Epaminonda's Blog.....: PIERRELATTE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente

de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din localitatea

franceză PIERRELATTE, departamentul DROME, regiunea

AUVERGNE-ALPES, o insignă, o medalie locale, dar și

câteva trimiteri poștale ilustrate și vederi generale.

Piața bisericii

Strada Gării - Hotelul Terminus

Gara

Moară de vânt

Magazinul Mc Donald's

Statuie

Barajul Donzere - Mondragon

Eoliană pentru acționarea pompelor de irigație

Fermă

Zidul cetății

Turnul cetății

Biserica Sfântul Ioan Botezătorul

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Insignă locală

Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

________xxx________

O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

S.Iritz - Atelier mecanic - Craiova

Casa de depuneri - Suvenir București - 1906

Expoziţia Generală Română din Bucureşti din anul 1906 (6 iunie – 23 noiembrie), a fost un eveniment deosebit care, prin amploare, dimensiuni şi oferte, a depăşit toate evenimentele similare organizate de România de atunci. Scopul principal era de a arăta progresul realizat de statul român în timpul domniei lui Carol I. Organizatorii au avut în vedere mai multe obiective: parc de distracţii, muzeu al românilor, spaţiu de cunoaştere a trecutului, dar şi prezentului (industria), glorificarea regelui Carol I. Cu acest prilej erau sărbătorite mai multe evenimente: împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, 25 de ani de la proclamarea Regatului, 1800 de ani de la descălecatul Împăratului Traian în Dacia. Cu ocazia expoziţiei au avut loc diverse evenimente. S-a înfiinţat ,,Loteria Expoziţiunii Române” inspirată probabil de loteria prilejuită de Expoziţia Universală de la Paris din anul 1900. Anul jubiliar şi prima expoziţie naţională au beneficiat de o importantă emisiune filatelică. Au fost editate numeroase cărţi poştale ce prezentau pavilioanele expoziţiei. În plan numismatic, acestui eveniment i-au fost dedicate emisiuni de medalii, plachete şi monede. Binecunoscute colecţionarilor sunt monedele de aur şi argint cu milesimul 1906. Printre alte multe ,,noutăţi” prezentate în timpul desfăşurării expoziţiei a fost şi amplasarea unui automat pentru baterea de medalii personalizate. Aceste aparate apăruseră pentru prima dată în jurul anului 1900 în Statele Unite folosindu-se ca material rondele de aluminiu, un metal recent descoperit şi foarte ieftin pentru care se căuta o folosire cât mai largă. Aparatele permiteau, la vizitarea unor obiective turistice sau expoziţii, baterea drept amintire, a unei medalii pe care era gravate elementele personale: numele, data naşterii, ocupaţia, domiciliul, data vizitării obiectivului, etc. Exista o gamă largă de medalii de genul acesta printre care și cea expusă mai sus. Medalia s-a realizat din rondele de aluminiu cu diametrul de 32 milimetri, pe care, în centru, pe ambele părţi, se aflau deja imprimate (prebătute) pe o parte imaginea unui obiectiv cunoscut, în cazul nostru – Casa de depuneri din București, iar pe cealaltă inscripţia Suvenir București – 1906. Pe marginea medaliei pe o fâşie circulară netedă, vizitatorul putea să decidă ce anume dorea să fie ,,imprimat” pentru medalia personală. Prin introducerea în automat a unei monede, acesta elibera o rondelă prebătută (descrisă mai sus) care pica într-un locaş unde era fixată, pe un dispozitiv care permitea rotirea ei. Acum la libera alegere se căutau literele care imprimau textul dorit . după stabilirea fiecărei litere aleasă, aceasta ,,cădea” lovită de un ciocan şi imprima pe marginea rondelei litera aleasă iar dispozitivul de rotire învârtea rondeaua cu o poziţie mai departe. În aparat se aflau cele 26 de litere din alfabet, cifrele de la 0 la 9 şi un punct la mijlocul rândului. Nu exista posibilitatea pentru alt semn, cum ar fi liniile sau pentru litere semnele diacritice. Întâlnim foarte multe piese cu greşeli ortografice sau cu litere lipsă. Desigur, în faţa acestei noutăţi, mulţi vizitatori, emoţionaţi, nu au mai urmărit cu atenţie procesul de batere al medaliei lor personale, după cum se poate vedea din exemplele de mai jos, unii greşind iar alţii alegând mai multe litere decât numărul permis ( în total 32).

Casa de Depuneri, denumiri alternative Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.), denumire actuală C.E.C. Bank, ca instituție a fost înființată în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La început a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci mănăstirea și hanul Sfântul Ioan cel Mare care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător, astfel se hotărăște demolarea vechiului sediu și pe același loc s-a început constructia actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la data de 8 iunie 1897 printre participanți numărându-se familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Constructia a fost terminata în anul 1900 și de atunci CEC-ul a functionat în această clădire fără a se face alte modificări notabile. Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției), este o clădire din București, situată în Calea Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă. Clădirea adăpostește în prezent obiecte din evoluția de-a lungul timpului a instituției al cărui nume îl poartă: diverse documente ale unor tranzacții din trecut, produse bancare, seifuri și pușculițe foarte vechi, materiale de promovare CEC sau medalii și insigne. Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit. Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. În afară de iluminatul natural cupolele au avut și alt rol, ajutând în acustica specială a holului central, acolo unde au existat ghișeele. Sunetul se propaga pe verticală, nu pe orizontală, ceea ce se discuta la ghișee între clienți și funcționari nu putea fi auzit de alte persoane. În hol puteau încăpea 400 de clienți.Ghișeele au funcționat aproape o sută de ani, din mai 1900 până în noiembrie 1999. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției. Candelabrele mari din holul central au fost aduse de la Viena și au mecanisme cu scripeți pentru înlocuirea becurilor arse. Încălzirea centrală a fost realizată de firma franțuzească Koerting & Freres, dar aceasta a fost demontată în primul război mondial și luată de armata germană ca pradă de război. La acea vremea banca era dotată cu una dintre cele mai performante centrale telefonice. Cea mai frumoasă și elegantă încăpere a palatului este Sala de Consiliu, care își menține și azi destinația. Are o înălțime de 8 metri și este decorată cu lambriuri de nuc și cireș sculptat și panouri de mătase verde cu motive vegetale în țesătură. Pictura din tavan “Fortuna distribuind binefacerile ei românilor după independență” a fost realizată de Mihail Simonidi, pictor român de origine greacă, născut la Brăila și stabilit la Paris. Pictura realizată pe pânză maruflată, adică pânză care se lipește pe zid, a câștigat medalia de argint la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900. Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului. Palatul CEC a rămas intact după cutremurele din noiembrie 1940, martie 1977, bombardamentele sovietice din anul 1941 dar și cel anglo-americane din anul 1944.

Insigna vânătorească - A.V.P.S. "Diana" București

(Asociația vânătorilor și pescarilor sportivi)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Diana este zeița vânătorii din mitologia romană, fiind echivalenta cu zeița Artemis din mitologia greacă. Diana era adeseori asociată cu animalele sălbatice și pădurile. Era faimoasă pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa. Era fiica lui Jupiter și a Latonei. S-a născut în insula Delos și era soră geamănă cu Apollo. La început a fost o zeitate răzbunătoare ulterior devenind binefăcătoare, fiind considerată protectoare a câmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. În calitatea sa de zeiță a vânătorii, era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică și care cutreiera pădurile însoțită de o haită de câini, ucigând animalele cu arcul cu săgeți. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea, iar dacă la rândul său încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie. Poza aplicată deasupra o reprezintă pe Diane de Versailles, o copie romană, din perioada imperială, a unui original grecesc sculptat de Leochares (sec. 4 Î.E.N.), păstrată la Muzeul Luvru din Paris.

Insigna - Academia militară 30 ani 1950 - 1980

Academia militară generală a fost un instituție militară de învățământ superior din București, care în prezent se numește Universitatea națională de apărare "Carol I" și care pregătește cadre militare de comandă (ofițeri de stat major) pentru nevoile structurilor militarizate ale statului.

Universitatea Națională de Apărare „Carol I” este continuatoarea școlii de stat major fondate în anul 1889, de către generalul Ștefan Fălcoianu cu denumirea inițială Școala Superioară de Resbel. În anii 1889-1897, Școala Superioară de Război a funcționat în clădirea din strada Știrbei Vodă, unde își are acum sediul Direcția națională anticorupție. În toamna anului 1897, Școala Superioară de Război s-a mutat în clădirea din actualul bulevard Nicolae Bălcescu (vis-a-vis de Sala Dalles), unde a funcționat împreună cu Marele Stat Major, până în anul 1914, și de sine stătătoare până în decembrie 1939, când s-a mutat în actuala clădire, ale cărei lucrări de construcție au început în data de 16 august 1937, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, constructor fiind antrepriza "Inginer Emil Prager". În 29 august 1948, prin Decretul nr. 1803 al Prezidiului M.A.N., Școala Superioară de Război a fost desființată, cu motivarea lui Emil Bodnăraș, ministrul Apărării Naționale, că este o "instituție învechită și depășită de mersul evenimentelor", iar în locul ei, pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei s-a înființat Academia Militară. În 14 septembrie 1949, prin Decretul nr. 371 al Prezidiului M.A.N., după modelul Academiilor militare sovietice, s-au înființat patru academii militare distincte: Academia Militară (de comandă și stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară și Academia Spatelui Armatei, ca instituții de învățământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate. Această situație nu a durat mult. În 12 septembrie 1953, în baza Decretului nr. 368 al Prezidiului M.A.N. s-a desființat Academia Spatelui Armatei, care s-a contopit cu Academia Militară. În 19 august 1957, prin Decretul nr. 400 al Prezidiului M.A.N., a fost desființată și Academia Militară Politică, care s-a contopit cu Academia Militară sub noua titulatură de Academia Militară Generală (A.M.G.). În 13 iunie 1959, prin Decretul nr. 214 al Prezidiului M.A.N., Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală, care astfel a devenit o instituție complexă, subordonata nemijlocit ministrului Forțelor Armate, cu cinci facultăți: Facultatea de arme întrunite și tancuri; Facultatea de arme (artilerie terestră, artilerie a.a., chimie, geniu, transmisiuni, aviație); Facultatea militară politică; Facultatea tehnică militară și Facultatea de servicii. În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități, mari unități și comandamente. În 17 mai 1990, pin Hotărârea Guvernului României nr. 550 activitatea de învățământ din Academia Militară a fost reorganizată, precizându-se că aceasta "este o instituție de învățământ superior subordonată ministrului Apărării Naționale și pregătește ofițerii-studenți pentru a deveni comandanți și ofițeri în statele-majore (...)". Prin aceeași hotărâre, s-a reînființat Academia Tehnică Militară, ca instituție separată de Academia Militară. În 23 aprilie 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr. 305, Academia Militară a primit o nouă denumire: Academia de Înalte Studii Militare. În data de 28 august 2003, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1027, denumirea Academiei de Înalte Studii Militare a fost schimbată în Universitatea Națională de Apărare, pentru ca în data de 25 august 2005, prin Hotărârea de Guvern nr. 969 Universitatea Națională de Apărare să primească denumirea de Universitatea Națională de Apărare „Carol I". Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității naționale de apărare "Carol I".

(Mihai Viteazu)

Liceul "Principele Mihai" București

Elevului... pentru merit școlar

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

Nu am găsit nicio informație / poză despre/cu Liceul bucureștean Principele Mihai.

Insigna - Uzinele Tudor Vladimirescu - București 1953 - 1958

Uzinele Tudor Vladimirescu, denumire alternativă Uzina Autobuzul București (U.A.B.), denumire actulă din anul 1993, ROCAR a fost o companie producătoare de autobuze deținută de statul român. Între anii 1950 – 1990 această companie a fost singurul furnizor din Romania de vehicule pentru transport persoane si vehicule usoare de marfa.

Aici s-au fabricat apreciatele utilitare din gama TV, multe dintre ele și pentru export in tari din blocul socialist, dar și America de sud si unele chiar in Vest. In anii 1970 este preluată o licenta RABA-MAN pentru fabricarea de autobuze si autocare, iar la sfarsitul anilor ‘70 si continuand in anii ‚80 produce vehicule articulate ( autobuze si troleibuze) , diverse autocare, microbuze, midibuze, dar si foarte multe prototipuri care insa nu au intrat vreodata in fabricatie de serie, fabricandu-se cel mult in numar foarte redus. Economiile socialiste din anii 80 precum si penuria de materiale si piese si-au pus intr-un mod negativ amprenta asupra produselor ROCAR (Autobuzul), calitatea mai buna a produselor fiind a celor pentru export.

S-au efectuat in continuare exporturi, de acum si in URSS ( Ucraina) si Bulgaria ale troleibuzelor DAC 117 si 217. Odata cu caderea regimului si liberalizarea pietei multe vehicule din import au inceput să patrunda pe piata romaneasca, atat second hand cat si noi. Lipsa de comenzi, datoriile acumulate dar și presiunile făcute de urmașii familiei Brătianu, mai pecis ai generalului Constantin I. Brătianu, de restituire a terenului de 17 ha, confiscat de regimul comunist, pe care ulterior a fost construită Uzina Autobuzul, compania a intrat în procedura de insolvabilitate și indirect faliment total. În martie 2008 platforma fostei uzine Rocar a intrat în portofoliul fondului austriac de investiții Immoaest, care urmează să construiască aici un proiect comercial. Cumpărătorul a plătit achiziția abia după ce a fost somat de AVAS. Apoi a dat și Brătienilor, moștenitorii de drept ai terenului, o despăgubire de 140000 euro. Experții imobiliari considerau în 2005 că terenul Rocar valorează 24 milioane euro.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite din municipiul București.