Epaminonda's Blog.....: MEMORIA CĂRȚII POȘTALE - GRUPUL ȘCOLAR MINIER ANINA, MĂNĂSTIREA ORTODOXĂ BAZIAȘ ȘI GALERIA EREDITARĂ REȘIȚA

1. Grupul școlar minier din orașul Anina, denumire actuală Liceul “Mathias Hammer” este o instituție liceală de învățământ situată pe strada Mihail Sadoveanu, la nr. 1, în orașul Anina.

Școala are rădăcini adânci în istoria acestor meleaguri, primele forme de învățământ în acest oraș datează din anul 1776. după cel de-al doilea război mondial s-a produs schimbări radicale în toate sectoarele de activitate, învățământul cunoscând un avânt deosebit. În anul 1954, urmare a unei solicitări a comitetului de părinți de la clasa a șaptea, o delegație de mineri se deplasează la București unde obține aprobarea înființării unei școli medii mixte și începe construirea clădirii care adăpostește actualul liceu. Până acum pe băncile acestei școli s-au format generații deosebite de elevi, mulți devenind peste ani conducători de marcă ai unităților economice din orașul Anina și alte zone miniere ale țării. Mai jos prezint o sumară evoluție a școlii dar și a denumirii sale:

1594 – 1965 – s-a numit Școala Medie Anina + Școală Profesională

1965 – 1973 - s-a numit Liceul Industrial Anina

1973 – 2000 – s-a numit Grupul Școlar Industrial Minier Anina

2001 – 2008 – s-a numit Grupul Școlar Industrial Anina

2008 – 2012 – s-a numit Grupul Școlar “Mathias Hammer” Anina

2012 – prezent – se numește Liceul “Mathias Hammer” Anina

Dezvoltarea centrelor industriale bănăţene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a determinat autorităţile habsburgice să efectueze masive colonizări de populaţie germană în regiune, întemeind chiar localităţi noi. Instalaţiile industriale de la Reşiţa, Bocşa, Oraviţa, Ciclova sau Sasca erau mari consumatoare de lemn şi de mangal (cărbune de lemn), astfel încât se impunea folosirea unei forţe de muncă în creştere pentru defrişarea pădurilor din jur şi prelucrarea combustibilului necesar. Una dintre noile localităţi apărute cu acest prilej, şi care va avea în curând un destin aparte, a fost Anina, numită în momentul înfiinţării Steirer-Dorf. În prima jumătate a anului 1773, Direcţia Minieră Bănăţeană de la Oraviţa l-a însărcinat pe funcţionarul minier Peter Kastel, care provenea din Stiria, să aducă din regiunea sa de baştină colonişti specializaţi în munca la pădure. El s-a achitat rapid de misiunea sa, astfel încât în iunie se afla la Viena cu un grup de 94 de colonişti, dintre care 70 de adulţi şi 24 de copii. Cu ei a venit pe Dunăre până în Banat, continuându-şi apoi drumul prin păduri. La 24 iunie 1773 au ajuns pe locul viitoarei aşezări. Acolo, în aer liber, s-a oficiat prima slujbă religioasă, în amintirea căreia a fost ridicată ulterior o cruce comemorativă devenită monument istoric. Cele 34 de familii nou instalate şi-au denumit localitatea Steirer-Dorf (devenită în timp Steierdorf), în amintirea ţinutului lor de origine. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii care se vor aşeza acolo vor numi localitatea Anina, datorită numeroşilor anini sau arini care creşteau în pădurile din împrejurimi. După 1773 au continuat să sosească locuitori germani, încât într-un an numărul lor a crescut la 300. Lor le erau asigurate o serie de avantaje din partea autorităţilor. Pentru fiecare stânjen cub de lemne tăiate erau recompensaţi cu sume cuprinse între 24 şi 30 de creiţari. Lunar, fiecare familie primea gratuit câte o mierţă de grâu din depozitul de la Oraviţa, restul alimentelor care erau aduse tot de acolo fiind plătite, inclusiv transportul. Datorită destoiniciei locuitorilor, aşezarea a cunoscut o înflorire rapidă. În 1779, în locul numit Iudina de pe râul Miniş a fost construit un gater pentru fabricarea şindrilei. Şi chiar dacă în 1788 s-a produs o invazie otomană, care a determinat refugierea tuturor locuitorilor la Dognecea pentru o perioadă de şase săptămâni, ei au revenit cu toţii la casele lor şi viaţa aşezării a continuat. Au fost consemnate primele căsătorii, primele naşteri şi primele decese din istoria noii localităţi. Totodată, autorităţile au stimulat locuitorii să caute zăcăminte minerale, oferind recompense de 50 de florini găsitorilor. Curând, aceasta va schimba în mod radical viaţa Aninei. Cel mai important eveniment al scurtei istorii a actualului oraş s-a produs în anul 1790, la doar 17 ani după întemeiere. Atunci, tăietorul de lemne Nikolaus Mathias Hammer, care fusese şi primul tânăr care s-a căsătorit la Steierdorf, a descoperit pe Valea lui Andrei eşantioane de huilă. Încurajat de premiul promis, el le-a dus la Oficiul minier din Oraviţa, primind imediat cei 50 de florini. Descoperirea era de o importanţă covârşitoare, mai ales datorită faptului că huila din zonă era de o excelentă calitate. În acest mod, prin deschiderea în curând a primelor exploatări miniere, caracterul aşezării de tăietori de lemne de până atunci s-a modificat decisiv. Cu timpul, minele din Anina vor ajunge să fie cele mai adânci din Europa şi exploatarea lor va continua neîntrerupt până la accidentul din 2006, când s-au închis definitiv.

2. Mănăstirea ortodoxă Baziaş (numită şi Mănăstirea sârbească Sfântul Sava) este localizată în localitatea Baziaş (comuna Socol), judeţul Caraş-Severin, pe malul stâng al Dunării, la aproape 3 km în aval de confluenţa marelui fluviu european cu râul Nera. Lăcaşul a fost ctitorit probabil în secolele al XIV-lea – al XV-lea de către despotul sârb Iovan Brancovici, însă există păreri care susţin că ar fi mai vechi, şi că ar fiinţa de prin anul 1225.

O legendă locală spune că mănăstirea ar fi fost ctitorită de însuşi Sfântul Sava Nemanjić, primul arhiepiscop al sârbilor, care s-ar fi oprit acolo din cauza unei furtuni dezlănţuite în Defileul Dunării de vântul Coşava. Ridicată iniţial din nuiele împletite şi bârne de lemn, biserica a fost nimicită de mai multe ori de-a lungul timpului (incendii, conflicte militare etc.), însă de fiecare dată a fost reclădită. Mănăstirea de la Baziaş funcţionează şi în perioada stăpânirii otomane. În anul 1860 a fost pictată în interior de zugravii Živko Petrović, Dimitrije Petrović şi Moritz Brayer. Alte lucrări de reparaţie s-au desfăşurat în anii 1868-1872. În cele două războaie mondiale,mănăstirea Baziaş a bombardată cu tunurile de către marina germană de pe Dunăre. În perioada interbelică biserica a fost din nou restaurată, printre contributori numărându-se Patriarhia Serbiei, câteva persoane anonime şi Uzinele Domeniilor Reşiţa, societatea reşiţeană donând tabla necesară acoperirii bisericii.Vreme de câteva decenii după al Doilea Război Mondial aşezământul religios de la Baziaş este abandonat. De abia în anul 1980 au loc noi lucrări de restaurare, care includ refacerea zidului ce împresoară mănăstirea, reabilitarea interiorului bisericii şi înlocuirea tablei acoperişului. Încheierea lucrărilor de reabilitare a fost urmată de reluarea slujbelor religioase.

Astăzi mănăstirea este declarată monument istoric şi se înscrie între monumentele medievale de excepţie ale arhitecturii ecleziastice din Banat. Se prezintă în stare bună şi poartă Hramul Schimbarea la Faţă. Slujbele se ţin îndeosebi cu prilejul sărbătoririi hramului (Preobraženje), când la Baziaş se adună mii de credincioşi şi când se decernează şi premii literare scriitorilor de limbă sârbă din România şi din străinătate. Manifestările literare se constituie într-un omagiu celui care a fost Sf. Sava Nemanjić, părintele spiritual al sârbilor de pretutindeni.

Socol, în limba sârbă - Соколовац, cu alfabet latin Sokolovac, este o comună din județul Caraș-Severin care mai include și localitățile: Baziaș, Câmpia, Pârneaura și Zlatița. La recensământul din anul 2011 populația comunei număra 1933 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: sârbi – 50,38%, români – 35,9%, romi – 5,38%, cehi – 3,56% și restul necunoscută sau altă etnie. Structura confesională actuală a populației comunei se prezintă aproximativ astfel: ortodocși sârbi – 54,63%, ortodocși – 22,71%, penticostali – 10,03%, romano catolici – 5,48%, baptiști – 2,43% și restul – nedeclarată sau altă religie. De remarcat faptul că aici (pe la Baziaș) intră

Dunărea în România și că prima cale ferată de pe teritoriul României a fost construită între Baziaș și Oravița.

3. Această lucrare hidrotehnică, pompos denumită “Galeria ereditară” este de fapt un canal cu apă ce realizează o legătură directă între mina de la Doman, localitate limitrofă Reșiței, azi cartier al orașului, și uzina de fier reșițeană.

Canalul s-a executat în perioada 1864 – 1870 când Banatul făcea parte din Imperiul austro-ungar.

În acele vremuri această amenajare hidrotehnică purta numele Galeria Franz Josef, în cinstea împăratului austro-ungar. Se pare că acest canal avea o lungime de aproximativ un kilometru.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII ȘI
INSIGNE DIN JUDEȚUL GORJ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Constantin Brâncuși 1876 - 1976

Expoziția filatelică omagială - București 1976

CONSTANTIN BRÂNCUȘI se nãște la data de 19 februarie/2 martie 1876, în localitatea Hobita, județul Gorj și moare la data de 16 martie 1957 la Paris. Începe scoala pimarã la Pestisani (1883), continuã la Brãdiceni; se angajeazã la Târgu Jiu, Slatina si Craiova; urmeazã cursurile scolii de Meserii din Craiova (1894-1898); scoala de arte frumoase din Bucuresti, clasa profesorului Ion Georgescu (din 1898). În vacanta de varã a anului 1897 pleacã la Viena unde se angajeazã în atelierul unei fabrici de mobilã. La întoarcere în Craiova, modeleazã bustul lui Gheorghe Chitu, fondatorul scolii. La Craiova sculpteazã un Cap de copil, bustul lui Vitellius (1898), Capul lui Laocoon si Studiu, iar cu sprijinul doctorului Dimitrie Gerota realizeazã un Ecorseu pentru care i se acordã medalia de bronz (1901). Consiliul Judetean al Prefecturii Dolj îi acordã o bursã (3 iul. 1900). În 1904 pleacã pe jos la Paris, fãcând popasuri la Budapesta, Viena si Munchen (unde se presupune cã frecventeazã cursurile Academiei Regale de Belle-Arte); practician în atelierul lui Rodin; îl întâlneste pe Modigliani. La Paris îsi desãvârseste pregãtirea artisticã devenind cel mai mare si cel mai cunoscut sculptor român, fiind unul dintre animatorii principali ai plasticii noi, întemeietor al scolii moderne de sculpturã. Lucrãrile sale se gãsesc în tarã si strãinãtate, în muzeele din Olanda, Tãrile Scandinave, Franta, Statele Unite ale Americii etc. Marele sculptor este decorat cu ordinul Steaua României (1923); ordinul Meritul Cultural, la propunerea lui Nicolae lorga (1931) și ales membru post-mortem al Academiei Române abia în anul 1990.

Amplasată pe aleea de la intrarea in parcul orașului, POARTA SĂRUTULUI este daltuita din piatra poroasa, extrasa din carierele aflate in imprejurimi. Este alcatuita din coloane groase, paralelipipedice, care sprijina o arhitrava cu dimensiuni mai mari decat ale coloanelor, avand latimea de 6,45 m, inaltimea de 5,13 m si grosimea de 1,69 m. Pe fetele fiecarei coloane se regaseste simbolul sarutului, doua jumatati ale unui cerc, atat de caracteristic operei lui Brâncusi. Arhitrava are de asemenea incrustat acest simbol, ca un fel de filigran. In plus, tot in filigran se afla incrustatii ce aduc cu un fel acoperis al portii, ca si cand poarta ar fi acoperita cu sindrila. Bolta portii are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, intalnim continuarea unor forme ovale identice, de parca ar fi conturul fetei si al umerilor. Poarta sărutului arata ca un arc de triumf, simbolizand triumful vietii asupra mortii.

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu.

Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Insigna - Consiliul Județean Gorj

Consiliu județean (C.J.) este autoritatea administrației publice locale din România, constituită la nivel județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Printre atribuțiile consiliului județean se regăsesc stabilirea impozitelor și taxelor județene, elaborarea programelor de dezvoltare economico-socială și de administrare a teritoriului. Șeful unui consiliu județean are nevoie de aprobarea consilierilor pentru a iniția negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emisiuni de titluri de valoare în numele județului. Instituțiile consiliului județean și a prefectului au fost înființate în anul 1864.

Clădirea situată în centrul municipiului Tg-Jiu, vis-a-vis de catedrala ortodoxă, sediu al Prefecturii şi Consiliului Judeţean Gorj, are un istoric aparte, fiind una dintre acele clădiri ce oferă zonei centrale a municipiului Tg-Jiu o amprentă arhitecturală definitorie. Construită de un arhitect renumit, aceasta are ca principal punct de atracţie Sala Maură, realizată în stilul hispano – maur, aşa cum era moda în acele vremuri, aceasta regăsindu-se atât la Castelul Peleş cât şi la alte clădiri cu pretenţii din ţară. La punerea pietrei de temelie a participat Prinţul Ferdinand, moştenitorul tronului. Clădirea se remarcă şi astăzi, prin maiestuozitatea sa. Proiectată de către unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi arhitecţi români – Petre Antonescu – clădirea a fost construită pentru a servi ca sediu al primăriei oraşului Tg-Jiu. A fost amplasată pe locul fostului Arest Preventiv – închisoarea oraşului – şi pe câteva terenuri particulare aflate în vecinătate. Lucrările de construcţie a clădirii au început la 22 august 1898, dată la care a fost pusă piatra de temelie a clădirii. Referindu-se la acest eveniment, istoricul Alexandru Ştefulescu nota în lucrarea. Pe pergamentul aşezat cu această ocazie la temelia clădirii era scris următorul text: “Anul mântuirii una mie opt sute nouăzeci şi opt, luna lui august, în 22 zile, aşezatu-s-a peatra de temelie a palatului municipal al oraşului Tg-Jiului în al XXXIII-lea an al Domniei Majestăţii Sale Regelui Carol I şi a Majestăţii Sale Regina Elisabeta, al XXI-lea al independenţei României, al XVII-lea al Regatului Român, în prezenţa Alteţei Sale Regale Principelui Ferdinand, în întâia vizită ce a binevoit a face oraşului Tg-Jiului (…). În prezenţa tuturor autorităţilor civile şi eclesiastice fiind prefect al judeţului I. Carabatescu, iar primar al oraşului Tg-Jiu, Titu D. Frumuşanu”. Alături de Alteţa Sa Regală Principele Ferdinand, respectivul pergament era semnat şi de către domnul Ion I. C. Brătianu, ministru al Lucrărilor Publice în acel moment. La 9 mai 1900 a fost făcută recepţia provizorie a clădirii, dar lucrările de construcţie a acesteia au continuat până în anul 1904, când a fost montat orologiul din turla clădirii. Proiectantul clădirii, arhitectul Petre Antonescu, a prevăzut-o cu două corpuri laterale care, însă, au fost dărâmate în anul 1969, când au început lucrările de construcţie ale noului sediu politico-administrativ al judeţului Gorj, reînfiinţat ca urmare a reformei administrative din anul 1968, reformă decisă de către autorităţile comuniste ale vremii

Insigna sportivă - Pandurii Târgu Jiu

Pandurii Târgu Jiu este un club de fotbal profesionist din orașul Târgu Jiu, care azi evoluează în Liga a II-a. A fost fondat în 1962 prin fuziunea vechilor cluburi locale Flacăra-Unirea și CIL Târgu Jiu și a promovat pentru prima dată în Liga I în anul 2005.

Echipa este sponsorizată de către societatea Națională a Lignitului Oltenia. Din anul 2011 Pandurii au simțit o ușoară creștere în valoare, care i-a propulsat la finalul sezonului pe locul 7, acest lucru fiind cea mai mare performanță a gorjenilor în Liga I de până atunci. Performanțele nu s-au oprit la a șaptea poziție. Sezonul 2012-2013 a fost cel mai fructuos pentru Pandurii de la promovarea în Liga I încoace. Pandurii a reușit o performanță de 19 victorii, 6 egaluri și 9 înfrângeri din 34 de meciuri oficiale jucate și a devenit vice-campioana României, terminând pe poziția a doua, după Steaua. Totodată, gorjenii s-au calificat pentru prima oară în Europa League. Aici au reușit încă de la debut să impresioneze și s-au calificat în grupele Europa League, după ce au învins-o cu 2-0 pe Sporting Braga în retur, după ce în tur, gorjenii au fost învinși cu 1-0.

Echipa joacă meciurile de acasă pe stadionul Tudor Vladimirescu, prevăzut cu 10000 locuri pe scaune. Culoarea tradițională a echipamentului de joc pentru meciurile de acasă este albul iar pentru meciurile în deplasare – albastru.

S.E. Rovinari 1972 -2002 (Sucursala Electrică)
În semn de prețuire pentru colaborare

Pe data 23 martie 1972 ora 03:25 (momentul zero), s-a realizat primul „paralel” al blocului I de 200 MW cu Sistemul Energetic Naţional. Acest lucru important a avut loc la patru ani de la începerea construirii Termocentralei Rovinari. Promovând specialiştii, prin Termocentrala Rovinari au trecut mii de oameni, urmaţi de fii lor şi aceștiaîn timp, au devenit legaţi de ea. Au urmat investiţii: în 1976 s- a dat în exploatare blocul energetic III, în 1977 blocul V, în 1979 blocul VI. În prezent, fostul Complex Energetic Rovinari, actuala Sucursală Electrocentrale Rovinari ocupă locul ce-i revine de drept, fiind „cel mai mare producător de lumină al ţări”. A urmat perioada de criză energetică a anilor 1982, după care şeful statului, de atunci, Nicolae Ceauşescu a trecut la miliatrizarea Sistemului Energetic Naţional. După patru decenii de activitate intensă, Termocentrala Rovinari a pulsat în sistemul energetic naţioanl 155 milioane MW /h, cu o valoare finală de 7,2 miliarde euro. Comparativ cu alte companii din sistemul energetic, Termocentrala Rovinari are avantajul că produce MW-tul cu doar 46 de euro şi asta ca urmare a faptului că materia primă, cărbunele, este adus direct din cariera aflată în apropiere.

Complexul Energetic Rovinari este o companie de stat producătoare de energie electrică și termică, pe bază de lignit, înființată la 1 aprilie 2004, prin fuziunea unității de producere a energiei Electrocentrale Rovinari cu minele de lignit Rovinari, Tismana și Pinoasa. Termocentrala Rovinari are o putere instalată de 1320 MW, formată din blocurile energetice nr. 3, 4, 5 și 6, puse in funcțiune în perioada 1976 – 1979. Acționarul majoritar al companiei este Ministerul Economiei. Cele trei complexuri energetice din Oltenia (Turceni, Rovinari și Craiova) acoperă circa o treime din necesarul de electricitate a României, fiind, după Hidroelectrica și Nuclear Electrica producătorii celei mai ieftine energii din țară. Complexul Energetic Rovinari este între cele mai poluante 4 centrale energetice din România.

Insigna - Serviciul public județean

Salvamont - Salvaspeo Gorj

Zona montană a Gorjului este, în toate anotimpurile, o atracție deosebită pentru turiști. Vârfurile semețe, canioanele prin care curg râuri limpezi și reci, drumurile șerpuite ale pădurilor, peșterile pline de mister din adâncurile pământului sau pârtiile amenajate pentru sporturi de iarnă sunt cadrul ideal pentru drumeții și expediții, pentru sporturi extreme sau, pur și simplu, pentru o plimbare relaxantă în natură. Susținând dezvoltarea turismului în Gorj ca alternativă viabilă pentru economia județului, Consiliul Județean Gorj se străduiește să creeze toate premisele favorabile unei industrii turistice de calitate. De aceea, o atenție deosebită a fost acordată siguranței turiștilor, obiectiv pentru care susținem și dezvoltăm o echipă profesionistă care îndrumă, sfătuiește sau intervine atunci când situația o impune: Serviciul Public Judeţean Salvamont-Salvaspeo Gorj. Cu o pregătire impecabilă și cu dotări de ultimă generație, salvamontiștii gorjeni sunt mereu la datorie, cu profesionalism, dăruire și entuziasm pentru a oferi climatul de siguranță necesar unui turism modern în județul Gorj. Prima structura de salvare montană din județul Gorj a fost înființată în anul 1985 de către Consiliul Popular al județului Gorj în baza H.C.M. nr.140 din 1969, forma de organizare inițială fiind de Centru Județean Salvamont cu două echipe, Parâng și Vîlcan, alcătuite din câte 7 persoane, șase salvatori montani și un medic, toți voluntari. Forma de organizare se menține pana în anul 1993, când, datorita creșterii volumului de activitate, se mărește numărul de echipe la trei, înființându-se echipa Cerna. In anul 1996, odată cu apariția H.G. nr.1269 se trece la structura de Serviciu Public Județean Salvamont cu aceleași trei echipe de salvatori în subordine formate, de acum, din salvatori angajați și voluntari. Serviciul Public Județean Salvamont Gorj a fost primul serviciu salvamont din Romania înființat cu personalitate juridică. Dezvoltarea continuă a activității turistice în zona montană a impus mărirea numărului de echipe la 4, înființându-se echipa Gorj, alcătuită numai din salvatori montani profesioniști, alături de cele trei echipe Parâng, Vîlcan și Cerna alcătuite acum din salvatori profesioniști și voluntari. In anul 2006, odată cu apariția Legii nr.402 privind prevenirea accidentelor și organizarea activității de salvare din mediul subteran speologic, se înființează și echipa Salvaspeo Gorj, structura serviciului fiind de patru echipe de salvare montană şi una de salvare speologică. Din punct de vedere administrativ Serviciului Public Judeţean Salvamont-Salvaspeo Gorj dispune de unsprezece baze şi posturi de salvare și intervenție, baza centrală Salvamont Târgu Jiu, baza de intervenție Rânca și posturile de intervenție salvamont din comunele Padeş, Tismana, Runcu, Stăneşti, Schela, Bumbeşti Jiu, Baia de Fier – Rânca Nord, Baia de Fier – Peştera Muierilor şi Polovragi.

Târgu Jiu (în maghiară Zsilvásárhely, în germană Tergoschwyl) este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Gorj, din regiunea istorică Oltenia, sud-vestul României. Orașul, cu o populație de aproximativ 82000 de locuitori, este menționat pentru prima oară în anul 1406 sub numele de "Jiul", într-o poruncă dată mănăstirii Tismana de către voievodul Mircea cel Bătrân. Tot în secolul al XV-lea, localitatea apare pentru prima dată în documente având calitatea de târg.Cu timpul, în izvoarele istorice apar și mențiuni ce indică o cristalizare a vieții orășenești. Orașul pomenit ca atare, de un document din anul 1611 dat de Radu Mihnea, este atestat ca organizare municipală, având la conducerea treburilor orășenești un jude și mai mulți pârgari. În secolele XVI-XVII, istoria orașului consemnează unele lupte ale locuitorilor săi cu vecinii, pentru hotărnicirea proprietății Târgu Jiului. Starea economică înfloritoare a unora dintre ei le permitea în timpul domniei lui Neagoe Basarab să-și cumpere noi suprafețe de pământuri. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite din municipiul Târgu Jiu, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Monumentul Tudor Vladimirescu

Grădina publică

Vedere

Salutări

Masa tăcerii

Coloana infinitului

Bulevardul Constantin Brâncuși

Catedrala

Gara

Hotelul Tioc - Calea Victoriei

Liceul și Statuia Tudor Vladimirescu

Magazinul Dănărică

Muzeul raional

Palatul administrativ

Pod peste Jiu

Strada Tudor Vladimirescu

Strada Unirii

Strada Victoriei

Județul Gorj este unul dintre cele 41 de județe ale României cu reședința în municipiul Târgu Jiu. Izvoarele istorice atestă că încă din paleoliticul mijlociu purtătorii culturii și-au gasit adăpost în Gorj. Prima unitate administrativ-teritorială atestată documentar pe actualul teritoriu al județului a fost județul Jaleș. Teritoriul județului Gorj a fost o parte a regiunii istorice Oltenia de Nord. Acest județ a fost vreme îndelungată o unitate administrativă distinctă. Din secolul al X-lea până în secolul al XIII-lea județul a fost o parte distinctă a formațiunii politice condusă de Litovoi. Doar la sfârșitul secolului al XV-lea se poate vorbi de Gorj ca județ. Județul are azi o populație de aproximativ 334000 de locuitori și se întinde pe suprafața de 5602 kilometri pătrați. Ca subunități administrative județul este compus din: 2 municipii – Târgu Jiu și Motru; 7 orașe – Târgu Cărbunești, Turceni, Rovinari, Bumbești, Tismana, Novaci și Țicleni precum și 61 de comune. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură, alte frumoase locuri de vizitat dar trimiteri poștale ilustrate din județul Gorj.