Epaminonda's Blog.....: Ro M oN

În anul 1930 Regatul României a pus în circulație o monedă de 10 lei cu chipul regelui Carol II. Pe avers moneda prezintă o acvilă încoronată, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce și în gheare o spadă și un sceptru, pe pieptul acvilei scut cu nomograma încoronată a regelui Carol II (doi de C), în interiorul unui cerc perlat precum și inscripțiile “10 LEI” și „1930”. Inscripția 1930 este încadrată de semnele grafice al gravorului (aripa) și a monetărie unde s-a bătul moneda (cornul abundenței – monetăria Paris). Pe revers moneda prezintă efigia regelui privind spre stânga, în interiorul unui cerc perlat și inscripțiile “CAROL II REGELE ROMÂNILOR” (pe stânga și pe dreapta portretului) și “A. LAVRALIER” (numele gravorului - sub gât).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoare – 10 lei, anul emiterii – 1930, forma – rotundă, diametru – 23 milimetri, greutate – 5 grame, compoziție – aliaj (cupru - 79%, zinc - 20 % și nichel – 1%), margine – zimțată, gravor – A. Lavralier și tiraj – 60 milioane exemplare.

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern -Sigmaringen (născut la data de 15 octombrie 1893 şi decedat la data de 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol II este cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale regina Maria.

În data de 29 noiembrie 2010 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă dedicată poetului Grigore Alexandrescu. Aversul monedei prezintă în centru, o compoziţie grafică ce sugerează poezia lui Grigore Alexandrescu „Umbra lui Mircea. La Cozia“: Mănăstirea Cozia peste care se suprapune conturul portretului domnitorului Mircea cel Bătrân; în stânga, valoarea nominală „10 LEI“; în dreapta, stema României şi anul de emisiune „2010“; în partea inferioară, inscripţia „ROMANIA“ în arc de cerc. Reversul monedei prezintă, suprapuse parţial peste un cerc, portretul lui Grigore Alexandrescu şi câteva dintre personajele fabulelor scrise de acesta; în partea superioară, inscripţia în arc de cerc „GRIGORE ALEXANDRESCU”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei, metal: argint, puritate - 99,9%, formă: rotundă, diametru: 37 milimetri, greutate: 31,103 grame, calitate: proof, tiraj: 1000 exemplare, preț unitar de vânzare fără TVA: 230 lei și margine: zimţată

Grigore Alexandrescu a fost un poet și fabulist român, care s-a născut la data de 22 februarie 1810 la Târgoviște și a decedat la data de 25 noiembrie 1885 la București. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A studiat la Colegiul Național “Sfântul Sava” din București. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu, uimind pe mulți cu talentul său poetic. A locuit o vreme în casa lui Ion Heliade Rădulescu care ăl va ajuta să-și publice prima poezie – Miezul nopții în gazeta Curierul Rmânesc. O vreme a fost ofițer, dar a demisionat în anul 1837. Din pricina unor scrieri a fost întemnițat, ulterior ocupând funcții mărunte. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală. A murit sărac la București în anul 1885. Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira.

Mănăstirea Cozia este un complex monahal medieval, situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt. Este o ctitorie a domnului Mircea cel Bătrân (sfințită 18 mai 1388), extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare de mai multe ori. Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Mănăstirea a fost construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă. Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391. Pictura interioară a fost realizată între anii 1390 – 1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. Pisania bisericii mănăstirii Cozia conține următoarele: „Întru slava sfintei și de viață făcătoarei Troițe s-au înălțat din temelie această sfântă biserică, de creștinul Domn al Țării Românești Io Mircea Voievod, la leat 6809 și lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi pentru mulțimea anilor, am luat iară această înfrumusețare, precum se vede, de cei ce s-au îndurat, în zilele prea luminatului Domn Io Constantin B.B. Voievod, fiind mitropolit al Țării Românești chir Teodosie și ostenitoriu chir Antim episcopulu de Râmnic leat 7215 (1707), la iegumenia prea cuviosului chir Mihail”. În timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna (care poartă numele domnului), iar între anii 1512 – 1521 s-a refăcut pictura. Constantin Brâncoveanu a construit între anii 1706 – 1707 pridvorul, în cunoscutul stil brâncovenesc. De-a lungul vremii mănăstirea a avut și alte destinații: pușcărie, spital și chiar grajd de cai.

În data de 8 mai 2017 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint dedicată împlinirii a 140 de ani de la proclamarea Independenței de stat a României. Aversul monedei redă o imagine de epocă prezentând defilarea triumfală a trupelor române victorioase în Războiul de Independență, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 Lei”, stema României și anul de emisiune „2017”, iar reversul monedei prezintă portretul lui Carol I, inscripțiile în arc de cerc ,,140 DE ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENTEI DE STAT” și ,,CAROL I”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei, metal: argint, puritate – 99,9%, formă: rotundă, diametru: 37 milimetri, greutate: 31,103 grame, calitate: proof, cant: zimțat, tiraj: 200 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA: 365 lei.

Arcul de Triumf este un monument reprezentativ al capitalei, situat pe Şoseau Kiselef, în sectorul 1, la intersecția cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. A fost construit în amintirea Marii Uniri, în anul 1922. Restaurarea monumentului a avut loc în perioada anilor 1935–1936, sub conducerea arhitectului buzoian Petre Antonescu și încă odată în anul 2014. El comemorează victoria României în primul război mondial. Monumentul este de formă paralelipipedică, are o singură deschidere, înălțmea de 27 de metri, pe o temelie cu dimensiunile de 25 x 11,5 metri. În anul 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Pe corpul monumentului sunt aplicate şi unele înscrisuri interesante pentru istoria naţională, precum și chipurile chipurile regelui Ferdinand si reginei Maria. Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arhitectul Victor G.Stănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, și inscripțiile de pe panourile laterale nefiind refăcute. Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României. Cu toate acestea, fostul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu a declarat că Primăria nu deține actul de proprietate pentru Arcul de Triumf. Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară.Conform unei expertize tehnice, încă din 1980 erau înregistrate grave degradări ale construcției care impuneau executarea unor lucrări de reparații capitale. Degradările structurale se referă la macerarea unor zone de zidărie, din cauza umezelii excesive provocate de infiltrațiile de apă și favorizate de lipsa totală de ventilație, precum și la fisurarea rampelor de scară și a unor zidării, consecințe ale cutremurelor din 1940 și 1977.În perioada ianuarie 2014 - 28 noiembrie 2016 s-au executat lucrări de consolidare și renovare a arcului de triumf. Cu această ocazie, pe părțile laterale au fost refăcute cele două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime11. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone12. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite în războiul ruso-turc din 1877 – 1888. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121000 kilometri pătrați cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de stat vasal al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui Cuza, statul român trecuse printru-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. După abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice, s-a desfasurat prin intermediul românilor din străinătate o ampla activitate propagandistica pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani. Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale. Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanent, teritorială și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66000 de soldați, 12300 de cai și 190 de tunuri. Pe data de 9 / 21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de către români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. Sus am postat o poză cu o parte a tabloului Atacului de Smârdan, operă a pictorului român Nicolae Grigorescu.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI PLACHETE

DIN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Extracție țiței Moreni 250 ani 1724 - 1974

Moreni este un municipiul din județul Dâmbovița. Nume cu rezonanță în istoria petrolului românesc, important centru al industriei extractive a petrolului în trecut și azi, al industriei constructoare de mașini, a textilelor și utilajelor complexe a făcut parte până în 1968 din Raionul Câmpina fiind mai legat de Valea Prahovei; azi este localitate componentă a județului Dâmbovița. Municipiul Moreni este situat în partea de est a județului Dâmbovița, la 20 kilometri depărtare de municipiul Târgoviște. Datorită așezării sale în zona Subcarpaților externi dintre Prahova și Ialomița, într-o mică depresiune, zonă de contact dintre dealuri mai înalte în nord și coborâte spre sud și câmpia piemontană înaltă a Cricovului Dulce - au existat condiții care au constituit un adăpost sigur pentru locuitorii veniți în aceste meleaguri, contribuind la dezvoltarea unei așezări statornice.

Câmpia înaltă pe alocuri, împădurită, dealurile acoperite, ușor accesul și legăturile permanente cu zonele învecinate, au permis dezvoltarea așezării. Această zonă face parte din bazinul hidrografic al Ialomiței, în localitate principalul colector fiind râul Cricov. Regimul hidrografic a fost influențat de fragmentarea reliefului, de climă, de geologie. Are o alimentare pluvio-nivală, cu ape mari de primăvară rezultate din ploi și din topirea zăpezilor și cu viituri de vară provocate de ploile cu caracter torențial. Clima își pune amprenta asupra tuturor componenților învelișului geografic: vegetație, soluri, ape, aspectul reliefului, fiind la rândul ei, influențată de acestea. Prin poziția sa geografică, la contactul dintre câmpia înaltă și Subcarpați, având culoarul larg al Cricovului spre zona muntoasă care creează o priveliște încântătoare în zilele senine (atunci Bucegii se înalță maiestuos dintre blocuri), Morenii sunt situați într-un climat temperat continental.

Există două versiuni orale cu privire la întemeierea localității. Astfel, se povestește că, pe vremea când moșia era încă sub stăpânirea boierească, trăia o femeie destoinică și curajoasă, numită Moreanca (desigur, soția unui oarecare Moreanu). Curajoasa femeie stăpânea cu mare greutate pământul, căci se începuse coborârea pe vale a locuitorilor stabiliți pe plaiuri, "veniți din Țara Ungurească". Moreanca îi alunga cu parul de pe moșie. Pentru curajul cu care apara pământul și destoinicia ei, boierul proprietar (care nu locuia în zonă) și avea întinderi foarte mari de pământ, a dăruit Morencei locul care se va numi "Moreni". A doua versiune este bazată pe documente de arhivă. Prima atestare documentară a Moreniului datează din timpul lui Petru Cercel, Voievodul care pe 18 iunie 1584, întărește “Jupânesei Caplea și nepoților ei, Badea și Calotă. Prin Legea 259 dina nul 2003 orașul a fost ridicat la rangul de muncipiu. La recensământul din anul 2011 municipiul Moreni număra 18687 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 93,39%, romi – 1,62% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Moreni astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 93,16% și restul – nedeclarată sau altă religie. Câteva dintre atracțiile turistice ale municIpiului sunt: Biserica cu dublu hram -„Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Dimitrie“ (1891-1895) din cartierul Stavropoleos; Monument eroilor din primul război mondial, dezvelit în anul1934, înălțat într-un scuar din apropierea actualei primării din Moreni; Monumentul eroilor din primul război mondial, situat peste drum de fosta Bancă “Cricovul Dulce” și vechea clădire a primăriei, creația sculptorului Alexandru Irimescu, dezvelit 1921 și Monumentul eroilor din războiul antifascist, din parcul central al orașului, dezvelit în data 23 august 1958.

Moreniul a fost până la sfârșitul secolului al XIX-lea o așezare eminamente agricolă. Începutul secolului al XX-lea aduce o schimbare profundă în economia localității, în această perioadă luând naștere la nivelul tehnicii de epocă, exploatările petroliere. Încă de la apariția primelor exploatări în domeniul petrolier, profilul localității a fost determinat de prezența schelei de extracție a țițeiului modernizată continuu. La începutul secolului al XX-lea s-au ridicat în Moreni ateliere de reparații ale utilajului petrolier, care în special după 1970 se reprofilează și se dezvoltă mult, transformându-se în întreprinderi de interes republican. Aceste ramuri au cunoscut creșteri mari ale producției schimbând profilul industrial petrolifer în profil industrial complex care în 1972 reprezenta 53% din producția industrială în ramura construcțiilor de mașini față de numai 26% cât reprezenta industria combustibililor. Dacă până în 1965, când ziceai Moreni, din punct de vedere economic te gândeai obligatoriu la petrol (53% din valoarea producției industriale) în 1990 ponderea petrolului scăzuse la 15%, menținând ideea Moreniului petrolier mai mult sentimental. Petrolul a fost simbolul localității pentru aproximativ 100 de ani. Istoria sa, împărțită în două etape, a marcat profund viața oamenilor și evoluția societății în Moreni. Cu toate că după 1965 ponderea petrolului în economia Moreniului a fost tot mai redusă, Moreniul a rămas cunoscut țării și chiar multor cancelarii a marilor puteri, prin petrol.

Prezint mai jos câteva repere calendaristice din istoria extragerii petrolului la Moreni:

1866 - comuna Colibaşi producea 38.640 hl petrol
1904-1907 - sonda 1 Cricov, având o adâncime de 206 m, a produs eruptiv 70.000 tone ţiţei.
1908 - producţia Schelei Moreni a fost de 337.763 tone ţiţei
1912 - producţia Schelei Moreni a fost de 878.101 tone ţiţei
1913 - producţia Schelei Moreni a fost de 981.953 tone ţiţei
1921 - producţia Schelei Moreni a fost de 515.839 tone ţiţei
1924 - producţia Schelei Moreni a fost de 877.927 tone ţiţei
1925 - record de producţie -1.073.803 tone petrol reprezentând 46,75% din producţia totală a ţării, care a fost de 2.316.504 tone petrol.
În perioada 1918-1924 se sapă sonde într-un ritm redus, de trei patru sonde pe an
Anul 1924 marchează începutul unei perioade de intensificare a forajului care creşte continuu până în 1948, anul de vârf fiind anul 1928, şi aceasta ca urmare a intensificării concurenţei dintre societăţile ce deţineau perimetrele acestei schele şi care aplicau forajul rotativ – metodă nouă pentru această perioadă.
Societăţile se concurează la maximum şi caută să extragă cât mai mult ţiţei indiferent cu ce mijloace şi cu ce sacrificii pentru zăcământ rezultând o exploatare neraţională până în anul 1944.
În toţi ceilalţi ani care au urmat, Schela Moreni a înregistrat în continuare rezultate notabile în activitatea de extracţie a ţiţeiului, aşa cum sunt ele consemnate în rezultatele statistice cunoscute.
Preocuparea pentru descoperirea de noi zăcăminte a făcut posibilă punerea în evidenţa în anii de după 1950 a zăcămintelor de pe structurile Vârfuri, Filipeşti, Dealu Bătrân, Comişani, Caragiale, Ocniţa.
S-au săpat sonde de mare adâncime care au confirmat existenţa ţiţeiului şi a gazelor, dar nu au putut fi exploatate decât pe perioade scurte datorită unor condiţii tehnice, fizico-chimice sau geologice, cum au fost sondele 1001, 5501, 6000 pe structura Moreni, 5250,571,572,577,581 pe structura Caragiale, 6005 Filipeşti, 6011 Bucşani şi 2500 Dealu Bătrân.
Datorită numărului mare de complexe productive în Schela Moreni au existat permanent resurse de menţinere a nivelurilor de producţie programate, iar procesele de recuperare secundară aplicate de-a lungul anilor: injecţie de apa, injecţie de gaze, combustie subterana, injecţie ciclica şi continua de aburi au conferit Schelei Moreni o complexitate deosebita.
Având în vedere caracteristicile deosebite ale ţiţeiului de Levantin (densitate şi vâscozitate mare), pentru intensificarea extracţiei şi creşterea factorului final de recuperare s-a pus problema utilizării metodelor termice. Astfel, în 1965 s-a început folosirea experimentala a injecţiei ciclice de abur, care a dat rezultate, fiind apoi extinsa industrial. Pânâ în anul 1985 s-au obţinut rezultate foarte bune, după care eficienţa a scăzut substanţial. Din motive economice, în perioada iulie-septembrie 1998, injecţia ciclica de abur a fost oprita, fiind apoi reluata la limita rentabilităţii economice.
Injecţia continua de abur a fost iniţiata în 1983 în panouri, apoi extinsa în şiruri. în 1999 s-au injectat 27009 tone abur în 73 sonde cu un plus de producţie de 25555 tone.
Exploatarea secundara prin injecţie de apa s-a început în 1977 la zăcământul Moreni, iar în 1978 la Gross. în prezent se injectează aproximativ 900 mc/zi la zăcământul Moreni şi 1050 mc/zi la Gross, obţinându-se un plus de producţie de 2415 tone/luna.
De menţionat că în anul 1987, prin intrarea în producţie a sondei de explorare preliminară 201 Colibaşi cu 34 tone pe zi, s-au deschis noi perspective de exploatare a zăcământului Oligocen, zăcământ deschis în anul 1980 şi pe structura Moreni la adâncimi de aproximativ 4500 m.
In anul 1995 s-au repus in producţie zăcămintele Sarmaţian şi Mcoţian Mărgineni (închis in anul 1964 din motive economice), prin redeschiderea sondelor: 510 RA, 506 RA, 512 RA, 3SRA. în urma redeschiderii s-a constatat refacerea presiunii de zăcământ de la 5-7 atm. in 1964 la 120-150 atm. în 1995. în prezent aceste zăcăminte se exploatează prin 14 sonde.
Se are în mod special în vedere extinderea unor perimetre de exploatare prin forarea unor sonde de cercetare pe structura Colibaşi-Ocniţa şi Dealu Bătrân.
Tehnologiile modeme de colectare şi transport s-au concretizat prin finalizarea construcţiei parcului 201 Colibaşi şi 1 Mărgineni, care permit urmărirea, măsurarea şi reglarea tuturor parametrilor importanţi pentru activitatea de extracţie a ţiţeiului şi gazelor, prin intermediului calculatorului.
Modernizarea depozitului central Sud 3, care urmăreşte colectarea ţiţeiului din toata schela, măsurarea producţiei şi pregătirea ţiţeiului pentru livrare la nivelul tehnologiei modeme, în circuit inchis.
Se are în vedere protecţia mediului înconjurător prin continuarea activităţii de redare în circuitul agro-silvic a unor suprafeţe ocupate de instalaţii oprite din funcţiune şi 30 de sonde abandonate, însumând circa 8 ha, a refacerii zonei poluate pe pârâul Neagra şi construirea unui depozit de slam în perimetrul schelei, precum şi refacerea şi repunerea în funcţiune a punctelor de colectare ţiţei amplasate pe cursurile de apâ ce parcurg teritoriul de activitate al schelei.
Toate masurile care se iau şi investiţiile care se fac şi se vor face la Schela Moreni urmăresc menţinerea nivelului de producţie de ţiţei, îmbunătăţirea condiţiilor de muncâ, eficientizarea activităţii de extracţie şi reducerea impactului negativ cu mediul înconjurător.
În ultimii 9 anii nivelul de producţie al Schelei Moreni a fluctuat în jurul valorii de 900 tone/zi şi 150.000 mc gaze şi 30 tone gazolina. Având în vedere producţia medie de ţiţei raportata de SNP de circa 6 mii. tone ţiţei/an, se poate spune câ circa 5,5% din producţia de ţiţei a României se extrage din sondele din zona Moreni.
De la punerea în evidenţa a petrolului în zona Moreni şi pânâ în prezent s-au sâpat circa 5000 de sonde.
În momentul 2002, numărul de sonde active este de circa 700 şi circa 250 de sonde ajutătoare (sonde de injecţie apă).

Placheta - Tagrimpex - Romcif- Fieni

Fieni este un oraș dâmbovițean, format din localitatea de reședință și satele Berevoiești și Costești, ce a fost declarat oraș în anul 1968. Orașul Fieni este situat în partea de nord a județului, în zona subcarpatică, în interfluviul dintre râurile Ialomița și Ialomicioara. La recensământul din anul 2011 orașul număra 7587 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 96,73% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Fieni astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,32% și restul – nedeclarată sau altă religie.Deasupra am postat stema actuală și clădirea primăriei orașului Fieni.

Istoria celei mai vechi fabrici de ciment în funcțiune din România - Romcim - a început la Fieni, în 1914. Atunci, datorită câtorva ingineri de excepție, care au putut să anticipeze și să răspundă provocărilor ivite într-o industrie abia apărută, au fost puse bazele unei fabrici ce avea să devină mai târziu un simbol al inovației și profesionalismului. Cimentul produs la Fieni a avut o contribuție importantă la construcția României pe care o știm astăzi, reușind să scrie istoria acestei națiuni timp de un secol. Produsele durabile și de înaltă calitate oferite au fost utilizate la construcția celor mai semnificative simboluri naționale. Hotelul Intercontinental din București, Teatrul Național, Barajul de la Vidraru sunt doar câteva exemple din lunga listă a obiectivelor construite cu cimentul produs la Fieni. Fabrica dispune de o capacitate de producție autorizată de 2,5 milioane de tone de ciment pe an. În octombrie 2002, fabrica numită până atunci „Tagrimpex Romcif Fieni” a fost preluată de concernul “Heidelberg Cement România S.A.” și are sediul central pe Strada Aurel Vlaicu, la numerele 32 – 34.

Insigna - CFR 100 Titu - Târgoviște 1884 - 1984

(Căile ferate române)

Titu este un oraș din județul Dâmbovița, care include și satele: Fusea, Hagioaica, Mereni, Plopu și Sălcuța. Orașul Titu este situat în partea de sud a României și a județului Dâmbovița, aproximativ la 50 km nord-vest de capitala țării. Gara Titu este un nod feroviar pe liniile secundare de la nord-vest de București. Aici se intersectează linia București – Pitești cu linia ce duce spre Târgoviște și Pietroșița. Titu este traversat de șoseaua națională DN7 care leagă Bucureștiul de Pitești. La recensământul din anul 2011 orașul număra 9658 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 92,9%, romi – 3,43% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului Titu astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,62% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Linia de cale ferată Titu - Târgoviște - Pietroșița este o cale ferată secundară din România, neelectrificată, dublă pe distanța Titu - Teiș Hm., simplă pe distanța Teiș Hm. - Pietroșița. Linia a fost inaugurată în mai multe etape, astfel: la 2 ianuarie 1884 segmentul Titu - Târgoviște, la 27 mai 1894 segmentul Târgoviște - Pucioasa și la 12 noiembrie 1912 segmentul Pucioasa - Pietroșița. În data de 15 mai 2013, segmentul Târgoviște - Pietroșița a fost închis traficului de călători datorită nerentabilității acestuia. La data de 1 octombrie 2015, CFR Călători a reluat cursele de pasageri pe segmentul Târgoviște - Pietroșița. La data de 15 octombrie 2015, operatorul feroviar privat Transferoviar Călători a introdus de asemenea curse pe segmentul respectiv.

Insigna sportivă - M. Târgoviște (Metalul)

FC Municipal Târgoviște a fost un club de fotbal din Târgoviște, care într-o vreme a purtat denumirea de Metalul Târgoviște. Clubul a fost înființat în anul 1950 sub numele Energia Târgoviște și s-a desființat în 2015, după 65 de existență. În sezonul 1956, echipa a jucat pentru prima oară în Divizia C. După ce clubul și-a schimbat numele în 1957 în Metalul Târgoviște, a venit în anul 1959 și promovarea în divizia secundă. Surprinzător, Metalul și-a continuat seria de victorii și a ajuns ca în sezonul 1961 – 1962 să joace în Divizia A. Această reușită a rămas unică timp de 15 ani, întrucât Metalul a retrogradat la scurt timp, ajungând ca în 1967 să joace din nou în Divizia C. Din anul 1969 până în 1977, echipa a jucat continuu în Divizia B, iar în anul 1972 clubul și-a schimbat din nou numele în CS Târgoviște. Sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80 a fost cea mai prolifică perioadă din întreaga istorie a echipei. Între 1977 și 1984, CS Târgoviște a jucat doar în prima divizie, sezonul 1978 – 1979 venind cu cea mai bună clasare, locul al șaptelea. După retrogradarea din 1984, CS-ul nu și-a mai revnit, ajungând să joace iar în Divizia C. Anul 1994 a adus o nouă denumire,

Oțelul Târgoviște, și totodată promovarea în cel de-al doilea eșalon fotbalistic. Aceasta a fost urmată de o alta în 1996, CF Chindia Târgoviște, însă forma bună a echipa a durat puțin, ea retrogradând din nou în anul 2000. Actualul nume a apărut în 2003. În vara anului 2004, la scurt timp de la începutul ligii secunde, echipa nu a mai putut continua din cauza datoriilor foarte mari. În 2005 clubul a fost salvat de la retrogradarea în Liga a III-a de retragerea Unirii Focșani. Clubul s-a desființat în anul 2015. În prezent la Târgoviște există și joacă alt club FC Chindia.

Placheta - Convocarea de protecția muncii - 1991

M.Ap.N. (Ministerul apărării naționale)

Protecția muncii reprezintă ansamblul de acțiuni și măsuri pentru prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, pentru eliminarea factorilor de risc și accidentare prin informarea, consultarea, instruirea, protejarea lucrătorilor și a reprezentanților lor. În România, măsurile de protecția muncii sunt reglementate prin Legea securității și sănătății în muncă și a normelor de aplicare a acesteia, norme de protecția muncii și instrucțiuni specifice de securitate și sănătate în muncă.Toate societățile comerciale sunt obligate să asigure angajaților lor condițiile necesare impuse de lege cu privire la Protecția Muncii. În cazul în care societățile nu dețin toată documentația necesară, iar angajații nu sunt instruiți specific cu privire la activitatea pe care o depun, angajatorul riscă să fie amendat. Serviciile de protecția muncii pot fi realizate în cadrul unei societăți comerciale fie de către un angajat certificat în acest sens, fie de către un serviciu extern de protecția muncii, abilitat de către Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Turnul Chindiei, cunoscut şi ca Turnul Chindia, este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, si face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Situat in partea de nord-vest a Curtii Domnesti, dominand intregul ansamblu de monumente de aici, Turnul Chindia a devenit emblema orasului Targoviste. Inalt de 27 m, el este alcatuit dint-o baza de forma unui trunchi de piramida, din piatra, din care se ridica un corp cilindric din caramida al carui diametru masoară 9 metri. Constructia are 3 etaje, din care ultimele doua sunt marcate la exterior de deschideri in arc frant si de balcoane sprijinite pe console de piatra. Accesul pana la partea superioara a turnului se face cu ajutorul unei scari interioare, in spirala, situata pe axul vertical al constructiei. Turnul Chindia a fost construit peste pridvorul bisericii-Paraclis, ridicata de Mircea cel Batran. La inceput, turnul era alcatuit din doua etaje, iar accesul se facea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alaturata. Modificarile suferite de aceasta constructie impiedica stabilirea cu exactitate a formei sale initiale, aspectul actual fiind datorat domnitorului Gheorghe Bibescu, care a ordonat restaurarea lui in 1847. Turnul Chindiei este cea mai importantă atracţie turistică din oraş şi totodată simbolul oraşului, elemente specifice edificiului fiind prezente pe stema oraşului, în partea de sus, dar şi în partea de jos. Fiind un monument istoric, clădirea găzduieşte acum o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. Din punct de vedere administrativ, Turnul Chindiei se află sub tutela Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte. Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă nu există niciun consens în privinţa acestui fapt. Cea dintâi susţine că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii”, de unde şi provenienţa numelui.De asemenea, s-a sugerat că numele îşi are originea de la cuvântul „chindie”, un arhaism ce însemna „apus”, perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă.

B33 Zimbru este numele sub care este cunoscut transportorul autoamfibiu românesc din dotarea Armatei române (poza de deasupra). Este versiunea autohtonă a unui trasportor rusesc și el s-a fabricat la Întreprinderea Automecanica Moreni. Transportorul a fost proiectat în anii 1987 – 1988 și s-a fabricat până în anul 2000, într-un număr de 70 de exemplare. Este echipat cu plăci blindate de oțel groase de 6 – 20 milimetri și dotat cu mitraliera grea KPVT calibru 14,5 milimetri și mitraliera PKT calibru 7,62 milimetri și muniția aferentă. Alte caracteristici ale blindatului B3 Zimbru sunt: greutate – 14 tone, lungime – 7,65 metri, lățime – 2,9 metri, înălțime – 2,52 metri, echipaj – 2 oameni (mecanic conductor și trăgător), pasageri – 8 soldați, motor – 1240 V8-DTS diesel, 8 cilindri, 280 CP, capacitate rezervor – 300 litri motorină și autonomie – 700 kilometri.

Insigna - Cupa Europei 2001 - Târgoviște - România

Insigna de mai sus a fost emisă cu ocazia unui eveniment sportiv denumit “Cupa Europei” ce să fi avut loc în Târgoviște în anul 2001. Deși am verificat și pe net nu am descoperit ce cupă a Europei sa fi avut loc în acest oraș în anul 2001. Cert este că în anul 2001 în muncipiul Târgoviște a avut loc o competiție sportivă de rang european.

Placheta - Municipiul Târgoviște

Târgoviște este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Dâmbovița, Muntenia, România, numărând aproximativ 80000 de locuitori. Reședință domnească și capitală între anii 1396 și 1714, orașul a deținut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al Țării Românești. Orașul este situat pe o terasă înaltă de 260 de metri, deasupra văii râului Ialomița, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică și Câmpia înaltă a Târgoviștei. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul și în împrejurimile orașului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic, dar prima atestare documentară a localității este făcută de cruciatul bavarez Johann Schiltberger, care a vizitat orașul în anul 1396. Sus am postat stema actuală, iar dedesubt fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Târgoviște, din vremuri diferite.

Biserica domnească

Casa de cultură

Catedrala ortodoxă

Curtea domnească

Biserica Stelei

Biserica Viforâta

Comandamentul Diviziei

Palatul Dividici

Palatul Poștei

Prefectura

Serviciul tehnic

Statuia lui Ienăchiță Văcărescu

Gara

Gimnaziul Văcărescu

Magazinul universal Muntenia

Muzeul de istorie

Muzeul poliției

Poarta București

Prefectura

Primăria

Dâmbovița este un județ din regiunea Muntenia, România, cu reședința în municipiul Târgoviște. Județul are o suprafață de 4054 kilometri pătrați (1,7 % din suprafața țării) și numără aproximativ 502000 de locuitori, fiind situat în partea central-sudică a țării, suprapunându-se bazinelor hidrografice ale râurilor Ialomița și Dâmbovița. Altitudinea maximă se înregistrează în Vârful Omu (2505 metri) din Munții Bucegi, iar cea minimă de cca 120–125 metri, în Câmpia Titu. Unitățile administrativ-teritoriale ale județului sunt: 2 municipii – Târgoviște și Moreni, 5 orașe – Găești, Pucioasa, Titu, Fieni și Răcari, precum și 81 de comune, cu 361 de sate. Sus am postat stema și harta județului Dâmbovița iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri cât și unele trimiteri poștale ilustrate.