Epaminonda's Blog.....: FILATELIA - AUTOCEFALIA B.O.R. ȘI ARENA NAȚIONALĂ

În cadrul acestui articol prezint două efecte filatelice românești care marchează trecerea a 130 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române dar care prezintă și Arena Națională din municipiul București.

Autocefalia, termen a cărui provenienţă etimologică se regăseşte prin reunirea cuvintelor din limba greacă, „autos“- (prin sine) însuşi şi „kefali“ - cap, desemnează, în viaţa bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice. Încă din Evul Mediu, Ortodoxia românească devenise o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate țările răsăritene ocupate de otomani, în condițiile în care Patriarhiile din Răsăritul ortodox şi țările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți de organizare şi viețuire în spațiul stăpânirii otomane. Ampla susținere, de către Biserica Ortodoxă Română, a Ortodoxiei aflate sub stăpânire otomană în acea epocă, reprezintă comportamentul unei Biserici oarecum autocefale, deoarece un asemenea sprijin consistent şi constant nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de conducere proprie şi exprimare responsabilă şi solidară. Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două ţări, care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat. Domnitorul Alexandru I. Cuza şi guvernele care au urmat îndată după anul 1859 nu au avut răgazul aplecării asupra unificării structurii organizatorice bisericeşti. Au fost mai presante unificarea administrativă şi recunoaşterea internaţională a noului stat. În a doua parte însă a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, această problemă a unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta a fi rezolvată. La începutul anului 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind unirea şi organizarea bisericească. Patriarhia Ecumenică a fost înştiinţată de faptul că se intenţiona elaborarea unui proiect de lege sinodală. Asociat faptului că în 1863 fusese luată măsura secularizării averilor mănăstireşti, acest proiect a devenit odată în plus un punct sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o poziţie destul de rigidă, refractară faţă de acest deziderat, din cauza intenţiei de a-şi menţine, în continuare, controlul asupra Bisericii din teritoriile româneşti. În 3 decembrie 1864, acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1703, pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, şi promulgat de domnitor la 6 decembrie. În acest decret era inserată, în articolele 1, următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea consfinţită în 1885, dar pe care o vedem deja pusă în proiect şi adoptată în lege încă la 1864. Este, aşadar, o perioadă de peste două decenii, timp în care au durat aceste tratative până la recunoaşterea oficială, dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerată un fapt existent şi care nu trebuia decât să fie consfinţit de Patriarhia Ecumenică. Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi care a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit primat. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi până la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon, care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanţă domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875. Conţinutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut şi Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit în februarie 1865, urmând o reacţie destul de dură, acesta fiind un moment tensionat în relaţiile interbisericeşti. Scrisoarea trimisă de Sinodul convocat la Constantinopol era nefavorabilă Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre a discutat această scrisoare la 23 octombrie 1882. Nu s-au mai putut continua demersurile pe această linie, fiindcă la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului Cuza. Lucrurile au rămas în acel stadiu. A fost adus Carol, mai întâi ca domnitor, până în 1881, când la 10 mai s-a proclamat România ca regat. În primul rând, ţara avea nevoie de o constituţie şi o nouă lege organică bisericească. Decretul din 3 decembrie 1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea aceea, şi anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost o mişcare puternică în anii următori, pentru a se trece la alegerea ierarhilor şi confirmarea lor de către domn. Deci, mergeau împreună întocmirea unei noi constituţii şi a unei noi legi organice. Constituţia din 1866 are o prevedere semnificativă la situaţia Bisericii. În articolul 21 se spunea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“. Deci, aceleaşi două idei menţionate mai înainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica Constantinopolului, iar, pe de altă parte, independenţa din punct de vedere administrativ.

Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna mai mult decât autonomie. Ea era sinonimă cu independenţa, dobândită mai întâi pe plan politic, şi mai apoi bisericesc. În proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus aceeaşi idee în articolul 2 din proiect. A fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleaşi obiecţiuni pe care, în timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru care Constituţia a fost aprobată cu acea prevedere din 1866, iar Legea Organică a ajuns să fie votată în 1872, dar nu a mai menţionat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea, în 3 articole din această lege apare menţionată autocefalia Bisericii noastre (art. 9, 10 şi 12). Legea organică a fost adusă la cunoştinţă de mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată tacit. După acest moment s-a produs o îngheţare a problemei autocefaliei. Ea a fost reluată în timpul lui Ioachim al III-lea, care şi-a început păstorirea în 1878. Odată cu păstorirea lui Ioachim suntem într-o nouă realitate istorică, după Războiul de Independenţă. În 1882, în ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit un act foarte important, şi anume sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, trimiţând scrisoare şi mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reproşau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne din partea Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor. Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica Ortodoxă Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste două decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfinţit definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti.

Arena Națională, cunoscută și ca Stadionul Național sau Național Arena, este un stadion de fotbal din capitala României, pe care se dispută meciurile echipei naționale de fotbal, meciurile echipei Steaua, meciurile importante ale echipei Dinamo, finala Cupei Ligii, final cupei României și meciul din Supercupa României. Cu o capacitate de 55600 de spectatori, este cel mai mare stadion din țară și primul stadion de elită UEFA din România. Construcția arenei al cărei proprietar este Primăria Municipiului București a fost finalizată în anul 2011, având un cost total de aproximativ 234 milioane de euro.

În anul 2012 arena a găzduit finala Europa League, aceasta fiind prima finală europeană găzduită de România, deși stadionul a fost inaugurat oficial pe 6 septembrie 2011, cu un meci al echipei naționale a României împotriva reprezentativei Franței. Pe data de 6 noiembrie 2015, stadionul a fost închis de Inspectoratul pentru Situații de Urgență pentru că nu avea autorizație pentru acoperișul retractabil. La data de 1 aprilie 2016, Arena Națională și-a redeschis porțile și din acel moment cel mai mare stadion al țării poate susține legal evenimente sportive după o pauză de aproximativ 6 luni. Stadionul are o suprafață de 108000 metri pătrați și o înălțime de șase etaje. Construcția include un garaj subteran cu 200 de locuri de parcare, 40 de loje a câte 12 locuri, săli de conferințe și restaurante. Stadionul are 94 de căi de acces, ceea ce permite ca evacuarea spectatorilor să se poată realiza în 20 de minute. Arena mai este dotată și cu un cub video, situat deasupra centrului terenului, echipat cu 4 ecrane de 30 metri pătrați fiecare.

***

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Sfântul Dimitrie

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir este pentru noi românii foarte important pentru faptul că este un sfânt sud-est european care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi care face parte din spiritualitatea răsăriteană. S-a născut în secolul al III-lea la Salonic și a fost martirizat în data de 26 octombrie 306 tot la Salonic (denumirea antică - Tesalonic). Fiu de guvernator, Dimitrie nu a pregetat să mărturisească credinţa creştină chiar cu preţul vieţii sale. Pentru aceasta, cultul său a ajuns la o răspândire foarte mare în Orient şi foarte multe persoane îi poartă numele până astăzi. Se spune despre Dimitrie că ar fi fost fiul guvernatorului oraşului Tesalonic. După ce a murit tatăl său, el a fost lăsat în acelaşi scaun. Dar în această funcţie înaltă era pus în faţa unor realităţi care erau legate de cultele păgâne într-o lume pe jumătate sau chiar mai mult necreştină. Istoria consemnează că împăratul Maximin Daia, întors dintr-o luptă soldată cu victoria asupra barbarilor din regiunile noastre de aici, a plănuit nişte sărbători mari, iar aceste sărbători au avut ca loc de desfăşurare oraşul Tesalonic. Se crede că împăratul Galeriu începuse persecuţia, dar el a fost urmat în această direcţie de Maximin Daia. Sărbătorile atunci erau tot după tradiţia romană, în sensul că se adunau în hipodrom, adică în stadion, şi acolo se ţineau tot felul de întreceri de cai şi de care, precum şi lupte între pugilişti. La o asemenea întrecere, fiind prezent şi împăratul, s-a constatat că era un vajnic luptător de origine vandală, adus de prin Africa, care biruise pe toţi concurenţii lui bizantini, dintre care mulţi fuseseră chiar ucişi. Nestor, un ucenic de-al Sfântului Dimitrie, aflat pe atunci în închisoare pentru că mărturisise credinţa creştină, s-a dus la învăţătorul său cerându-i sfatul şi întrebându-l dacă-l binecuvântează ca să se lupte el cu acest vandal pe care-l chema Lie. Lupta a avut loc, Lie a fost biruit. Atunci împăratul a aflat că Nestor, atletul sprijinit de Dimitrie, a primit această binecuvântare din închisoare de la sfânt. A trimis atunci ostaşi care l-au ucis cu suliţele pe Dimitrie, guvernatorul Tesalonicului. Aşa a murit Sfântul Dimitrie. Trupul său a fost înmormântat de creştini, iar pe acel loc a fost ridicată mai târziu biserica, care se poate vedea şi astăzi. Aceasta este pe scurt biografia marelui mărturisitor al credinţei. Se cunoaşte însă o literatură destul de amplă scrisă în legătură cu minunile săvârşite de Sfântul Dimitrie în cursul timpului.

Federația română de tenis

Tenisul de câmp modern a apărut inițial în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca si “tenis de camp”. Dupa crearea sa, tenisul s-a raspandit mai intai in clasa superioara a lumii engleze, apoi, incet-incet, in intreaga lume. Tenisul este acum un sport olimpic si este practicat de toate clasele sociale, indiferent de bani si de varsta, inclusiv de persoanele aflate in scaun cu rotile. In mod remarcabil regulile sale de bază au ramas neschimbate din anul 1890. In 1874, maiorul Walter Wingfield a achizitionat drepturile de brevet pentru echipamente si reguli de joc. In acelasi an, primele instante judecatoresti de tenis au aparut in Statele Unite. Jocul s-a raspandit curand in diferite parti ale lumii cum ar fi Rusia, Canada, China si India. Terenurile de crochet au servit ca terenuri de tenis in acea perioada. Primul teren de tenis a fost conceput de Wingfield si a fost in forma de clepsidra. Acest a fost mai scurt decat terenul modern pe care il avem astazi. Cel mai vechi turneu de tenis a a vut loc în anul 1877 la Wimbledon-Anglia, câștigat de Spencer Gore.

Set 2 insigne - Vânător de munte de frunte

În statul comunist existau foarte multe insigne grosolane, colorate cât mai strident, masive, confecţionate din fier mort, care se confereau cu nemiluita cetăţenilor şi mai ales soldaţilor, chipurile pentru merite deosebite în activităţi productive şi apărarea patriei. Acordarea acestor insigne se înscria în O.Z.U. (Ordinul de zi pe unitate) şi uneori era însoţită de o învoire de 4 - 5 ore in oraş sau permisie de 3 - 5 zile acasă, rareori şi cu foi de drum pe calea ferată. Alteori acordarea insignei era însoţită de o mică sumă de bani care rar depăşea contravaloare a cinci pachete de ţigări Mărăşeşti, Tractor, Naționale sau Plugar.

Vânătorii de munte reprezintă o specialitate militară a Forţelor Terestrte Române, componentă a infanteriei. Unitățile de vânători de munte au rolul de a desfășura operații independent și în cooperare cu celelalte forțe, în teren muntos-împădurit, pe direcții și în raioane greu accesibile, în orice condiții de timp și anotimp. Arma a fost înființată la 3 noiembrie 1916, când Marele Cartier General, prin Ordinul nr. 234, a decis transformarea Școlii Militare de Schiori din Bucureşti în "Corpul Vânătorilor de Munte". Organizarea inițială era pe 3 batalioane a câte 3 companii fiecare, cu un efectiv de 2000 de soldați. Trupele de vânători de munte au participat activ la luptele din cele două războaie mondiale și la misiuni internaționale în Kosovo, Irak şi Afganistan. În prezent, Armata Română are două brigăzi operaționale; Brigada 2 Vânători de Munte "Sarmisegetusa" la Brasov, subordonată Diviziei 1 Infanterie şi Brigada 61 Vânători de Munte "Virgil Bădulescu" - Miercurea Ciuc, subordonată Diviziei 4 Infanterie.

România - 2011

"Așa este scris și așa trebuia să sufere Hristosul și

să învieze a treia zi dintre cei morți" - Luca 24,46

"Dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui

nu voi crede" - Ioan 20.25

Învierea lui Isus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină - catolică, ortodoxă și reformată. Este practic temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos. La început, învierea ca doctrină nu a fost acceptată în Imperiul Roman cu excepția primilor creștini. Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor biserici ale lumii, printre care și Biserica ortodoxă română. Învierea domnului este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară și diferă de la un cult la altul. Sus am postat o icoană ortodoxă ce redă Invierea lui Isus. Prezint mai jos unele dintre cele mai frumoase obiceiuri de Pași păstrate în anumite zone ale României;

In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.
In zona Campulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii mai mici de 9 ani merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite!". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
În Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.
In Moldova, in dimineata urmatoare dupa noaptea Invierii se pune un oua rosu si unul alb intr-un bol cu apa ce trebuie sa contina monezi, copii trebuie sa si clateasca fata cu apa si sa si atinga obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogatii.

Insigna - Promoția 30 Decembrie 1949

(Școala de artilerie) 30 ani 1949 - 1979

Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei.

Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele militare convenţionale în Europa stipulează că:termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 milimetri și mai mare.

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII

Căpitanul Pattimura, nume real Thomas Matulessy, a fost un erou național indonezian pentru cauza independenței, care s-a născut în anul 1783 și a decedat în anul 1817.