintru început o construcţie bisericească, indiferent de adăugirile sau înnoirile aduse, arhitectura sa a rămas mereu adaptată în raport cu această destinaţie. Astfel, aspectul ei este unul monumental, dar simplu, fără decoraţii inutile. Stilul arhitectural, de orientare neoromânească, cu spaţii armonioase ce reunesc elemente stilistice multiple - romanice, gotice, renascentiste, creează o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existenţa grădinii interioare, cu coloane de piatră sculptată, cu fântână arteziană şi statui. Între anii 1928 şi 1931, prin purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea, au avut loc mai multe transformări radicale la palatul Reşedinţei Patriarhale. Atunci s-a adăugat pe latura de vest o nouă şi încăpătoare incintă, în formă de patrulater, cu o curte interioară în mijloc. Construcţia noii incinte a Reşedinţei Patriarhale a început în anul 1928, după planurile arhitectului George Simotta, cheltuielile construcţiei fiind acoperite din bugetul statului. Diriginte de şantier a fost chiar arhitectul proiectant, iar antreprenor şi constructor inginerul Aurel Ioanovici din Bucureşti, care a lucrat în baza unui contract încheiat cu Patriarhia, la 8 iunie 1928. În timp, această incintă a cunoscut modificări și îmbunătățiri. În timpul Patriarhului Justinian, trotuarele din curtea interioară, în suprafaţă de 70 mp, au fost pavate cu marmură, înlocuindu-se vechea pardoseală din asfalt şi ciment. De asemenea, au fost montate borduri din travertin, iar bazinul fântânii arteziene din mijlocul curţii a fost placat cu marmură. Totodată, pe trei laturi ale curţii interioare, unde arhitectura clădirii a îngăduit, s-au montat 8 coloane din piatră de Albeşti, cu fusul şi capitelurile frumos sculptate, cu motive inspirate din coloanele bisericii Mănăstirii Văcărești, cum se văd şi astăzi, şi s-au pardosit cu plăci de marmură coridoarele deschise ale terasei de la etaj, care dau în curtea interioară”, a explicat arhim. Paisie Teodorescu. Privită de pe terasa de la catul de sus, curtea interioară a Reşedinţei Patriarhale, cu coloanele ei de piatră sculptată de factură brâncovenească, Altarul de vară, bazinul cu havuz şi rafinamentul artistic cu care este amenajat puţinul spaţiu disponibil (consacrat în mare parte peluzelor cu iarbă şi flori), creează acum un cadru elegant și primitor, solemn și în același timp prietenos.

Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (născut la data de 22 februarie 1901 în localitatea Suieşti, judeţul Vâlcea şi decedat la data de 26 martie 1977 în Bucureşti) a fost al trei-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste. În ciuda tuturor dificultăților, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente și schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii. La 19 - 20 octombrie 1948 Sf. Sinod a votat Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai 5 mitropolii, cu 13 eparhii în ţară şi două eparhii românești în "diaspora". În anul 1950 Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări și credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955. A creat așezăminte de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni. În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea învățământului teologic ortodox; de atunci și până în anul 1989 au funcționat două Institute teologice cu grad universitar și șase Seminarii teologice. A întreținut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine. Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul semnificativ "Apostolat social". S-au reeditat: "Biblia sinodală", în două ediții (1968 și 1975); "Noul Testament"; toate cărțile de cult, fiecare în mai multe ediții, aproape toate manualele necesare pentru învățământul teologic superior și seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic, istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoți, sau teze de doctorat. În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici, au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice 999, iar dintre acestea 128 mânăstiri, schituri și alte așezăminte monahale. Patriarhul Justinian a încetat din viață în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă și l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București, ctitorită de el. Pe crucea încastrată în zid, Patriarhul i-a cerut meșterului să sape următoarea inscripție: "M-am luptat lupta cea bună. Credința am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea".

3. În data de 20 noiembrie 2017 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din tombac cuprat dedicată împlinirii a 160 de ani de la introducerea iluminatului public cu petrol lampant în Bucureşti. Aversul monedei prezintă un instantaneu bucureştean de epocă, inscripţia în arc de cerc ,,ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „1 Leu” și anul de emisiune „2017”. Reversul monedei redă o imagine de epocă a gării Filaret, inscripţiile „INTRODUCEREA ILUMINATULUI PUBLIC CU PETROL LAMPANT IN BUCURESTI” şi „160 ANI”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoare nominală: 1 leu, metal: tombac-cuprat, formă: rotundă, diametru: 37 milimetri, greutate: 23,5 grame, calitate: proof, cant: zimțat, tiraj: 250 exemplare și preț unitar fărăr TVA: 100 lei.

Gara Filaret, azi autogară – monument istoric, a fost prima gară din București, ce s-a deschis în data de 19 / 31 octombrie 1869, cu ocazia inaugurării primei linii de cale ferată din Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – calea ferată București – Giurgiu. Când oamenii au auzit că domnitorul Cuza vrea să tragă construiască o linie de cale ferată între București și Giurgiu s-au temut că, din cauza locomotivelor cu aburi, vacile nu vor mai da lapte, găinile se vor speria de moarte, iar soarele va rămâne pentru totdeauna ascuns în spatele unei perdele de funingine. În plus, birjarii, hangiii și căruțașii, văzându-și amenințate interesele, se împotriveau din toate puterile ideii de-a dreptul năstrușnice de a concesiona proiectul unei companii străine. Totuși, în septembrie 1865, compania inginerului englez John Trevor Barkley și a asociatului său John Staniforth a primit undă verde de la domnitor pentru a începe construirea liniei de cale ferată București Filaret-Giurgiu, fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii. La 7 septembrie 1869, din Gara Filaret a plecat primul tren, cu un pasager de vazã, aflat într-una din cele mai importante cãlãtorii ale vieţii: Principele Carol, pornit la drum prin Europa în cãutarea unei soţii. Ceremonia oficialã de inaugurare a Gãrii Filaret s-a desfãsurat puţin mai târziu, la 31 octombrie 1869, în uralele entuziaste ale participanţilor veniţi să vadã „Trenul de Onore Michaiul Bravul”, care a plecat spre Giurgiu la ora 10:45. Având ca pasageri membri ai Guvernului, reprezentanţi ai Corpului Diplomatic și ai autoritãţilor celor douã orașe, trenul a circulat cu o „iuţealã mijlocie” de 45 km/orã, și a intrat în gara Giurgiu la 12:30. Construcția, realizată precum un careu, este formată dintr-un parter și un etaj, marginile clădirii închizându-se spre șine pentru a forma o hală în care intrau cele 3 linii de cale ferată. Hala peronului este marcată printr-un fronton triunghiular peste linia acoperișului corpului principal. Acoperișul halei este ridicat pe o structură metalică, așezată pe zidurile paralele ale construcției, decorate cu arce. Accesul la peronul acoperit, sprijinit pe console metalice, se făcea prin fațada principală, prin intrări amplasate în capătul celor două pervazuri ale clădirii. După ce în data de 13 / 25 decembrie Gara București Nord a fost legată la rețeaua feroviară, gara Filaret și-a pierdut din însemnătate și în anul 1960 a fost dezafectată, fiind transformată în autogară.

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL GIURGIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă - Podul Dunărea 1954

Podul Prieteniei Giurgiu - Ruse este un pod de oțel peste fluviul Dunărea care face legătura între orașele Ruse (Bulgaria) și Giurgiu (România). Podul a fost proiectat de V. Andreev, a fost inaugurat pe 20 iunie 1954 și are o lungime de 2,8 kilometri fiind accesibil traficului rutier, feroviar. Secțiunea centrală de 85 m lungime poate fi ridicată pentru a permite trecerea navelor mai mari. Această secțiune centrală mobilă este supusă periodic la revizii de către partea română, în atribuțiile cărei intră buna ei funcționare. Construcția a durat doi ani și jumătate și a beneficiat de sprijinul URSS. Având în vedere contextul politic al vremii în aceste teritorii încă din 1880 s-au purtat intense negocieri între Bulgaria și România pentru realizarea unui pod peste Dunăre, chiar și în altă parte decât Ruse-Giurgiu, proiecte amânate de fiecare dată din cauza conflictelor militare. În realizarea acestui pod aveau interese și marile puteri europene. In perioada 1866-1869 John Trevor Barkley, constructor englez, sugera construirea unui pod peste Dunare ce avea sa lege liniile ferate Bucuresti Filaret – Giurgiu cu Rusciuc (Ruse) – Varna. Proiectul nu s-a concretizat din pricina instabilitatii politice. Doi ani mai tarziu, in 1871, dupa construirea caii ferate Constantinopol-Adrianopol este repusa pe tapet problema abandonata anterior. Tara care readucea in discutie construirea unui pod peste Dunare la Giurgiu era Anglia. Scopul statului britanic era unul pur economic, deoarece vedea in aparitia acestei cai de acces o legatura mai scurta intre India si Europa. Chiar fratele poetului Vasile Alecsandri, multi ani agent diplomatic al Romaniei la Paris, Lt. col. Alecsandri, scrie o lucrare intitulata “Apercu sur le project de pont de fer entre Giurgevo et Rustchuck”. El sustinea proiectul, ba chiar era si reprezentant la noi in tara al societatii constructoare. In 1883, Mihai Eminescu era ferm convins ca, in timpul vietii sale, podul intre Giurgiu si Rusciuc se va construi. El chiar a pus ramasag in acest sens cu Constantin Simion, presedintele Societatii “Carpati”. Din pacate pentru marele poet, proiectul nu a fost pus in aplicare. In 1922, “Buletinul Societatii Politehnice” publica propunerea inginerului Nicolae Petculescu. Acesta propunea realizarea unei legaturi feroviare pe ruta Oltenita – Turtucaia – Curtbunar – Buzargic – Balcic cu traversarea Dunarii intre Oltenita si Turtucaia, zona in care fluviul are o albie mai mica. Nu s-a mai reluat aceasta propunere si nici nu a fost concretizata in vreun fel. Cu 20 de ani mai tarziu, in urma unor intelegeri intre bulgari si germani apare din nou la rampa construirea podului peste Dunare, de data aceasta cu titlu de urgenta. La data de 10 octombrie 1942, la Bucurestiul ministrii comunicatiilor semneaza un protocol prin care guvernul nostru si cel bulgar se obliga sa construiasca printr-o firma germana un pod mixt de cale ferata si sosea. Costul lucrarilor urma sa fie suportat, in mod egal, “nemteste”, de Romania si Bulgaria. Timpul de executie a fost stabilit la trei ani. In luna noiembrie a anului urmator, Uzinele Krupp, cele care ar fi urmat sa execute podul, prezinta anteproiectul si au incheiat un contract pentru executarea sondajelor. Dupa 23 august 1944, proiectul este abandonat, ca urmare a intoarcerii armelor impotriva Germaniei si deschiderea catre URSS pe care a facut-o Romania.După cel de-al doilea război mondial, s-au reluat negocierile cu privire la construcția podului peste Dunăre, care să lege malul românesc de cel bulgar. Obiectul a fost numit „889”. În decizia sa din 11 martie 1950, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist Bulgar și-a exprimat acordul cu condițiile oferite din partea guvernului sovietic pentru construirea unui pod peste Dunăre în zona desemnată – Giurgiu-Ruse, precum și cu încredințarea lucrărilor de construcție Ministerului Transporturilor din Uniunea Sovietică. Podul a fost construit sub conducerea tehnica a URSS si a Cehoslovaciei, Poloniei si Ungariei. Aceste state au convenit sa livreze tabliere metalice, sina de cale ferata, fier beton, palplante metalice, cabluri, diverse utilaje si aparataj electric. Podul este amplasat la 1 km in aval de Giurgiu si la 4 km aval de Ruse. El traverseaza Dunarea la km 489 de gurile sale. Suprastructura podului este in aliniament si palier, racordarile in curba si contracurba, cu raza de 900 de metri, de la capetele podului, fiind facute pe viaducte de acces cu deschideri de 33,40 m dinspre fiecare mal. Suprastructura are 37 deschideri si este simetrica fata de deschiderea centrala de 86 m. Toate tablierele sunt metalice nituite (cele mici, din grinzi cu inima plina, iar cele mari, din grinzi cu zabrele cu talpi paralele). Tablierele podului propriu-zis sunt comune pentru calea ferata si sosea, in timp ce tablierele viaductelor de acces sunt separate pentru fiecare cale. Cele patru tabliere de 80 m, precum si cele doua de 160 m, sunt grinzi continue pe cate doua deschideri. La capetele variantelor de cale ferata pentru accesul la podul cel nou s-a construit, de fiecare parte a Dunarii, cate o statie noua de cale ferata, Giurgiu Nord si Russe, iar soseaua de pe pod a fost legata la soselele Bucuresti-Giurgiu si Ruse-Tutracan. Din totalul de 38 de infrasctructuri, 18 au fost executate pe chesoane – de la pila 6 la pila 23 inclusiv, din care 13 pe malul romanesc, iar restul, de beton armat. Prin pilele 18 si 19 trece granite dintre Romania si Bulgaria. Nisipul si pietrisul au fost scoase din balastierele deschise in albia Dunarii, fiind aduse de la maxim 100 de km. Piatra sparta, dar si cea bruta, au provenit din carierele Macin si Bicsad, dar si din carierele bulgaresti. Piatra necesara fetei vazute a infrasctructurilor a fost adusa exclusiv din Bulgaria. In Polonia au fost produse palplansele metalice si un tablier metallic 2×160 m. Celelalte tabliere au fost realizate in Ungaria si Cehoslovacia. Uzinele Bocsa din tara noastra au facut 24 de tabliere pentru sosea si 34 pentru calea ferata. Manopera a fost facuta de lucratori civili si unitati militare. In ziua de 24 ianuarie 1954 romanii nu au serbat numai Unirea infaptuita de Alexandru Ioan Cuza, ci si deschiderea p;odului pentru circulatia de serviciu, deci cu cinci luni mai devreme decat era prevazut in proiect. Constructia a durat doi ani si trei luni si a fost data in exploatare in data de 20 iunie 1954, cand s-a si inaugurat. Momentul a fost marcat de oficialitatile de rang inalt din tarile care au contribuit la edificarea lui si care au participat la eveniment. Printre acestea se numarau Gheorghe Gheorghiu Dej, dr. Petru Groza etc. Principalul constructor al lucrarilor a fost Directia Generala 889. Aceasta a executat atat podul, cat si viaductul de acces si rampele. Lucrarea a fost condusa de un colectiv de ingineri din URSS, iar sef era inginerul I.V. Saprikin,in calitate de director general, ajutat de catre inginerul roman Alexandru Lungu, in calitate de director si inginerul Constantin Stegaru inginer sef pentru lucrarile ce s-au executat dinspre malul romanesc. Mentionam ca, la momentul inaugurarii, acest pod era cel mai mare pod combinat din Europa.

Matrice sigilară - Prefectura județului Vlașca - 1862

Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur care, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc. Matricea sigilară de mai sus a fost turnată de Prefectura județului Vlașca, este rotundă are diametrul de 40 milimetri, este confecționată din alamă și este gravată în excizie. În centrul câmpului sigilar al matricii este prezentată stema unită a Principatelor Române, reunind stemele heraldice ale Ţării Româneşti şi Moldovei (un scut de tip francez modern, despicat, ce are în cartierul din dreapta acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi zborul în jos, iar în cel din stânga, capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne). Scutul este timbrat de o coroană princiară, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu rubine şi smaralde, surmontat de opt cruciuliţe treflate (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle care se reunesc în partea de sus şi se termină printr-un glob crucifer, cu cruce latină, are dedesubt gravat anul 1862. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, este aplicată legenda: “PREFECTURA JUDEȚULUI VLAȘCA”.

Județul Vlașca a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Muntenia, cu reședința în orașul Giurgiu.

Clădirea Prefecturii județului Vlașca din perioada interbelică. Clădirea-monument istoric, construită între anii 1870-1903 și situată pe Str. Constantin Dobrogeanu Gherea nr. 3, găzduiește în prezent Muzeul Județean „Teohari Antonescu” din Giurgiu.

Centrul militar județean Giurgiu

A 30-a aniversare 1981 - 2011

Forță - profesionalism - respect

Dintre atribuţiile centrelor militare enumăr aici doar câteva: conducerea activităţilor de asigurare materială şi financiară, de menţinere a ordinii şi disciplinei militare şi a executării serviciului de garnizoană şi de gardă în unităţile dislocate în garnizoană; rezolvarea problemelor de cazare a trupelor dislocate în garnizoană, inclusiv a trupelor în trecere spre şi dinspre front; organizarea şi conducerea activităţilor privind apărarea locală antiaeriană; asigurarea efectivelor necesare pentru diferite activităţi destinate participării la înlăturarea efectelor loviturilor din aer ale inamicului asupra oraşului, repararea căilor de comunicaţii, înlăturarea efectelor unor calamităţi; achiziţionarea de resurse materiale (alimente, echipament, carburanţi) şi trimiterea acestora pe front. Trebuie precizat că doar unele dintre centrele militare județene au statut de centre militare zonale, lor subordonându-li-se de fapt centrele militare județene din zona de responsabilitate.

Insignă - Liceul Ion Maiorescu - Giurgiu

35 de ani 1954 - 1989

Colegiul naţional Ion Maiorescu din Giurgiu a fost înfiinţat în anul 1869 ca gimnaziu, situându-se printre primele scoli romanesti de stat din Giurgiu. În oraş mai existau atunci şcoli private ale coloniştilor şi şcoala preotului Gheorghe prima şcoala românească din Giurgiu). Sediul instituţiei de învăţămând a fost inaugurat în anul 1895. Sus am postat logo-ul si o poză actuală a Colegiului naţional Ion Maiorescu din Giurgiu.

Ion Maiorescu, nume la naştere Trifu, (1811 - 1864) originar din Ardeal, judeţul Alba, a fost un profesor român de istorie, director al Școlii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti pe lângă dieta germană de la Frankfurt pe Main, tatăl lui Titu Maiorescu.

Școala nr.2 Mircea cel Bătrân - Giurgiu

15 septembrie 2001 - 113 ani de existență

50 de ani de funcționare în local propriu

Mircea cel Bătrân (născut în anul 1355 şi decedat la data de 31 ianuarie 1418), voievod al Ţării Româneşti între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1935, şi încă odată între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418, a fost un domnitor al Ţării Româneşti. El a fost fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn....”. În istoriografia română apare şi sub numele Mircea cel Mare.

Şcoala s-a înfiinţat la 15 septembrie 1888 la Zalomit sub denumirea de Şcoala primară de băieţi nr. 3, la început cu o clasă a I-a şi o clasă a II-a. La 1 noiembrie 1894 ia fiinţă, tot la Zalomit, "Şcoala primară nr. 4 de băieţi" tot cu o clasa a I-a. Cele două şcoli primare de băieţi au funcţionat mult timp în clădirea Zalomit, cu întreruperi în timpul primului război mondial şi după ce clădirea a ars în 1943. La 15 septembrie 1951 cele două şcoli primare de băieţi sunt reunite şi formează "Şcoala generală nr. 2 de băieţi" şi funcţionează de atunci în clădirea de pe strada Nicolae Iorga nr. 34, unde se află şi astăzi. Şcoala a purtat denumirile:Şcoala elementară de 7 ani nr. 2 Giurgiu, Şcoala generală de 8 ani nr. 2 Giurgiu, Şcoala generală de 10 ani nr. 2 Giurgiu şi Şcoala generală nr. 2 cu cls. I-VIII Giurgiu. La 15 septembrie 2001 s-au sărbătorit 50 de ani de funcţionare în local propriu şi 113 ani de la înfiinţare, ocazie cu care, şcolii i se atribuie numele de "Şcoala cu cls. I-VIII, nr. 2, "Mircea cel Bătrân"".

Giurgiu (bulgară: Ghiurghevo (Гюргево), turcă: Yergöğü) este reședința și cel mai mare oraș al județului Giurgiu, provincia istorică Muntenia, România. Este un port fluvial important și un punct de frontieră cu Bulgaria. Orașul atestat documentar din anul 1394 are în prezent o populație de aproximativ 61000 de locuitori. Mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Giurgiu, din vremuri diferite.

Biserica Sfânta Adormire

Ateneul

Casa ofițerilor

Grădina Mareșal Foch

Podul peste Canalul Sfântul Gheorghe

Monumentul eroilor francezi

Primăria

Cazinoul și Monumentul

Turnul cu ceas

Strada Principele Carol

Fabrica de zahăr Danubiana

Canalul Sfântul Gheorghe

Debarcaderul din port

Vedere

Gara Ramadam

Palatul de justiție

Palatul Prefecturii

Piața Carol I

Portul

Strada Alexandru Lahovary

Strada Ștefan cel Mare

Bustul lui Dimitrie Bolintineanu

Giurgiu este un județ în regiunea istorică Muntenia, în sudul României, cu reședința în orașul cu același nume. Se spune că de mult, când încă turcii umblau pe meleagurile de pe malul stâng al Dunării și strângeau slugi pentru Imperiul Otoman, se afla aici un cioban, pe nume San Giorgio ce își adusese oile la păscut în lunca Dunării. Acesta a eliberat un mare grup de oameni ce trebuiau duși în Imperiul Otoman. Acești oameni au rămas aici după eliberare și au format dintr-un loc de trecere un târg. Acest târg a purtat numele celui care a fost eliberatorul lor, San Giorgio,și de aceea se numește Giurgiu. Județul este conectat la trei importante căi de legătură cu Europa; fluviul Dunărea, calea ferată Giurgiu – Ruse construită pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza și șoseaua europeană care asigură legătura cu Peninsula Balcanică. Acest județ numără azi aproximativ 265000 de locuitori și se întinde pe suprafața de 3526 kilometri pătrați. Ca structură administrativă județul este format din: 3 orașe – Giurgiu, Mihăilești și Bolintin-Vale precum și 52 de comune. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură din județul Giurgiu, dar și alte frumoase locuri de vizitat de pe aceste meleaguri.