Epaminonda's Blog.....: BIEDERMANNSDORF

Mai jos admiri și alte fotografii care reprezintă monumente de cultură

și arhitectură don localitatea austriacă BIEDERMANNSDORF,

bundeslandul AUSTRIA INFERIOARĂ, dar și un sigiliu sec local.

Biserica

Foișorul din parc

Hanul

Memorialul

Monumentul din parc

Piața bisericii

Podul din parc

Gara

Arhitectură locală

Sigiliu sec local

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

DIN CICLUL "ROMÂNISME"

__________xxx__________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA INSIGNE ȘI

MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Cerbul carpatin - 2018 - Cervus Elaphus

Flora și fauna României

Medalia de mai sus celebrează Cerbul carpatin. Cerbul simbolizează arhetipul mistic al naturii, în starea ei naturală, primordială și însumează numeroase calități propice trăind în desișul codrului; el este un animal puternic și sacru, care inspiră vitalitate şi prosperitate. În folclorul românesc, fascinația și renumele acestui animal legendar sunt asigurate prin calitățile remarcabile cu care este înzestrat. Un cerb mare aduce copii unui pădurar înapoi acasă, duși și rătăciți de vântoaice prin pădure. Tot cerbul îl ajută pe Făt-Frumos să o salveze pe fata împăratului de balaur și să o aducă la curte, așezată într-un leagăn împletit din fire de mătase și prins între coarnele cerbului. Într-un alt basm, doi cerbi cu coarne de aur sunt înhămați la carul împletit din lujeri și flori al Zânei celei Bune a Pădurilor. Medalia este realizată în două variante de metal compoziție. Caracteristicile tehnice ale medaliilor sunt următoarele: forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, calitatea – patinată (ambele variante), compoziție – aliaj argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 185 grame, tirajul – 40 exemplare și preț unitar de achiziționare – 770 lei / bucată (cele de argint) și compoziție – cupru, tirajul – 60 exemplare și prețul unitar de achiziționare – 230 lei / bucată.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trǎieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegǎtoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sǎlbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfǎţişarea mândrǎ, elegantǎ dar puternicǎ. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variazǎ între 150-300 kilograme, pe când greutatea cuitei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargǎ în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel cǎ poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzǎtori, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântǎrind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedicǎ la fuga prin pǎdure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea.Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Insigna - A.C.I.R. 10 ani 2009 - 2018 ?

(Asociația colecționarilor de insigne din România)

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România. Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Placheta - George Enescu

Placheta de mai sus are dimensiunile 72 x 67 milimetri și este opera gravorului G. Stănescu. În câmpul plachetei este reprezentat marele compozitor stând pe scaun, cu vioara în mâna stângă și arcușul în mâna dreaptă. Sus în partea stângă este inscripționat numele gravorului – G.STANCU, iar în dreapta anul MCMXLVI (1946). În exergă, flancat de câte trei linii este gravat numele compozitorului - GEORGE ENESCU.

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Din creația sa amintesc; opera Oedip, Poema română, Rapsodiile române nr.1 și 2, Suitele orchestrale nr.1, 2 și 3, Simfoniile nr.1,2 și 3, Cvartetele pentru coarde nr.1 și 2, Sonatele pentru vioară nr.1, 2 și 3, Sonatele pentru violoncel nr.1 și 2, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Cvintetele pentru pian nr.1 și 2, Sitele pentru pian nr. 1, 2 și 3, etc.

Insigna - Avram Iancu

Avram Iancu s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând: "Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa.

Insigna - Batalionul 1 Vânători

Insigna de mai sus celebrează o unitate a vechii armate române – Batalionul 1 Vânători. Este o medalie ovală cu toartă și inel de prindere, confecționată în două variante de metal compoziție (argint și bronz), cu dimensiunile 38 x 32 milimetri, gravor fiind Carniol fiul. Pe avers este reprezentat un vânător de munte echipat și cu arma la picior, cu drapelul ținut cu mâna stângă și desfășurat în spatele său; soare la orizont. Pe revers este aplicată inscripția următoare, pe 11 rânduri, primul și ultimul în arc: “BATALIONUL I VÂNĂTORI / 1860 – 1910 / SUB DOMNIA M.S.R. CAROL I / CAP AL BATALIONULUI FIIND / A.S.R. PRINCIPELE FERDINAND / MOȘTENITOR AL TRONULUI / A.S.R. PRINCIPELE CAROL/ SUBLOCOTENENT ÎN BATALION / ȘI / LT. COLONEL CONTA GH. / COMANDANT AL BATALIONULUI”. Iată informații detaliate și foarte importante despre această unitate a armatei române.

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII