1. Casa Băniei este un
monument de arhitectură de interes național și cea mai veche construcție civilă
din Craiova, fiind reconstruită de Constantin Brâncoveanu în anul 1699 pe locul
fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea. Casa Băniei se
află situată în zona centrală a orașului, strada Matei Basarab, nr. 16, în
imediata apropiere a Catedralei mitropolitane Sf. Dumitru și a în Monumentului
Frații Buzești. După cele mai multe opinii istorice, casa ar fi fost ctitoria
marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova,
întemeietorul familiei Craioveștilor.
Casa a servit drept reședință a banilor
și loc de adunare a Divanului Craiovei. Descendent al aceleiași familii (a opta
generație de la Neagoe) a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a
reconstruit Casa Băniei în 1699 cu birul strâns din județele Olteniei. Refăcută
într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi, casa
ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular
cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la
Potlogi și Mogoșoaia sau la Mănăstirea Hurezi. În urma Tratatului de la
Passarowitz (Požarevac, în Serbia) din 1718 care a încheiat războiul dintre
Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de
cealaltă parte, Oltenia a intrat sub ocupația austriacă până în 1739. Din
această perioadă s-au păstrat mai multe documente în care se menționează casele
bănești din Craiova, atunci sediul Chesariceștii Administrațiuni. Astfel, aflăm
că la 1 septembrie 1726 consilierii Radu Golescu, Ilie Știrbei și Staico
Bengescu din Chesariceasca Administrație au judecat pricina dintre Banul
Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn al Țării Românești Șerban Cantacuzino,
și românii din satul Dobrița, județul Gorj, pe care „i-au adus la judecată
înaintea noastră, în divan, aicea la Casele Bănești…” Într-un raport din 1731
al inginerului Colonel I. C. Weiss, care fusese însărcinat de Consiliul de
război austriac să studieze locurile care trebuiau fortificate în Oltenia, sunt
menționate casele bănești (“das Bannat Haus“), care se aflau pe o
înălțime, lângă o biserică. Într-un alt raport, Weiss le recomanda superiorilor
săi să fortifice locul respectiv, deoarece era înalt, nu foarte întins,
înconjurat pe trei părți de văi, domina valea Jiului (în acele vremuri, Jiul
curgea prin apropiere) și avea și o magazie de provizii, fiind potrivit pentru
adăpostirea Administrației locale și a boierilor, în caz de năvălire a
turcilor. Ulterior, Weiss raportează că întinderea limitată a locului nu ar fi
putut permite retragerea în interior decât a Administrației Chesaricești și a
câtorva trupe de miliții, dar își menține părerea că locul ar trebui
fortificat, mai ales că întărirea s-ar realiza în timp, cu resurse și mână de
lucru locală și cu costuri mici (3250 florini austro-ungari). În urma
inspecției făcute în Oltenia în luna august a aceluiași an, Generalul Franz
Wallis (Franz Anton Paul Graf Wallis von Karighmain), director suprem al Olteniei,
și consilierul Baron von Rebentisch de la Cancelaria aulică înaintează un
raport prin care sfătuiesc împotriva fortificării zonei. În 1737, austriecii au
intrat în războiul ruso-turc, dar au fost învinși în câteva rânduri. Ca urmare
a acestor înfrângeri, s-au retras din Oltenia, iar Craiova a fost ocupată de
turci. Casele bănești au devenit sediul cartierului general al lui Murtaza
Pașa, comandant al armatei otomane în timpul războiului. După plecarea acestora
în 1739, casele Băniei au rămas în paragină, „ne mai căutând de dânsele nimeni
ca să le dreagă, s-au fost dărăpănat și s-au fost stricat foarte rău, încât nu
mai era cu putință a locui cineva întrânsele”.
În anul 1750, Episcopul
Râmnicului, Grigorie Socoteanul, îi cere domnitorului Țării Românești, Grigore
al II-lea Ghica, să dea Episcopiei casele bănești “ca să dreagă acele case, să
fie episcopești, fiind acolea aproape biserica de piatră, unde să cinstește și
să prăznuește hramul sfântului, marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând
Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi iaste mergerea la
Craiova, neavând stănostire episcopească.” La 3 mai 1750, Grigorie Ghica
Voievod emite un hrisov în care arată că „am dat aceaste case Sfintei Episcopii
a Râmnicului, ca Sfinția Sa părintele Episcopul kir Grigorie să dreagă casele
acealea după cum să cade, coprinzănd întru o curte și acea biserică de piatră a
Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie în Craiova.”
Imediat, Episcoopul Grigorie, „cu multă cheltuială sărguindu-să, s-au apucat și
ca dintru temelie le-au înnoit, dregăndu-le și căpundu-le foarte bine,
încugiurând și sfânta bisearică tot întru o curte cu casile”. Dania este
întărită de Constantin Racoviță Voievod la 8 noiembrie 1753. Mai târziu, la
1774, când biv vel clucerul Constantin Argetoianu a reparat biserica Sf.
Dumitru, a vrut să o despartă de Casele Bănești printr-un zid, dar a murit
înainte să îl termine. Odată cu trecerea timpului și cu distrugerile din timpul
războiului ruso-turc din 1768-1774, zidul curții este distrus, iar casele
bănești suferă stricăciuni. Reparația clădirii și împrejmuirea gardului sunt
efectuate abia în 1780, de către Episcopul Filaret. La începutul celei de-a
doua decade a secolului al XIX-lea (anii 1810-1811), episcopul Nectarie al
Râmnicului înstrăinează casele bănești, dându-le Elisei Otetelișanu, văduva
boierului Șerban Otetelișanu din neamul Obedeanu, în schimbul a 300 stânjeni de
moșie. În 1811, noul proprietar a efectuat reparații și i-a adăugat casei
pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelișanu, Casa Băniei a
trecut în cea a unui particular, Petrache Bucureșteanu, care a donat-o statului
prin testament. La finalul secolului al XIX-lea, în timpul construcției
Palatului de Justiție, Casa Băniei a servit ca sediu provizoriu al tribunalului
Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, Casa Băniei a intrat în posesia
Ministerului Instrucțiunii și a servit drept local al unor instituții școlare:
până în 1914, sediul al gimnaziului „Frații Buzești”, iar între 1914 și 1924,
local pentru Școala normală de învățătoare. După acea dată, clădirea, care era
înconjurată de anexe, a găzduit Seminarul preoțesc până în 1931, apoi, pentru
scurt timp, secția Craiova a Arhivelelor Statului, conduse de profesorul C. D.
Fortunescu. După intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului și a
imobilelor bisericii și caselor bănești în scopul unor modificări edilitare,
anexele Casei Băniei au fost demolate, iar clădirea principală a fost
restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu. În 1934, în urma solicitării lui Marin
Demetrescu, directorul Muzeului Regional
al Olteniei, de a oferi instituției muzeale un spațiu corespunzător pentru
colecțiile sale (care nu mai puteau fi cuprinse în camerele de la subsolul
Palatului Administrativ, primarul de atunci al Craiovei, Constantin Negrescu,
împreună cu Comisia Interimară, hotărăște cedarea “în mod principial și numai
spre folosință, de către Muzeul Regional al Olteniei Casele Bănești,
proprietatea Municipiului.”
Înainte de a primi noile bunuri culturale, Casa
Băniei a fost restaurată, lucrările fiind executate după planurile arhitectului
A. Vincenz cu fonduri de la Primărie și Cercul Științific Craiovean.
Deschiderea noului local al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de
Antichități și Etnografie al Olteniei) în Casele Bănești a avut loc duminică,
28 septembrie 1934, odată cu inaugurarea Expoziției de arheologie și
numismatică. Solemnitatea inaugurării a avut loc în “sala mare de sus” a Casei
Băniei, în prezența diferitelor personalități (ministrul Instrucțiunii Publice,
dr. Constantin Angelescu, directorul general al muzeelor militare, generalul
Constandache, profesori, arheologi și numismați). Edificiul devenea astfel
sediul Muzeului Olteniei până în 1948, când a trecut în folosința Mitropoliei
Olteniei. În 29 septembrie 1964, Muzeul Regional al Olteniei solicita
Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional “retrocedarea Casei Băniei
din Parcul Trandafirilor, clădirea și terenul în suprafață de 13585 mp” pentru
organizarea unui muzeu etnografic al Olteniei. Ca urmare a acestor solicitări,
în baza decretului 459/1964 din 27 august al Comitetului de Stat, Casa Băniei a
fost preluată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional de la
Arhiepiscopia Craiovei și predată Muzeului Olteniei pentru organizarea Secției
de Etnografie. În același an, direcția muzeului a solicitat suma de 320000 lei
pentru o restaurare a clădirii care a corectat modificările arhitecturale aduse
de-a lungului timpului și i-a readus un aspect mai apropiat de cel original,
brâncovenesc. După cutremurul din 1977, Casa Băniei a fost grav avariată, fiind
închisă pentru un an și trei luni pentru lucrări de consolidare și restaurare.
Secția de Etnografie a fost redeschisă publicului la 28 mai 1978. În perioada
2006-2010, la Casa Băniei s-au efectuat noi lucrări de consolidare și
restaurare, precum și o reamenajare a expoziției de bază a secției
muzeale. Secția a fost inaugurată în ianuarie 2011 și invită vizitatorii
la o călătorie etnografică în care pot admira expozițiile “Facerea pâinii” (de
la desțelenit la semănat și de la secerat la colacii rituali) și “Ritmurile
vieții” (ceramică oltenească, cojocărit, tradiții de nuntă, obiecte religioase,
icoane pe sticlă, țesături, covoare și scoarțe), precum și o expoziție de
păpuși.În prezent, clădirea, clădită pe bolți de
cărămidă, are un regim de înălțime pe trei niveluri, cu o pivniță
amplă în care se mai păstrează o parte a construcției inițiale a boierilor
Craiovești, parter și etaj cu logie și terasă.
2. Privesc
la cele două poze mixate să văd care din clădiri este mai atractivă din punct
al aspectului exterior și a stilului arhitectonic abordat. La o privire
exterioară concluzionez rapid că vechea clădire a Administrației financiare craiovene, prin stilul său, îmi place mai
mult.
Este posibil ca spațiile și compartimentarea interioară a vechii clădiri
să nu mai corespundă volumului de activități de astăzi și să se fi decis
construirea noii clădiri mamut și lipsită de bun gust, situată pe strada Mitropolit
Firmilian, la nr.2. Nu am găsit niciun fel de informații privind dispunerea
clădiri în Craiova, sau dacă aceasta mai este sau nu în picioare. Nu ne mai
rămâne decât să ne bucurăm de “binefacerile” comunismului.
3. Institutul “Arnold” din Craiova a fost fondat în anul 1885, sub conducerea directorului E.
Arnold, numit în această funcție de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice prin decizia nr. 8006 din 3 octombrie 1896, fiind o instituție de
învățământ militar pentru băieți. Elevii care urmau cursurile acestui liceu
achitau anual o taxă de şcolarizare, la care se mai adăuga anual o taxă de
instalare în şcoală, de 30 lei, în contul căreia instituţia dădea spre
întrebuinţare elevilor un pat pentru dormit cu lenjerie, masă şi pupitru necesare
pregătirii lecţiilor.
Liceul militar “Arnold” era situat în strada Primăverii
nr. 5 în apropierea grădinei Mihai Bravul, într-una din zonele cele mai
frumoase ale oraşului, ocupând o clădire compusă din trei încăperi destul de
spaţioase, satisfăcând pe deplin toate cerinţele igienico-sanitare şi
didactice. Şcoala poseda un bogat material didactic, precum: colecţii pentru
ştiinţele naturale, aparate de fizică, tablouri intuitive, religioase,
istorice, anatomice şi astronomice , figuri geometrice, hărţi geografice.
4. Banca Națională
a României – Filiala Dolj este găzduită într-un monument istoric de
arhitectură de interes local, situat în centrul municipiului Craiova, pe Calea
Unirii, nr. 6 (capătul dinspre Valea Vlăicii). Clădirea este situată lângă
Casa Constantin Vălimărescu și vis-a-vis de Biserica evanghelică. Imobilul, ce
datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea (1887 – 1888), a fost
construit pentru a servi drept sediu al sucursalei județene a Băncii
Naționale a României, instituție înființată în 1880. Dezvoltarea țesăturii de
agenții ale BNR a început în 1891 și s-a terminat pe întreg cuprinsul țării în
1900, provocând un curent de mare expansiune a mișcării bancare românești.
Primul director al Băncii Naționale a României – filiala Dolj a fost Elefterie
Cornetti (1831-1910), cunoscut ca și fondatorul al Școlii de Muzică „Elefterie
și Elena Cornetti” (azi Școala Populară de Arte și Meserii “Cornetti”. Sediul
sucursalei doljene a BNR, se remarcă prin stilul arhitectural specific
sfârșitului secolului al XIX-lea, ce combină eclectismul european și
neoclasicismul cu influențe Art Deco (stil neoclasic, baroc târziu și
francez liber interpretat). Responsabili de construcția imobilului au fost
antreprenorii Dimitrie Nedelcu și Domenico Costa, cei care se mai ocupaseră în
1885-1886 și de construcția sediului sucursalei Galați a instituției. Dispusă
pe un singur etaj, clădirea din cărămidă și piatră sculptată impresionează prin
suprafața sa totală (1500 metri pătrați), înălțimea camerelor (holul central
are o înălțime de 7 metri) și grandoarea decorațiunilor din interior (uși,
geamuri, candelabre, mobilier, mozaicuri).
La demisol se găsește Tezaurul
băncii, care a fost folosită multă vreme drept casierie. Pe lângă birourile
administrative și ale conducerii instituției, în imobil se mai află și un
birou al Agenției Naționale pentru Protecția Consumatorului și Serviciul de
Inspecție Bancară al sucursalei. În anul 2000 au fost efectuate lucrări de
conservare și restaurare ce au vizat portalul și frontispiciul fațadei
principale. În anul 2008 au fost făcute demersuri
în vederea consolidării clădirii, ce au inclus o expertiză tehnică și proiectul
tehnic. Doi ani mai târziu s-a anunțat faptul că imobilul va fi renovat și
consolidat cu fonduri de la Banca Centrală, lucrările vizând demisolul,
tâmplăria, instalațiile electrice și sanitare și elementele arhitectonice,
lucrări ce deja sunt în curs de executare.
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
_________xxx_________
CÂTEVA
INSIGNE ȘI MEDALII
DIN JUDEȚUL DOLJ
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane
la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna - T.M.E. Filiași (?)
Insigna de mai sus a fost bătură la comanda unei societăți din Filiași, denumită prescurtat T.M.E. Filiași. Deși am căutat pe net nu
am găsit informații precise despre acest TME. Aș fin tentat să cred că această
prescurtare vine de la Trustul Mecano
Energetic sau Trustul de Montaj
Energetic, dar nici despre aceste entitiăți economice din Filiași nu am
găsit vreo informație utilă în lumea internetului.
40 de ani de la constituirea clubului sportiv C.F.R. Craiova România
C.F.R. Craiova - Fondat în 1947
CFR
Craiova a fost un club de fotbal din România, care s-a retras din competiția Ligii
a III-a, în sezonul 2008–2009 din cauza lipsei finanțării. Echipa s-a
înființat imediat după cel de-al doilea război mondial, în anul 1945. În
anul 2006, CFR Craiova a fuzionat cu Gaz Metan Podari, formând echipa Gaz
Metan Craiova. În urma fuziunii, o ramură a echipei a refuzat desființarea,
evoluând și următoarele două sezoane (2007–2008 și 2008–2009) în Liga a III- a,
concomitent cu clubul nou înființat. Între timp, Gaz Metan Craiova a reușit
promovarea în Liga a II-a, iar CFR Craiova s-a desființat din cauza lipsei de
fonduri, în anul 2008. Cele mai bune rezultate ale echipei au fost: locul I în
Liga a III-a – anii 1952 și 1960 și optimi de finală în Cupa României – anul
1981. În timp echipa s-a mai numit: Locomotiva, Feroviarul, Electro CFR și
Știința CFR. Propriul teren de joc se numea Progresul și avea 3000 locuri pe
scaune. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei era: mov –
jocurile de acasă și alb - în deplasare.
Insigna - Liceul militar Craiova TV - (Tudor Vladimirescu)
Tudor
Vladimirescu (născut la 1780 în Vladimiri, Gorj şi decedat la 7
iunie 1821 în Târgovişte) a fost o figură emblematică pentru istoria Ţării
Româneşti la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluţiei de
la 1821 şi a pandurilor. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului
aromân Ioniţă Glogoveanu din Craiova,
care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie pe
care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând
comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în
rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la
războiul ruso turc din anii 1806 – 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu
ordinal de cavalerie Vladimir , clasa a III-a. În anul 1806 a fost numit vătaf
de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe
care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie – 26 decembrie 1918 a
efectuat o călătorie la Viena, pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae
Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce
în țară fetiţa.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească
problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala imperiului austriac.
Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană de
la Ada Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi
gospodăria lui de la Cerneţi, jefuind tot. Prezent apoi în capitala ţării
pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa divanului, Tudor află de
hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând
momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu
reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii
să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“. A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin
care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot.
Conţinutul prea revoluționar al „Proclamaţiei de la Padeş “ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de
oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei
însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne
dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul
boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum
nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma
jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în
permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din
cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii
pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui
norod“. Intrând în Bucureşti în
fruntea „adunării poporului“,
este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt,
în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul
Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la
Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese
dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o
situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa
cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie
transformată în teatru de război. Conducătorii eteriştilor au pus la cale un
complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai
Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte în noaptea de 27 spre 28,
învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care
istoria nu l-a confirmat niciodată. Poza de mai sus este un portret executat de
către Theodor Aman, după moartea revoluţionarului, pe baza mărturiilor unor
panduri.
Matrice sigilară - Poliția orașului Craiova - România
Matricea sigilară
reprezintă obiectul confecţionat din material dur care, care are gravată o
reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește
pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul
documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării
unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor
secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă
autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau
cocă, ori în relief (excizie),
pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a
fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției
moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq,
un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection
des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această
disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde,
încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu.
Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și
textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de
obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate,
perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de
reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina
auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc. 
Cinstire eroilor revoluției
Medalia
de mai sus a fost bătută la Monetăria Statului,
la comanda Prefecturii judeţului Dolj, în memoria eroilor doljeni căzuți pe timpul Revoluției din
Decembrie 1989. Medalia are următoarele caracterisitici tehnice: metal compoziție
– tombac aurit, formă – rotundă, diametru – 60 milimetri, greutate – 115 grame.
În câmpul central al aversului medaliei este prezentată imaginea unui steag
găurit, simbolul Revoluției, încadrat de o ghirlandă de lauri. Toată această
compoziţie este suprapusă pe mai multe cercuri concentrice. În exergă, în
partea de jos, se află aplicată inscripţia: “DECEMBRIE 1989-DECEMBRIE 1990 DOLJ”. Tot în exergă, în partea de sus
stă scris cu litere majuscule: “CINSTIRE
EROILOR REVOLUŢIEI”. Pe reversul medaliei, în centru se află o cruce. În
jurul crucii, în cercuri concentrice sunt scrise numele unor eroi doljeni, căzuți
în Revoluție, despărțite de câte o
cruce, astfel: Ambruş OV., Constantinescu ED., Drăgan S., Georgescu V.M., S-lent
Ciughici S.M. , Ghiţă C., S-lent Hula M.M., Jianu D.E., Mănescu C., Matei I., Mormos
F., Olaru E., Osman O., Orăşeanu V., S-lent Melinescu C. M., S-lent Petre A.C.,
Radu A., Lt maj. ing. Savu S., Stoica I., S-lent Soneriu M.D.H., Stănică I., S-lent
Stubei P.C., Traşcă I., S-lent Ungureanu N.B., Ungureanu A., jertfiţi eroic în lupta pentru Libertate și
Democrație. În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se
debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi
Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea
paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi
RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din
decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae
Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model
gorbaciovist. Dar iată o prezentare cronologică a evenimenteleor revoluției
anticomuniste românești, fără partipiuri politice, găsită pe net, autor Stela Vasilița, la adresa:
http://www.rador.ro/2014/12/12/revolutia-romana-din-decembrie-1989/.
Pe
data de 14 decembrie 1989, la Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular
Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta
împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă.
Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au
arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze. Pe data de 15 decembrie, la
Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează
împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László
Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de
organele de Securitate. La Timişoara, încă din 16 decembrie dimineaţa,
enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia.
Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei.
Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci
precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te
române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au
loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi
manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în
faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins,
scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul
Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi
decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac
parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii
Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj),
lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt.
col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László
Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00.
Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil
Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea
manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor
MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari
pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi
se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind
forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca
armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat
şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR.
Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului,
broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat
primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa
Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către
forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la
Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de
Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă
operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este
condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac
parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu,
Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe
Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva
demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o
teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care
participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru
deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan
Guşe, şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării
naţionale, preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în
mulţime. Sunt construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate
obiective militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu
manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel
Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”.
Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război.
Pe 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada
Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe,
seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul
apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad,
şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra
demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de
prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena
Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea
martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai mari de două
persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre
Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema
comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”.
S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav.
Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu
substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara.
În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi
recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga
Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe
„Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor
la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la
Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează
activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi
“Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din
Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să
iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din
fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La
presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei.
Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să
intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu
revoluţionarii. În data de 20 decembrie la Timişoara, 100000 de protestatari au
ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige
sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu
vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la
ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului
Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări,
printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea
arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele
anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri
libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi
lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu;
Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost
eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte
se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări,
seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române.
După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul
Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae
Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia
din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora
19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii,
şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind
instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care
intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman
comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae
Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii
ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara.
În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi
Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi
trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo
şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În
ziua de 21 decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte
Proclamaţia Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora
12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de
la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de
atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp
după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv
este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul
Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost
ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea
Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa
Restaurantului Dunărea (ora 22:00). Militarii pornesc acţiunea de
înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a demonstranţilor.
Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni
au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost arestaţi, torturaţi şi bătuţi la
Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov,
Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie dimineaţa, la primele ore, mari
coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale
Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului. Înaintarea lor este oprită de
baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată în apropierea
sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă cu câţiva generali,
în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este
găsit împuşcat. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al
apărării naţionale, în locul lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate
în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un
comunicat prin care anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi
instituirea stării de necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste
100.000 de demonstranţi din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai
încearcă să vorbească mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci
anti-ceauşiste, iar acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi
forţează intrarea Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu
părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00
sunt arestaţi lângă Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în
unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până
la judecarea şi execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt
ocupate de manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea
s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15
şi 16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective
importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului
Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte
instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite,
blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La
ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora
23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară”
– Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al
Revoluţiei Române. La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22
spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea,
sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii
etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi
răniţi. În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea
fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi
asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale
Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie
dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au
fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional
Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi
răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col.
Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă
Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau
sediul MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru,
ministrul apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de
apărare. Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe
generalii Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi
Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât. La Timişoara, sute de mii
de oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă
atacurile asupra obiectivelor apărate de armată. În ziua de 24 decembrie la
Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale
oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi
se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi
revoluţionari. Consiliul Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria
Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul
ţării.
Armata este declarată singura instituţie a statului care poate deţine
arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea
până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare
a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena
Ceauşescu. În dimineața zilei de 25 decembrie,
la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima
dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală. Procesul soţilor Elena şi
Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40,
în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la
moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei
14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit
comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor”
încetează aproape în totalitate. Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142
decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de
Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de
către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar
putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la
Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin.
Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe
(interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la
putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist
provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu
gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod
suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul
Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi
sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad,
fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre
anumite evenimente au dispărut? Etc
Placheta - Craiova
Municipiul Craiova (în
germană Krajowa 1718-1739)
este reședința județului Dolj, denumită și „capitala Olteniei”. Conform
ultimului comunicat al Institutului Național de Statistică, în anul 2009 orașul
avea o populație de 298643 de locuitori. Municipiul Craiova este situat în
sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea
deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116 m. Craiova face parte din
Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre,
Olt și podișul Getic, fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului. Prima
atestare documentară a orașului provine din anul 225, pe documentul istoric
Tabula Peutingeriană. Sus este reprezentată stema municipiului Craiova şi
jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului, din vremuri diferite.
Prefectura
Hotelurile Minerva și Coroana
Biserica Mântuleasa
Biserica Sfânta Treime
Catedrala Sfântul Dumitru
Primăria
Universitatea
Banca Comerțului
Biserica Sfântul Ilie
Casa Albă
Casa Vălimărescu
Gara
Gimnaziul fiilor de militari
Hotelul Minerva - Strada Unirii
Institutul Sfânta Maria (călugărițe)
Muzeul Aman
Liceul Carol I
Monumentul lui Ioan Maiorescu
Muzeul regional al Olteniei
Palatul de justiție
Palatul Dina Mihail
Școala Madona Dudu
Școala normală
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza
Turnul din Parcul Bibescu
Uzina Electroputere
Palatul Jean Mihail
Palatul Vorvorenilor
Teatrul național "Marin Sorescu"
Dolj este
un județ în provincia istorică Oltenia din partea sudică a României, aflat
în regiunea cea mai mănoasă și roditoare a Câmpiei Dunării și a Olteniei,
într-o zonă ce a oferit, de-a lungul timpului, condiții de climă și mai ales
sol, dintre cele mai prielnice. Județul se întinde pe 7414 kilometri pătrați,
numără aproximativ 734000 de locuitori având capitala în municipiul Craiova.
Din punct de vedere administrativ județul se compune din; 3 municipii -
Craiova, Băilești și Calafat, 4 orașe - Bechet, Dăbuleni, Filiași și
Segarcea precum și 103 comune. Sus am postat harta, stemele comunistă și actuală
ale județului Dolj precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură
din județ, din vremuri diferite, unele trimiteri poștale ilustrate, și alte locuri de vizitat în acest județ.
Cazarma Regimentului - Calafat
Gara - Calafat
Vederi - Băilești
Rezervația de bujori - Plenița
Rezervația ornitologică - Ciuperceni
Mănăstirea - Sadova
Hotelul Culescu - Băilești
Mănăstirea Gura Motrului
Mănăstirea Coșuna - Bucovăț
Mănăstirea Jitianu - Braniște
Mănăstirea - Maglavit
Palatul Marincu - Caracal
__________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Politician și filozof german Friedrich Engels
a trăi între anii 1820 - 1895
Detaliu vignetă de pe o acțiune franceză
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni olandeze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 08.04.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu