Epaminonda's Blog.....: BIENNE - LEZ

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente

de cultură și arhitectură din localitatea belgiană BIENNE -

LEZ - HAPPART, comuna LOBBES, provincia HAINAUT,

regiunea VALONIA, din vremuri diferite

Biserica

Moara

Piața, Școala și Casa comunală

Gara

Capela Calvarul

Trimiteri poștale

Vilă

Arhitectură locală

***

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

_____________xxx____________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă - (Mihai Eminescu și Ion Pillat)

Memorialul Ipotești - Cenaclul "Ion Pillat"

Primăria Mihai Eminescu 1889 septembrie 2012

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Deasupra am aplicat o fotografie a lui Mihai Eminescu la 1870 și dedesubt câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el;

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierești și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării - despre clasa politică a României.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mănâ cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine.
Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare… Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.

CÂTEVA CITATE EMINESCIENE

ȘI REPREZENTĂRI ALE

GRAFICIENILOR ROMÂNI,

INSPIRATE DIN POEZIA SA

Istoria lumii cugetă – deci încet, însă sigur şi just.

Autor - Constanţa Abălaşei – Donosă

Geniul, în zdreanţă sau veşmânt aurit, tot geniu rămâne.

Autor - Constanţa Abălaşei – Donosă

Azi, adesori femeia, ca şi lumea, e o şcoală.

Autor - Constanţa Abălaşei – Donosă

Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului.

Autor - Constanţa Abălaşei – Donosă

Conştiinţa este tocmai punctul de gravitaţie al individului.

Autor - Constanţa Abălaşei – Donosă

Cel mai mare păcat al oamenilor este frica,

spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul.

Autor - N.Ioniță

Fiecare popor şi epoca sa stă pe umerii vremurilor trecute.

Autor - Mihai Cătrună
Patriotismul nu este numai iubirea pământului

în care te-ai născut ci, mai ales,

iubirea trecutului unui popor.

Autor - Mihai Cătrună

Lumea-i visul sufletului nostru.

Autor - Mihai Cătrună

Timpul e moarte, spațiul e luptă și mișcarea e suferință.

Arborele Eminescu
Autor - Abraham L. Zoltan
Lucrare plastică din fire de cupru modelate și lipite,
cu înălțimea de 1,7 metri
Am înțeles că un om poate avea totul

neavând nimic și nimic având totul.

Autor - Mihai Cătrună

Oamenii se împart în două categorii;

unii caută toată viața și nu găsesc,

alții găsesc și nu sunt mulțumiți.

Autor - Constanţa Abălaşei – Donosă

Nu explicațiile ce se dau faptelor,

ci faptele însuși sunt adevărul.

Autor - Mihai Cătrună

Ion Pillat a fost un academician, antologist, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român care s-a născut la data de 31 martei 1891 în București și a decedat la data de 17 aprilie 1945 tot în București. Pe linie maternă a fost nepotul cunoscutul politician Ion Brătianu, adesea evocat în poemele din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului. Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După anul 1945 poezia sa este trecută la "index", evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. S-a născut într-o casă din Calea Dorobanților, nr. 6, tatăl său fiind moșier și parlamentar. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului Brătianu, la Florica, unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, iar în anul 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, pentru a continua studiile acolo. Aici a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru prima sa poezie În catedrală. În anul 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria și geografia, dar a făcut în paralel și dreptul. În anul 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București unde a publicat volumul Eternități de-o clipă. În anul 1936 a primit premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide, la nr. 9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.

Insigna - (Mihai Eminescu)

Festivalul național de poezie și proză Mihai Eminescu - Botoșani - Ipotești

Insignă realizată de numismatul și colecționarul Stelain Brânzei - Botoșani

Ediția a I-a 2012

Festivalul – Concurs de Poezie și Proză “Mihai Eminescu” de la Botoșani, se adresează elevilor (gimnaziu-liceu), preșcolarilor, cadrelor didactice din liceele, şcolile, grădiniţele, ONG-urile / Centrele culturale / Palatele și Cluburile Copiilor din județul Botoșani şi din Romania. Scopul proiectului constă în valorificarea aptitudinilor cultural- artistice ale elevilor, preșcolarilor și tinerilor prin activităţi extracurriculare de tip concurs. Obiectivele specifice ale proiectului:

Dezvoltarea capacităţii de exprimare artistică a elevilor, prescolarilor și tinerilor prin poezie, proză scurtă, eseu, critică & creație literară, teatru scurt, desen, fotografie și film.
Valorificarea capacităţilor de interpretare de poezii ale elevilor, preșcolarilor și tinerilor;
Stimularea dorinţei de promovare şi păstrare a operei eminesciene;
Antrenarea unui număr cât mai mare de copii şi cadre didactice;

Insigna - Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu" 2010

Botoșani - 15 ianuarie 2011

Realizat de numismatul Stelian Brînzei

Premiul național de poezie Mihai Eminescu - Botoșani este cel mai mare premiu românesc acordat anual poeților autohtoni. Valoarea premiului din anul 2017 a fost de 30000 lei și a revenit lui Mircea Cărtărăscu. Premiul se acordă în cadrul unei ample acțiuni culturale care rememorează viața și activitatea marelui poet național Mihai Eminescu. Acțiunea are loc sub egida Consiliului Județean Botoșani, Primăriei Botoșani, dar și a Ministerului Culturii prin Uniunea scriitorilor.

Insigna - Zilele Teatrului Mihai Eminescu la Botoșani

Ediția a V-a octombrie 2010

Insignă realizată de numismatul și colecționarul Stelian Brânzei - Botoșani

La Botoșani prima reprezentație în limba strămoșească a avut loc în 1838, când directorul Școlii Domnești, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentanții. La 27 noiembrie 1838 se juca in al patrulea abonament „Uniforma lui Velington” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afișul a fost scris de mână și în el se anunță că „priveliștea” se va sfârși într-o pantomie în două acte „Troa Diup” și începutul va fi punct la 6 jumătate ceasuri evropenești. În aceeași iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ștefan cel Mare” de Gh. Asaki și „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Școala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulți boieri și cucoane din Botoșani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înființat o trupă teatrală moldovenească în Botoșani, sub direcția lui Costachi Bălăceanu și a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai 1858, un număr de 70 de boieri și negustori adresează Ministerului de Interne o petiție prin care cereau „înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Pe la 1860 se construiește prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoșanii fiind astfel printre orașele din țară care aveau o sală de reprezentanții teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră și celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărțiturile de la loji din scândura vopsite cu alb, fără capitonaj și fără scaune, pe care publicul și le aducea de acasă în seara reprezentanției. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaș, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile un fel de lavițe cu spătar erau rezervate numai bărbaților. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în dușumeaua scenei anunțau publicul că reprezentația va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre București și de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentanții și la Botoșani, oraș cu un public iubitor de teatru și mai presus de toate cu o generație tânără entuziastă. În fiecare toamnă orașul Botoșani vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele poet Mihai Eminescu. El era angajat și ca scriitor de roluri. Pe scena acestui teatru a apărut și actori străini: Adelina Patti- celebra stea de la Oprea din Paris în 1865. Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de V.Alecsandri, prezentată de Naționalul bucureștean în 1885 cu Aristița Romanescu și Constantin Nottara: „... în Botoșani entuziasmul și ovațiile n-au lipsit”. După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de la Botoșani se dădeau în „Sala meseriașilor”. Aici în 1900 însoțită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanții cu piesele „Hedda Gabler” și „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia ființă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen si „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”. Dar necesitatea unui teatru pe măsura orașului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după București, Iași și Galați, a preocupat mereu pe edilii orașului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acțiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acționari și un capital de 400000 lei. La 23 septembrie același an, s-a pus piatra fundamentală a construcției acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu.

Insigna - Zilele Teatrului Mihai Eminescu la Botoșani

Ediția a VI-a octombrie 2011

Insignă realizată de numismatul și colecționarul Stelian Brânzei - Botoșani

Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză, se compară prin proporții și bogăție a ornamentației cu Teatrul Național din Iași. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naționalului bucureștean. De asemeni elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic coruri, cântece, dansuri populare și un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieții artistice și culturale românești. Aici a răsunat ultima oară în orașul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culurale” a răsunat vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ținut conferință despre „Cum trebuie înțeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu. La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parțial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruiește, astfel încât vechea compoziție nu mai poate fi identificată. În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piuliță. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenția și considerația întregii mișcări teatrale românești, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului și al întregii spiritualități românești.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură botoșănene din vremuri diferite.

Primăria

Prefectura

Banca națională

Biserica Sfântul Gheorghe

Casa Văsescu

Cazarma Infanterie 37

Gara

Institutul Sofian

Internatul Liceului Laurian

Liceul Laurian

Moara

Monumentul eroilor

Monumentul I.G.Duca

Școala israelită

Școala Marchian

Spitalul unificat

Casa Nicoale Iorga

Județul Botoșani este situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 kilometri pătrați, numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Dărăbani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Botoșani, din vremuri diferite.