Epaminonda's Blog.....: GEORGIA

5 lari 2002

GEORGIA

Este o republică constituţională situată în Munţii Caucaz, undeva între Mările Neagră şi Caspică, care şi-a câştigat independenţa la data de 9 aprilie 1991 faţă de URSS şi care, în perioada anilor 1921 – 1991, a fost inclusă în cadrul URSS.

Suprafaţa statului este de 69700 km.p., populaţia numără 4,7 milioane de locuitori iar, capitala funcţionează în oraşul Tbilisi.

Deviza naţională unanim acceptată este:

Puterea este în unitate.

Stema veche:

Stema nouă:

Steagul vechi:

Steagul nou:

Pe aversul bancnotei aplicate aici este reprezentat academicianul Ivan Javakhishvili, care a trăit în perioada anilor 1876 – 1940.

Pe reversul bancnotei este o poză cu Universitatea din Tbilisi.

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAŞI

- Confucius (Kong Fu Zi) –

Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor.
Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte.
Nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te opreşti.

____________xxXxx____________

CÂTEVA INSIGNE ŞI

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică

şi subiectul ei de studiu, medalia,

poţi citi în articolul

LE HAVRE - FRANŢA

Organizarea sportului românesc (OSR)

- insignă - perioada regalistă -

Această insignă a fost confecţionată la

Decomed Bucureşti şi are dimensiunile de 75 x 50 mm.

Organizarea sportului românesc (OSR)

- insignă - perioada comunistă -

În decembrie 1912 se infiinteaza Federatia Societatilor Sportive din Romania (FSSR), reunind Uniunea Societatilor Romane de Sporturi Atletice, Asociatia cluburilor de fotbal, Federatia societatilor de sporturi de iarna precum si alte asociatii si cluburi sportive individuale ce existau la acea vreme. In 1915 se recunoaste personalitatea juridică a FSSR, aceasta transformandu-se apoi in UFSR, (Uniunea Federatiilor Sportive din Romania). In anul 1933 existau 11 federatii sportive. În anul 1929 apare Legea educatiei fizice si se înfiinţează Oficiul National de Educatie Fizica (ONEF) ca institutie de stat. In 1940 UFSR structura de drept privat este desfiintata, patrimoniul si activitatea fiind preluate de OSR (Organizarea sportului românesc), institutie de stat subordonata initial presidentiei consiliului de ministri si apoi subsecretariatului de stat al educatiei extrascolare. OSR este desfiintată prin lege în 1944 si se reînfiinteaza UFSR, persoana juridica de drept privat care va functiona pe lângă Ministerul Culturii. UFSR a fost desfiintată în 1946, înfiinţându-se apoi OSP (Organizatia sportului popular), institutie de stat care se va restructura şi ea in 1948, federatiile sportive devenind sectii ale directiei tehnice in 1949. CC al PMR desfiinteaza OPS si creeaza CCFS (Comitetul de cultura fizica si sport). Iată o parte a framântărilor organizatorice ale sportului românesc. Să ne mai întrebîm de ce întârzie să apară rezultate mari în sport?

A binemeritat de la patrie

1989 - 1999

A X-a aniversare a

Revoluţiei Anticomuniste din România

16 februarie 1933

A XXV-a aniversare a eroicelor lupte

ale ceferiştilor şi petroliştilor

16 februarie 1933 - 1958

În ianuarie 1933, viaţa politică şi socială a României era tensionată la maxim. Iuliu Maniu tocmai plecase de la conducerea guvernului naţional-ţărănist, provocând o criză politică însemnată. Noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod, încă nu îşi consolidase autoritatea suficient, mai ales că trebuia să facă faţă consecinţelor introducerii unei noi „curbe de sacrificiu“ (reduceri salariale în sectorul de stat). Peste toate acestea, iarna grea contribuia la înrăutăţirea traiului. La Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, după ultima „curbă de sacrificiu“, muncitorii aveau un nou motiv de nemulţumiri – la 20 ianuarie, administraţia a anunţat că plata salariilor se va face numai dacă lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. A doua zi s-au agravat tensiunile prin concedierea temporară a muncitorilor de la Atelierele de vagoane. Deoarece aceştia lucrau sub cerul liber, iar iarna era geroasă, conducerea a dispus închiderea temporară a secţiei, fără a lua măsuri de asistenţă socială în cazul disponibilizaţilor. Agravarea tensiunilor sociale i-a pus în alertă pe comuniştii de la CFR Griviţa. Conform dispoziţiilor date de Congresul al VI-lea al Cominternului (iulie-august 1928), ei rupseseră legăturile cu social-democraţii. Moscova îi declara pe aceştia „social-fascişti“, iar sindicatele lor trebuiau scindate şi sabotate prin crearea unor „sindicate roşii“ concurente. Comuniştii de la CFR Griviţa respectaseră linia partidului, înfiinţând la sfârşitul anului 1932 un „sindicat roşu“, condus de Panait Bogăţoiu şi Constantin Doncea. Legătura dintre sindicate şi partid era menţinută prin Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prin curieri, Gheorghiu-Dej şi legătura sa superioară de partid Moscu Cohn (Gheorghe Stoica) corelau activitatea sindicatului lor cu nucleele comuniste de la Atelierele de vagoane din Cluj şi Iaşi. Conflictul de muncă de la CFR Griviţa s-a declanşat la începutul lunii ianuarie 1933, în Atelierele de vagoane, controlate sindical de comunişti. Acolo, pe lângă problemele legate de concedierile temporare, motiv suplimentar de nemulţumire erau salariile mai mici decât la Atelierele de locomotive. În 28 ianuarie, la ora 10.30, Panait Bogăţoiu a cerut încetarea lucrului la Atelierele de vagoane. În fruntea unui „comitet de fabrică“ (creaţie de natură bolşvică) a înaintat conducerii Atelierelor o listă de revendicări. Iniţial mişcarea cuprindea doar personalul de la vagoane (aproximativ 700 angajaţi), însă la aflarea veştii despre grevă, peste 3.000 de muncitori s-au asociat protestului. Ministrul Comunicaţiilor, Eduard Mirto, a intervenit în conflictul de muncă dintre muncitori şi Consiliul de Administraţia al CFR. Medierea a fost preluată de sindicatele social-democrate, care au obţinut satisfacerea solicitărilor economice ale muncitorilor: acordarea unui salariu minim de 4.000 lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie. Muncitorii nu aveau însă încredere în promisiunile autorităţilor. În ciuda tratativelor dintre guvern şi sindicate, Atelierele CFR Griviţa au rămas un focar de tensiuni sociale. Sindicaliştii comunişti au răspândit manifeste în dimineaţa zilei de 2 februarie 1933 în cartierele de muncitori ceferişti. Prin acestea, sporeau neîncrederea în promisiunile guvernului şi cereau recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. După începerea programului de lucru, dintre cei 5.000 de angajaţi ai atelierelor, doar 200 şi-au reluat lucrul. În scurt timp, aceştia au fost presaţi să se oprească, fiind declaraţi şi trataţi „spărgători de grevă“ de către tovarăşii lor, iar administraţia a fost înştiinţată asupra noilor revendicări: acordarea „alocaţiei de scumpete“, creşterea salariilor cu 40%, recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Protestul nu a încetat nici atunci când atelierele au fost înconjurate de trupe de jandarmi şi de armată. Sindicatele social-democrate, prin vocea preşedintelui Dumitru Spârlea, s-au desolidarizat de noile revendicări. Autorităţile nu au dorit să negocieze cererile, considerându-le politice, cele economice apreciindu-le ca satisfăcute în mare parte. În cele din urmă, pe fondul poziţiei sindicatelor social-democrate, greviştii şi-au încetat protestul. A doua zi, guvernul a luat măsuri extreme pentru controlul muncitorilor, ministrul de Interne, G.G. Mironescu, propunând Parlamentului introducerea stării de asediu. El a argumentat necesitatea represiunilor prin aceea că „mişcările urmăresc scopuri străine de nevoile profesionale“ şi că „vor să răstoarne ordinea socială şi să instituie una asemănătoare unui stat străin“. „Sindicatul roşu“ de la CFR Griviţa nu s-a lăsat intimidat de introducerea stării de asediu, nici de arestările efectuate printre comuniştii cunoscuţi de autorităţi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a trimis emisari la Cluj pentru a obţine suportul ceferiştilor de acolo şi a colecta fonduri necesare grevei. În secret, sindicatul comunist a organizat un „comitet de fabrică“ alcătuit din 250 muncitori (13 februarie 1933). Însă guvernul accepta la negocieri doar repezentanţii sindicatelor social-democrate, înregistrate oficial. În noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, autorităţile au decis să-i aresteze pe liderii „sindicatului roşu“ de la CFR Griviţa. Până atunci, guvernul ezitase să ia public măsuri contra comuniştilor ceferişti, deoarece nu dorea să tensioneze şi mai mult starea de spirit. Prin crearea în secret a „comitetului de fabrică“, s-a apreciat că aceştia încălcaseră interdicţiile legii stării de asediu. Printre cei arestaţi s-au aflat principalii conducători ai sindicatului comunist de la CFR Griviţa: Panait Bogăţoiu, Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Arestarea acestora a încins spiritele muncitorilor. În dimineaţa zilei de 15 februarie, marea majoritate a refuzat să înceapă lucrul, determinându-i şi pe cei care nu se asociaseră iniţial grevei să li se alăture. „Comitetul de fabrică“ constituit la 13 februarie s-a prezentat cu revendicările greviştilor la directorul Atelierelor de vagoane, inginerul Atanasiu. Greviştii cereau eliberarea sindicaliştilor arestaţi cu o zi în urmă, ridicarea stării de asediu şi recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Directorul Atelierelor de vagoane a refuzat să negocieze cu „comitetul de fabrică“, susţinând că muncitorii erau constituiţi legal în sindicate şi că va discuta exclusiv cu reprezentanţii acestora. După eşecul negocierilor cu administraţia, liderii „comitetului de grevă“ s-au întors la Atelierele de vagoane, baricadându-se în interior. Autorităţile au reacţionat în forţă, astfel că la două ore după declanşarea protestului, Atelierele erau înconjurate de forţe ale Jandarmeriei şi Armatei. Reprezentanţii guvernului nu au recunoscut legalitatea grevei. În interiorul Atelierelor de vagoane se aflau însă aproximativ 4.000 de oameni. Prin sunete de sirenă şi prin mobilizarea de către agitatori a muncitorilor din schimbul următor, în faţa porţilor s-a adunat o mulţime impresionantă. Aceştia s-au solidarizat cu cei din interior, aruncând cu obiecte contondente spre forţele de ordine. Autorităţile au susţinut ulterior că greviştii au făcut chiar uz de arme de foc, fiind împuşcat în cap gardianul public Ion Chiriţă. După izbucnirea busculadei, cei veniţi în sprijinul greviştilor baricadaţi au fost împrăştiaţi pe străzile din apropierea Atelierelor CFR. În dimineaţa zilei următoare, 16 februarie, la ora 4.30, trupele de jandarmi şi armată au înconjurat Atelierele CFR Griviţa. Muncitorii nu au reacţionat, astfel că, la ora 6.00, comandantul operaţiunii, lt.-col. Romulus Hotineanu, i-a somat pe grevişti să se predea. Autorităţile au susţinut ulterior că reacţia muncitorilor a fost violentă, ripostând cu focuri de armă din interiorul atelierelor. La ora 6.30, autorităţile au anunţat că dacă în cinci minute greviştii nu se predau, vor trage în plin. În acel moment, o parte a manifestanţilor au sărit gardul Atelierelor, refugiindu-se prin împrejurimi. După expirarea timpului anunţat a urmat un foc de avertisment. Comunicatul oficial a susţinut că n-au fost trase mai mult de două salve în plin, în condiţiile în care şi muncitorii foloseau arme de foc contra soldaţilor. După 15 minute, jandarmii şi militarii au pătruns în curtea atelierelor. Până la ora 7.30, circa jumătate dintre grevişti s-au predat. Din curtea Atelierelor, militarii au ridicat trei morţi. 34 de răniţi au fost duşi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militar şi Brâncoveanu. Ulterior, dintre aceştia au mai murit patru muncitori. Alţi 20 muncitori cu răni uşoare au fost transportaţi la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au primit pe ajutor medical. Dintre militari, au murit doi soldaţi şi un gardian public (împuşcat în data de 15 februarie). Într-o lucrare propagandistică apărută în 1952 sub semnătura lui Chivu Stoica, episodul morţii unuia dintre soldaţi este relatat astfel: „Către miezul nopţii un soldat din trupele de împresurare din Regimentul 15 Infanterie, suit pe umerii camarazilor săi, se adresă celorlaţi soldaţi arătându-le că ei – muncitorii şi ţăranii în haine militare – sunt scoşi de guvernul burgheziei şi moşierilor ca să ucidă pe proprii lor fraţi. «Nu trageţi în muncitori, camarazi! Noi nu putem fi ucigaşii fraţilor noştri! Noi nu putem să le înnăbuşim în sânge luptele, ca să salvăm interesele vrăjmaşilor noştri – boierii şi burghezia!» O detunătură – şi soldatul s-a prăbuşit mort la pământ. O bestie ofiţerească ucise cu un glonte de revolver pe eroicul soldat, anonimul purtător de cuvânt al sutelor de mii de muncitori şi ţărani nevoiaşi din cazărmile-închisori ale burgheziei române“. Înmormântarea celor şapte muncitori ucişi s-a făcut cu mare discreţie de teama izbucnirii unor noi tulburări. Cadavrele acestora au fost păzite de soldaţi, în presă circulând zvonuri că ar fi fost fost înhumaţi, în secret, noaptea. În cele din urmă, autorităţile au organizat înmormântarea greviştilor la cimitirul Ghencea, accesul fiind limitat la familiile lor. După înăbuşirea revoltei de la CFR Griviţa, armata a preluat controlul obiectivului şi a făcut primele arestări. Cei reţinuţi au fost repartizaţi la Parchetul Militar (670 arestaţi) şi Prefectura de Poliţie Bucureşti (500 muncitori). În timpul anchetei, au primit alimente, îmbrăcăminte şi vizita membrilor de familie. Represaliile s-au concentrat asupra celor desemnaţi responsabili de instigare la grevă. La 3 martie 1933, Parchetul Militar a comunicat că vor fi aduşi în faţa instanţei 380 muncitori consideraţi organizatorii şi agitatorii conflictului. Întrucât greva avusese loc în timpul unei stări de asediu, urmau să fie judecaţi de instanţa militară. Între timp, autorităţile redeschiseseră Atelierele, cerând muncitorilor acceptaţi la lucru declaraţii că nu sunt simpatizanţi comunişti. Cu toţii au fost obligaţi să poarte o legitimaţie de lucrător CFR şi să se angajeze că nu mai vor permite în incinta Atelierelor accesul străinilor. Autorităţile susţineau că în dimineaţa zilei de 15 februarie, când a izbucnit greva, în Atelierele CFR Griviţa pătrunseseră numeroase persoane care nu lucrau acolo, suspectate a fi agitatori comunişti. Cu greva de la Griviţa din februarie 1933 a fost explicată propagandistic „lupta clasei muncitoare“ şi „cruzimea regimului burghezo-moşieresc“. Unul dintre eroii ei a fost Vasile Roaită, în vârstă de 19 ani. El s-a numărat printre victimele represiunii din 16 februarie 1933. A rămas în mitologia comunismului românesc drept cel care a tras sirena pentru a anunţa declanşarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însă că Roaită nu a fost decât un erou „fabricat“ de propaganda comunistă. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Griviţa, a declarat că el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunţa pe muncitorii ceferişti de grevă. Negrea a dezvăluit că în 1944, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica l-au rugat să renunţe la „meritul“ său în favoarea lui Roaită. Un erou mort era mult mai util propagandei decât unul viu.

Sursa - Ilarion Tiu - net

_____________ooOoo____________