1. În data de 9
septembrie 1991 Banca Națională a României a pus în circulație moneda de 20 de
lei cu chipul domnitorului Ștefan cel
Mare. Circulația acestei monede a încetat în data de 1 iulie 2003. Pe
aversul monedei sunt reprezentate o cunună formată din 6 frunze de stejar
stilizate și la partea superioară 15 perle. Pe centrul monedei, liniar, pe trei
rânduri, este aplicată inscripția 20 LEI 1996. Pe reversul monedei sunt
reprezentate bustul lui Ștefan cel Mare și două sectoare de câte 7 perle și
inscripția circulară, pe marginea monedei, “ROMÂNIA ȘTEFAN CEL MARE”. Deasupra umărului stâng sunt inscripționate
iniţialele CD, ale numelui lui Constantin Dumitrescu, gravorul monedei.
Ștefan
al III - lea,
supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei,
care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la
Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel
Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă,
după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi
nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei
perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim,
ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai
greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de
vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în
general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă
domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe
tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în
1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere
economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că
reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de
la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi
Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia -
după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan
cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta
duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un
voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional.
Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot
spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a
bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă.
Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la
munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei,
îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai
târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas
mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475,
când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa,
cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed
(sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci
momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a
lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece
peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor
din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui
Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin
după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe
tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De
data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi
răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se
duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată
formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe.
Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet
al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai
puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a
pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare
rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această
aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se
înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani
mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de
data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi
Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor
care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva
Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod
creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a
reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început
să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a
dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit
etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru
dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la
bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii
povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se
făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi
plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea
lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt
ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire
împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne
lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu
bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un
tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în
Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în
fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe
nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea
este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune
uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi
Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii
cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea
însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se
transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu
mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei
împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei
Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare
an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite
de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă
majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat
următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa
- Net - Horia Dumitru Oprea)
2. În data de 8 aprilie 2005 Banca Naţională
a României a pus în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă
dedicată aniversării a 125 de ani de la
înfiinţarea Băncii Naţionale a României. Aversul monedei conţine în partea stângă, anul emisiunii
"2005", stema României şi valoarea nominală "500 LEI".
Inscripţia "ROMANIA" gravată vertical, figurează în centrul
aversului. În partea dreaptă a aversului este redată prima monedă din argint
emisă de Banca Naţională a României în anul înfiinţării sale, respectiv anul
1880, la standardele Uniunii Latine.
Reversul prezintă faţada Palatului Băncii
Naţionale a României, din strada Lipscani nr. 25. În partea superioară sunt
gravate semicircular inscripţiile "BANCA NATIONALA A ROMANIEI" şi
anii "1880-2005". Sub macheta clădirii este înscrisă pe două rânduri
inscripţia "125 ANI DE LA INFIINTARE".
Moneda are următoarele caracteristici
tehnice; valoarea nominală - 500
lei, data emisiunii – 8 aprilie 2005, forma – rotundă, greutatea – 31,103
grame, materialul – argint, puritatea – 99,9%, diametrul – 37 milimetri, calitatea
– proof, marginea – netedă, tirajul – 500 exemplare și prețul unitar de vânzare
fără TVA – 100 ron.
Primul palat al Băncii Naţionale a României a fost ridicat în cea mai
veche zonă comercială a oraşului Bucureşti, delimitată în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea de străzile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei
(fostă Mogoşoaia), Smârdan şi Doamnei. Curentul general de modernizare a
societăţii româneşti s-a concretizat şi în înfiinţarea Primăriei Bucureşti în
anul 1864. Noua instituţie a iniţiat primele măsuri administrative ce s-au
transpus atât în intervenţii urbanistice majore, cât şi în reglementări
constructive. Evoluţia zonei centrale a fost definită prin două intervenţii de
amploare: deschiderea bulevardului din faţa noii clădiri a Universităţii şi
regularizarea albiei Dâmboviţei. Situat la limita nordică a zonei centrale,
Bulevardul, recunoscut ca atare de contemporani, în ciuda celor patru nume
(Elisabeta, Universităţii sau Academiei, Carol I şi, pe ultimul segment,
Protopopescu-Pake), a creat cadrul favorabil pentru amplasarea unor construcţii
noi, astfel încât nucleul urban cuprindea clădiri recente şi vechi într-o
interesantă şi, uneori, paradoxală mixtură de funcţiuni şi
imagini. Dirijarea activităţii constructive de către primărie, în cadrul
mai larg al influenţelor culturii occidentale, a permis pătrunderea şi
difuzarea stilurilor arhitecturii vest-europene, ceea ce a conferit oraşului o
imagine nouă. Noile construcţii erau realizate din materiale rezistente şi cu
noi tehnologii, fiind mai înalte decât cele mai impunătoare clădiri deja
existente. Specialiştii în istoria arhitecturii bucureştene opinează că, la
începutul deceniului nouă al secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o
"explozie" constructivă, care a facilitat apariţia unor noi programe
de arhitectură (clădiri financiar-bancare, culturale, hoteluri, clădiri cu
funcţiune comercială exclusivă) sau modernizarea unor programe existente
anterior (ca în cazul locuinţei). După înfiinţarea BNR, una din primele
preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de funcţionare
provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu.
Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru
întreaga economie românească, impunea realizarea unei clădiri special destinate
acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de
administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să trateze cu
Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban
Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino
(1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorită mărimii
sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip cetate cu ziduri
pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti,
într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut în proprietatea
statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă ctitorie a lui
Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientală în mijlocul unui oraş
care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor
spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu a mai putut reveni la gloria
de altădată. La 9 februarie 1882, era publicată în "Monitorul
oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării către BNR a
terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat
de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu împuternicitul
Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, să se
prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de cumpărare a
terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a sumei de 800000
lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri
şi Consemnațiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I.
Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat
bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii
bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu
Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei
din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului
construcţiei palatului BNR. La data de 16 septembrie 1882, Consiliul
General a analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi
francezi şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani,
fiind respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se
decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai
târziu, Consiliul general aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia
acestuia, achitând şi onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese
expus la Expoziţia Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri
favorabile. În 1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului
Hanul Şerban Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a
lucrărilor, prilej cu care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care
erau menţionaţi regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii
guvernului, conducerea BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de
administraţie aprecia că lucrările vor dura doi sau trei ani, fiind foarte
importante atât ca întindere, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor pe
care trebuie să le asigure, având în vedere destinaţia clădirii. Ridicarea
palatului a durat mai mult, întârzierea fiind provocată de războiul
sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea
exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile
reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru
achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor
de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele
rolul lor în amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în
permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui
astfel de proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să
fie pusă de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta
bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884,
Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de
arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia
totalul cheltuielilor urma să fie de 2.342.577 lei, la care se adăuga suma de
157.422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada
şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la
Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră
potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat
un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate
aproximativă de 2.200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei
tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub.
Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport
de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat
pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru
urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis
înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de
France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a
fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa
băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi
îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita
rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit
asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie
1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de
cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea
ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la
12 februarie 1886, suma de 68.000 lei pentru a cumpăra prin "bună
învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru
parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884,
Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi,
în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a
fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120.000 lei. Peste numai
o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la
lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a
încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42.745
florini sau 71.242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885,
Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea
grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a
pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se
ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră
constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de
la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de
fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat
"cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la
Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în
sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886,
Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă
necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu
firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de
tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la
Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel
pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). Deasemenea, urmau
să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi uşile
localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă. După
executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către Andrei
Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de guvernator)
şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul Friedrich
Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina cu
executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după trei
modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile golurilor
lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie lucrate din
fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu miniu de plumb
şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la dimensiunea cerută,
lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea vergelelor, ca şi secţiunea
lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia respectate întocmai. Erau
stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii predate în noiembrie 1886,
iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul nu le respecta, BNR
era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă formă de judecată să
rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o despăgubire pentru
antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune ce ar proveni Băncii
Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen". În acelaşi timp,
Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea licitaţiilor în vederea
încredinţării executării diferitelor lucrări de construcţie. Astfel, pentru
lucrările "de betonagiu", la 4 aprilie 1884, Consiliul de
administraţie respingea toate ofertele şi restituia garanţiile depuse. La
25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru zidăria de piatră şi
cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a avizat-o şi a solicitat
Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin bună învoială" cu
o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la licitaţie. În această
situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a aprobat contractele
încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor de săpături şi
"betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni pentru Lucrări
de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de piatră de la
soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu Ch. Rolland,
s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea contract cu
Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului, cu toate
materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie 1887,
locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de
administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru
realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar,
şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a
apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea
lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea
recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia
s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie
1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu
"desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea
la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat
special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator
cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al
lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea supraveghetorul
lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În vara anului
1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru terminarea
lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile intervenite. E.
Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale Administraţiei
băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase lucrările de
zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că "Administraţia a
consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi mixtă în loc de piatră
curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor cu rezilierea
contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de Construcţiuni nu a
intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea lucrărilor obliga banca
la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la care se adăuga
insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general
aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la nivelul
etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit, urmând
ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus
acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili
din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor
din 19 februarie 1889, în care se menţionează: "construcţiunea localului
Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată, în părţile cele mai importante.
Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind aşezarea aparatelor de încălzire, nu
ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei luni chiar lucrările interioare, am
fi putut a vă întâlni în noul nostru edificiu. În acest moment însă se lucrează
cu activitate şi, în curând, Administraţia băncii se va strămuta în localul său
definitiv". Tonul entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin
finalizarea lucrărilor în 1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor
două pavilioane terminale ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în
caractere latineşti (MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina
construirea Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a
împrejurimilor clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul
băncii. În vederea lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat
Primăriei Bucureşti o porţiune de teren din proprietatea băncii, fără
despăgubire, condiţionând ca terenul respectiv să servească doar în acest
scop. Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a
acţionarilor din 18 februarie 1890 indica iminenta mutare a serviciilor băncii
în noul sediu: palatul "din Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia
lucrărilor de decoraţiune interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria
este deja [...] instalată în noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi
celelalte servicii s-au mutat în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au
arătat că, în ciuda faptului că s-au executat mai multe lucrări neprevăzute,
precum canalizarea completă pentru apele de scurgere, instalarea apei şi a
gazului în toată clădirea, grilajul de împrejmuire şi altele, valoarea totală a
acestor cheltuieli nu a depăşit cu mult pe aceea preconizată de 2.500.000 lei.
În cei şase ani cât a durat ridicarea Palatului, stricta supraveghere a
elaborării proiectelor şi a executării acestora a fost îndeplinită, în numele
Administraţiei BNR, de către directorul E. Carada. Unul din biografii său,
Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea lui: "cât au durat lucrările,
Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele,
cerceta calitatea lor, verifica preţurile ofertelor, revedea planurile,
supraveghea executarea lucrărilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune;
pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi aprobarea lui". Expresia
deplină a caracterului de bancă conferit de monumentalitatea căreia i se asociază
forţa expresivă dată de regularitate, echilibru, distincţie, masivitate şi
deschiderea ponderată către stradă conferă Palatului BNR din strada Lipscani un
loc privilegiat în arhitectura perioadei, putând fi comparat cu marile
construcţii bancare realizate în Europa veacului al XIX-lea. Structura de
rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea
mai modernă a sfârşitului de secol XIX. Astfel, utilizarea sistemelor
tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului,
este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în
special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla
deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada
Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea
componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul
palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi
instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea
de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa,
Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la
constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul
chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea
Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de
Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale,
Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din
cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce
autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul
vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile
moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea
necesară pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi
pus în practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor
multiple condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei
clădiri bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul
(holul ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor
(birouri de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte
persoane din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul
publicului şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor
necesare. Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să
nu afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de
asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce
condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale
funcţionarilor. Toate aceste elemente au fost subordonate principiilor
arhitecturale ale stilului eclectic de factură academică. Preluând multiple
elemente din arhitectura Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o
formă dreptunghiulară cu latura mare de 73 metri (de-a lungul străzii Lipscani)
şi cu cea mică de 52 metri (pe strada Smârdan). Structura compoziţională
generală este unitară, dar are şi rezolvări particulare pentru punerea în
evidenţă a importanţei faţadei principale. Toate faţadele sunt organizate în
două registre principale suprapuse: primul corespunde parterului şi are un
nivel puţin înălţat de la sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul
următor se realizează printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde
restul înălţimii clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi
tencuit pe celelalte. Faţada principală, orientată către strada Lipscani,
a fost realizată din piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea
mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare
colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care
avansează faţă de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte
turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire
specială care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul
central de simetrie al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care
sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea
elementului decorativ central este accentuată prin depăşirea cornişei generale.
Acest element este înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două
personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează lucarna în care se afla un
ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a fost Athanasie
Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea principală,
accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La
partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat
din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu
decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă
ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două
pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de
elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea
la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane
creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane
susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console
viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre
principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi
decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul
nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi
Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti
români ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă
Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află
Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul
asumat de BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse
echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente
în semicerc, fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este
realizată din metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale
etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor
beneficiază de o decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre
au, alternativ, frontonul triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este
prevăzut un registru de balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar,
separat de restul faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre
de dimensiuni mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest,
care asigurau iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930,
când s-a realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre
asigură iluminarea noilor. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat
principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp,
ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile
găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită
şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei
segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul
general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele
din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I,
ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind
prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de
dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de
la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii
Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au
un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă
de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente
dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind
dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona
pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe
latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente
dreptunghiulare.La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu
Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o
convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se
deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului
Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă
cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către
proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va
intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi
întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind
suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce
coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată
guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse
ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au
ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în
două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel
încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior,
corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară.
Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte
două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În
direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o
stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la
28 septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th.
Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al
prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul
aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str.
Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la
aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela"
particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului
Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala
ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în
suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului
Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit,
mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această
stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20,
statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea
acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare,
acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte
mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole,
din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din
colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului
Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era
acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de
ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face
articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare,
potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada
Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi
alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre
travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină
monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în
contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea
interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu
activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii
acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre
strada Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare
însă pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se
concretizează într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi
holul ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află
două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a
ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul
era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample
spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se
intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate
Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit,
orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate
cele două scări de acces la etaj. Spaţiile destinate publicului sunt
unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin
prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi
peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest
element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în
evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse
regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor rezervate
Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu
ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane
situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele
două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de
zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este
evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale.
Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea
părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al
spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte
astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele
dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota
maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei,
cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor
importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor
secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii
aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare
dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii.
Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea
tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri
metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi
al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor.
Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul
cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două
niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele
decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se
remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele.
În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la
îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune
în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc.
Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble,
în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară prin
arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine
evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a
acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia
abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate
din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate,
sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se
reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la
colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un
registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în
centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii
destinate birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru
imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura
Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A.
Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini,
deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor
două scări către următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare
scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine
decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi
spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către una din curţile
interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două
steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul
României în momentul edificării construcţiei: bourul Moldovei, acvila
Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul
podestului intermediar al scării din partea dreaptă, se află placa din piatră
de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR morţi pe câmpurile de onoare
ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră fusese folosit şi la Palatul
Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii. Adaptată stilului clădirii şi
"încastrată în zidurile acestei vechi instituţii, la răspântia serviciilor
ei", placa comemorativă a fost realizată de arhitectul Radu Dudescu şi
inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data armistiţiului de la Compiegne, care
pusese capăt Primului Război Mondial), în cadrul unei ceremonii special
organizată, la care au participat guvernatorul Mitiţă Constantinescu, membrii
Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai guvernului. Deasupra rampei
centrale se afla câte un luminator, înlăturate de lucrările ulterioare, astfel
încât, astăzi iluminarea naturală se realizează numai prin intermediul
ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări monumentale asigură
accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului. Aici se aflau: Holul
de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul guvernatorului, birourile
altor membri ai conducerii băncii şi sălile de recepţie. Tratarea
arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei parietale şi a
plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al etajului I începe cu
o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric, câte o uşă cu
ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în Sala Consiliului
de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un arc. Intrarea
în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o parte şi de alta a
peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate două nişe în care
sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter, realizate de acelaşi
autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă ramurilor economiei
româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de semicerc, în care se
află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala Consiliului de
administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate încăperile
băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice accente baroce.
Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi capitelurile
aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada Lipscani şi către
încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată, cu elemente
decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un ancadrament
puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart
peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea centrală a celor laterali.
Traveea mediană este rezervată intrării principale, iar în celelalte chenare se
află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie,
la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae
Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni
(2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării
a fost realizată de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie
a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la
secerat, accentul căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care
domină compoziţia. În dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni
aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909).
Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu,
consulul României la Odessa şi discipolul lui Aiazovski este unicul autor român
de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din
portul Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu
două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu,
realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub
aceste tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în
lemn cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa
puternic profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre
Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros
candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află
Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele
şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un
agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi
golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa
Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului
avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o
bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea
interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv
pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de
întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată
compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea strictă
a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat de o
remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui
spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important
al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea
numărului funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani
să devină insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două
direcţii: a transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de
birouri în clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare
majoră a interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de
la etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi transformată
în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce închide noul
spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala ghişeelor. După ce în
anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost
reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR
trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi politice. În
toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în apropiere: imobilul
Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul
Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu strada Băncii
Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar în 1926
Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi printr-o
pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii
1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea
au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin
renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat,
la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat
I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul
guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care
înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele
trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în
întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti
complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul, turnat în
beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele scărilor de
onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial, diferite,
înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei aripii
Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare s-a
folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin translatarea la
noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii, Palatul vechi a
dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă
considerabilă. (Sursa - NET - siteul BNR)
3. În data de 7
aprilie 2017 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă dedicată împlinirii
a 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti. Aversul monedei
redă imaginea unui pian, simbol al artei interpretative a lui Dinu Lipatti,
inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 Lei”
și anul de emisiune „2017”, iar reversul monedei prezintă portretul
pianistului și compozitorului Dinu Lipatti, anii între care a trăit ,,1917”,
,,1950” și inscripția în arc de cerc ,,Dinu Lipatti”.
***
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
___________xxx___________
CÂTEVA MEDALII ȘI
INSIGNE DIN JUDEȚUL GORJ
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le
Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte
variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent
metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin
imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Sfânta mănăstire Tismana - Sfântul Nicodim
Mănăstirea Tismana este cel mai vechi așezământ
monahal din Țara Românească, având un rol primordial în menținerea credinței
ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani. Mănăstirea se află pe teritoriul
orașului Tismana din județul Gorj, la 36 kilometri depărtare de municipiul
reședință de județ - Târgu-Jiu. Mănăstirea Tismana este așezată pe un vârf de
stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite și stâncoase,
lângă gura Peșterii Sfântului Nicodim și de sub ale cărei ziduri izvorăște apa,
rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de aproximativ 40 de metri
în râul Tismana. Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună
cu Patriarhul Macarie al Antiohiei, a vizitat mănăstirea Tismana în iulie 1657
și menționează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”,
printre altele: "În adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această
țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor
sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale
înconjurătoare.”Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la
Tismana (1310–1406) – lui îi aparține alegerea arhitecturii și a decorațiunilor
acesteia. Construcția din zid a fost realizată cu sprijinul material al
domnitorilor Basarabi: Radu I (1377–1383) și fiii acestuia Dan
I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418). Biserica Mănăstirii
Tismana a fost sfințită la 15 august 1378, având hramul "Adormirea Maicii
Domnului", fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din anul
1385, 3 octombrie, care se păstrează și astăzi. Ea este construită în stil
bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe
naos, pronaos și pridvor și este susținută de contraforți și de pridvorul ce
înconjoară pronaosul și o parte din naos. La Tismana, picturi murale cu o
valoare artistică deosebită, executate de Dobromir cel Tânăr din Târgoviște, în
1564, împodobesc pronaosul; din 1732, executate de echipa Ranite Grigorie, în
naos, repictată în frescă de Dumitru Diaconu, în 1766; aici s-a nevoit și
înduhovnicit Cuviosul Nicodim de la Tismana (1406), de neam valah.
Actuala
biserică este o construcție mult schimbată din anul 1855, clădită în stil
romanic, cu elemente de decorație neogotică. Atrage atenția faptul că spre sfârșitul celui de-al doilea război
mondial,când contra ofensiva sovietică ajunsese în Basarabia, tezaurul Băncii
Naționale a României a fost ascuns la Mănăstirea Tismana.Mai întâi a fost
ascuns în una din pivnițele din subsol. Considerându-se loc nesigur, s-a
amenajat un spațiu în Peștera Mănăstirii, în ciuda evenimentelor de după 23
august 1944 când sovieticii instituiseră o supraveghere cruntă asupra întregii
țări. În zilele de 14-16 septembrie 1944 acțiunea se terminase în cel mai mare
secret iar în grota a doua au fost depozitate: monezi: 1641 casete in greutate
bruta de 82742,56 kg, din care 67575,6 kg aur; lingouri tip international: 1372
casete în greutate bruta de 73495,575 kg, din care 67761,31306 kg aur; lingouri
tip standard: 1022 casete in greutate bruta de 56007,170 kg, din care
54337,07480 kg aur. Pe lângă depozitul BNR mai fuseseră ascunse și 51 casete de
aur polonez, in greutate bruta de 3057,450 kg. Era o parte din aurul pe care
polonezii (cu care ne învecinam) ni-l lăsase în păstrare, înainte de invadarea
lor, în 1939, de către nemți. Cealaltă parte a tezaurului polonez fusese
transportată direct în străinătate, pe la Constanța.
Sfântul Nicodim de la Tismana (născut circa 1320 la Prilep - Macedonia, decedat la 26
decembrie la Tismana) a fost un arhimandrit, care a întemeiat mai multe
mănăstiri, printre care: Vodița și Tismana din Oltenia și Vișina, pe valea Jiului. Pentru tot ce a
făcut pentru ortodoxism și neamul
românesc este considerat ocrotitorul Olteniei. Nicodim și-a primit numele de
monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea
obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea
anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de
mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei. Urmându-și
chemarea, în anul 1369 a
traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat
prima sa mănăstire, Vodița ("Apița", sau "Apoasa"). Totuși,
consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și
găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în anul 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana. Spre
sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un
Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.
S.C. Mirfo S.A. Tg Jiu - România 20 ani 1976 - 1996
S.C. Mirfo S.A. este o companie din Târgu Jiu, situată pe Aleea Macului, la nr.3 care se ocupă de proiectarea, producerea si comercializarea masinilor unelte pentru prelucrarea metalului prin deformare plastica la cald si la rece. Este o companie cu capital integral privat al cărei acționar majoritar este S.C. MASINEXPORTIMPORT S.A. - Bucuresti. Aici se produc: foarfeci ghilotine, prese mecanice și hidraulice, ferăstraie, concasoare, linii de debitat și fâșiat tablă, mașini pentru debitat termic dar și pentru îndoit tablă, etc. Piesele produse aici ajung pe mari piețe ale lumii în: Italia, Germania, Franta, Marea Britanie, Belgia, Austria, Turcia, SUA, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Tailanda, etc.
Pelerinaj de suflet românesc - Poiana lui Mihai
2012 Schela - "Pohta ce-am pohtit"
Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558
la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost banisor
de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării
Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor
celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania.
Situată la graniţa dintre judeţele Gorj şi Hunedoara, ”Poiana lui Mihai”
este cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600
pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena.
Din nefericire, voievodul va muri la mai puţin de un an după semnele care se
arătaseră, în acest loc i-a murit calul. Monumentul a fost ridicat în 1932 dar
timpul a făcut ca inscripţiile de pe monument să fie greu de descifrat de cei
aflaţi în vizită. În fiecare an
sute de oameni îşi amintesc de marele voievod. În toamna anului 1600, Mihai
Viteazul era într-o situaţie fără ieşire după ce în acelaşi an fusese voievodul
tuturor românilor. După ce pierduse Transilvania şi Moldova, dar şi o parte a
Ţării Româneşti, voievodul era la limita rezistenţei. Retras în Oltenia şi
părăsit chiar de Buzeşti, Mihai va decide să ceară ajutorul împăratului
habsburgic. Aşa că în toamna anului 1600 el trece în Ardeal prin zona Schela -Sâmbotin,
singura practicabilă la vremea aceea. Însoţit de puţini colaboratori, Mihai
coboară spre Petroşani, iar de aici în Ţara Haţegului, ferindu-se a fi reperat
de gărzile generalului Basta, stăpân peste toată Transilvania la vremea aceea,
astfel că în data de 12 ianuarie 1601 ajunge la Viena, apoi la Praga unde se
afla Rudolf al II-lea. De-a lungul mai multor întâlniri şi urmare unor rapoarte
exacte privind situaţia reală a noii configuraţii politico-strategice din
regiunea carpato-dunăreană, Mihai reuşeşte să lămurească administraţia
imperială şi pe însuşi împăratul, încredinţându-i-se misiunea restabilirii
situaţiei în Transilvania. Aici nemeşii îl izgoniseră pe Basta, readucând pe
tronul Principatului, pentru a treia oară, pe Sigismund Bathory. Se cunosc
evenimentele, revenirea spectaculoasă a lui Mihai Viteazul va fi curmată
mişeleşte din ordinul generalului Basta. Gorjenii, cu Buzeştii revenind în
tabăra domnitorului, îl vor aştepta în zadar.
În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul eroilor” din Bucureşti a
hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai
Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului (comuna Schela),
spre Ardeal. Locul a purtat din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, locul de
popas nocturn înainte de trecerea munţilor. Meritul ridicării monumentului l-a
avut locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu
fratele său, studentul Ion Lupulescu. Monumentul este înalt de 7 metri şi are în
vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod.
Inaugurarea s-a făcut pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi
în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu.
A prezentat onorul o companie din Regimentul 18, o baterie din
Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18
Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul
judeţului la vremea aceea.
Insigna - (Mihai Eminescu)
160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție dulce Românie
1850 * 15 ianuarie * 2010 - Târgu Jiu
Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani
Jetoane false - I.M.Sadu (Întreprindere mecanică)
JETOANELE sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca
formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui
automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru
acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o
valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite
jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au
fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor
plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor
consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe,
şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. 
Uzina (Întreprinderea) Mecanică Sadu este situată în orașul Bumbești Jiu din judetul Gorj, în
imediata apropiere a drumului european E70 Târgu Jiu – Petroșani. Creată în
anul 1939, prin Înaltul Decret regal nr. 3010/1939 care stipula înființarea
"Pirotehniei Armatei" Sadu, prin transferul pe locația actuală a
Pirotehniei Armatei din București a funcționat, încă de la început, ca
fabrică de muniție de infanterie , producând calibrele care se utilizau în acel
moment. După o scurtă perioadă de stagnare care a urmat celui de-al doilea
război mondial, producția de muniție a fost reluată , de astă dată
cu tipuri utilizate de către statele membre ale Pactului de la Varșovia,
uzina devenind în scurt timp o componentă importantă a industriei de
apărare și un producător de marcă, apreciat atât pe plan intern cât și pe
piețele externe. În anul 1970 s-a construit, la circa 7 kilometri de sediul de
bază o nouă platformă industrială (Sadu II), destinată fabricației
de armament de infanterie, în special pistoale mitraliera tip
Kalashnikov, amorse și dispozitive de inițiere pentru diversele tipuri de
muniție fabricate în România precum și capse detonante miniere. După anul
1989 uzina a intrat într-un lung proces de reorganizare și restructurare, care
a parcurs mai multe faze și care încă nu s-a încheiat. Astfel s-au
realizat reduceri importante de personal, s-a micșorat numărul de produse din
gama de fabricație și s-a restrans spațiul de productie. Prin investitii
majore în domeniul producției de muniție, care au constat în achiziționarea de
mașini automate de ultimă generație, a crescut capacitatea de producție și, în
același timp, s-a diversificat gama de produse prin includerea unor calibre
specifice NATO. Cu toate că nu este singura unitate din țară care
fabrică astfel de produse, Uzina de la Sadu are totuși un atu față de celelalte
fabrici de muniție și armament — este singura din domeniu care poate produce,
de la cap la coadă, un cartuș. Din anul 2002, Uzina Mecanica Sadu este
inregistrata ca societate comerciala filiala a Companiei Nationale ROMARM S.A.,
cu capital integral de stat. De-a lungul vremii aici s-au mai construit; lămpi de mină, lămpi de carbid, lămpi de
benzină, regulatoare de răgaz, acordeoane, cuie, pioneze, blachiuri, frigidere,
rame cu jaluzele pentru locomotivele Diesel, termostate pentru frigidere,
cabine de tractor, panouri solare, piese de schimb pentru mecanica fină. Un atu
al uzinei din Sadu îl reprezintă producerea de energie electrică, unitatea
având o hidrocentrală proprie care produce 1500 MW/an și care asigură, în
măsura în care condițiile meteorologice permit, consumul producției interne.
Prefectura
Primăria
Centrul militar
Gara
Casa Popescu - Stănești
Catedrala și vedere generală
Gara
Hotelul Sichitiu
Liceul Tudor Vladimirescu
Magazinul Dănărica
Parcul și Statuia lui Tudor Vladimirescu
Podul Ferdinand
Strada Tudor Vladimirescu
Trimiteri poștale ilustrate
Județul Gorj este unul dintre cele 41 de județe ale României cu
reședința în municipiul Târgu Jiu. Izvoarele istorice atestă că încă
din paleoliticul mijlociu purtătorii culturii și-au găsit adăpost în Gorj.
Prima unitate administrativ-teritorială atestată documentar pe actualul teritoriu
al județului a fost județul Jaleș. Teritoriul județului Gorj a fost o parte a
regiunii istorice Oltenia de Nord. Acest județ a fost vreme îndelungată o
unitate administrativă distinctă. Din secolul al X-lea până în secolul al
XIII-lea județul a fost o parte distinctă a formațiunii politice condusă de
Litovoi. Doar la sfârșitul secolului al XV-lea se poate vorbi de Gorj ca județ.
Județul are azi o populație de aproximativ 334000 de locuitori și se întinde pe
suprafața de 5602 kilometri pătrați. Ca subunități administrative județul este
compus din: 2 municipii – Târgu Jiu și Motru; 7 orașe – Târgu Cărbunești,
Turceni, Rovinari, Bumbești, Tismana, Novaci și Țicleni precum și 61 de
comune. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și
arhitectură, alte frumoase locuri de vizitat dar trimiteri poștale ilustrate
din județul Gorj.
Pârtia de schi Rânca
Mănăstirea Lainici
Cheile Corcoala
Parcul național Domogled - Valea Cernei
Pasul Surduc
Peștera Polovragi
Mănăstirea Crasna
Peștera Muierilor
Cantonul regal - Defileul Jiului
Cheile Sohodolului
Casa natală Brâncuși - Hobița
Peștera Cloșani
Trimiteri poștale
_________ooOoo_________
DIN INTELIGENȚA
POPOARELOR LUMII
PROVERBE SCOȚIENE
- Leneșul este fratele cerșetorului.
- Fii fericit cât trăiești, pentru că mort o să fii mult timp.
- Este mult mai ușor să-i dezvolți unui om calitățile decât să-i înlături defectele.
Detaliu vignetă de pe bilet spaniol de loterie
Câteva vignete de pe acțiuni franceze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 23.06.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu