Epaminonda's Blog.....: VERVIERS

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea belgiană VERVIERS, provincia

LIEGE, regiunea VALONIA, din vremuri diferite, câteva cărți

poștale ilustrate, un jeton, o insignă și o medalie locale.

Primăria

Palatul de justiție

Biserica Saint Julienne

Teatrul

Bazarul mare

Parcul Seroule

Muzeul de arte frumoase și ceramică

Poșta

Biserica Notre Dame

Centrul turistic Laine & Mode

Chioșcul

Vedere din centru

Hotel Verviers

Monumentul David

Spitalul

Muzeul de istorie Ensival

Închisoarea

Strada Marteau

Piața Victoriei

Podul Chene

Hotelul Poștei și Telegrafului

Piața

Gara centrală

Piața martirilor

Muzeul de arheologie și folclor

Hotel Pay Bas - Strada Concorde

Strada Băncii

Fântâna Ortmans

Trimiteri poștale

Jeton local

Insignă locală

Medalie locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Cetatea Suceava

Cetatea Sucevei, denumire alternativă Cetatea de Scaun a Sucevei, este o cetate medievală aflată la marginea de est a municipiului Suceava. Ea se află localizată pe un pinten terminal al unui platou aflat la o înălțime de 70 m față de lunca Sucevei. De aici, se poate vedea întreaga vale a Sucevei. Este preferată folosirea termenului de Cetatea de Scaun a Sucevei și nu a celui de Cetatea Sucevei, deoarece în Suceava au existat două cetăți: Cetatea de Scaun și Cetatea de Apus (Cetatea Șcheia)), ambele fiind construite de voievodul Petru I Mușat (cca.1375 - cca.1391). Cetatea Sucevei făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea, în momentul apariției pericolului otoman. Sistemul de fortificații medievale cuprindea așezări fortificate (curți domnești, mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică) în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având șanțuri adânci. Cetatea a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de Petru I Mușat, a fost fortificată în secolul al XV-lea de Ștefan cel Mare și distrusă în secolul al XVII-lea (1675) de Dumitrașcu Cantacuzino. În prezent, Cetatea Sucevei se află în stadiul de ruine.Cetatea Sucevei este menționată pentru prima dată într-un document din 10 februarie 1388 al voievodului moldovean Petru I, în care este vorba de împrumutul (3000 de ruble de argint frâncesc) cerut de regele Poloniei, care a oferit drept garanție de restituire a banilor provincia Pocuția. Petru I Mușat a construit în Suceava un castel fortificat pentru a-i servi ca reședință voievodală. Castelul avea forma unui patrulater regulat, cu laturile opuse de lungimi egale (laturile de est și de vest aveau 40 m, iar cele de sud și de nord 36 m). În exterior, la fiecare colț al cetății, dar și pe mijlocul fiecărei laturi, erau dispuse turnuri pătrate de apărare (bastioane) cu latura de 4 m. Zidurile aveau o grosime de aproximativ 2 metri, fiind construite din piatră nefasonată, între pietre aflându-se umplutură de piatră legată cu mortar, în care s-a mai pus piatră și cărămidă sfărâmată. Au mai fost întrebuințate în masa de zidărie și bârne din lemn de stejar pentru a evita fisurarea zidurilor în urma tasării. Pe latura de est, la o distanță de aproximativ 4 metri de ziduri, a fost săpat un șanț de apărare cu o adâncime variabilă, în jur de 10 metri. În castel se intra printr-o poartă semicirculară (cu raza de 1,5 m) aflată pe latura de sud. Castelul avea în mijloc o curte interioară largă. În interiorul cetății, pe latura de est, se afla camera de gardă. De-a lungul zidurilor erau săpate pivnițe boltite ample, deasupra cărora se înșirau mai multe încăperi: camera domnitorului, camera doamnei, baia domnească, depozitul de alimente, un paraclis și o închisoare. Pentru a proteja intrarea în cetate de pericolul atacării cetății cu mijloace de artilerie, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dezvoltat sistemul de apărare a cetății. El a construit în partea de sud un zid paralel cu zidul cetății, cu scopul de a proteja intrarea în cetate. De asemenea, a pavat curtea interioară și căile de acces spre cetate. Voievodul Ștefan cel Mare (1457-1504) a înțeles cel mai bine necesitățile construirii de clădiri fortificate pentru a apăra Principatul Moldovei de atacurile turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonilor. Considerând că Cetatea Sucevei nu este suficient întărită pentru a rezista atacurilor inamicilor Moldovei, el a construit un zid de incintă care a înconjurat fortul mușatin, asemenea unui inel. În construirea zidului de incintă, pot fi distinse două etape. În prima etapă, anterioară anului 1476, a fost construit, la aproximativ 20–25 m de zidul fortului mușatin, un zid de incintă cu o lățime de 1,5 m, întărit cu trei turnuri pătrate (pe colțurile de nord-vest, sud-vest și sud-est), care înconjurau laturile de vest, sud și est ale primei fortificații; latura de nord se afla pe un pinten de deal, iar zidurile de pe această latură erau deja pe marginea dealului. Zidul de incintă avea înălțimea de 15 m față de fundul șanțului de apărare, fiind prevăzut cu creneluri (goluri de tragere) plasate în partea inferioară.Un zid lega bastionul din sud-vest a fortului mușatin cu bastionul din colțul de sud-vest a zidului de incintă construit de Ștefan cel Mare. Pentru a evita prăbușirea peretelui șanțului de apărare de pe latura de est, a fost construită o contraescarpă (un zid de piatră, cu rol de sprijin). Urmare a unui atac turcesc din anul 1476 cetatea este avariată dar nu cucerită. Acest asediu a demonstrat vulnerabilitatea zidurilor de incintă și a turnurilor pătrate în fața tirurilor de artilerie cu ghiulele de fier. Ca urmare a celor constatate, începe a doua etapă de construcție a cetății din timpul lui Ștefan cel Mare. Pentru a întări și mai mult cetatea, domnitorul a dispus adăugarea la primul zid de incintă a unui al doilea zid, cu grosimea de 2 metri, care s-a unit pe latura de nord cu zidul fortificației lui Petru Mușat. Noul zid de incintă cu o grosime apreciabilă (de cel puțin 3,5 m) a fost prevăzut cu șapte bastioane semicirculare: câte unul pe laturile de nord-vest, sud-vest, sud, sud-est și nord-est și două pe latura de est. Cele trei bastioane pătrate din prima etapă au fost menținute fiind dublate cu ziduri semicirculare.

Șanțul de apărare a fost mult lărgit, fiind extins și pe laturile de sud și vest, intrarea în cetate a fost mutată pe latura de nord-est, unde a fost construit peste șanțul săpat cu aproape un secol în urmă un pod cu o parte fixă și una mobilă, suspendat pe doi piloni. Odată trecut podul, vizitatorii nepoftiți dădeau de o capcană unde puteau să-și piardă viața. După capcană, au fost construite două camere de gardă de o parte și de alta a intrării. De asemenea, în interiorul cetății, tot în perioada lui Ștefan cel Mare, au fost dezvoltate și construcțiile cu parter și etaj datând din epoca anterioară. Pe latura de est a fortului care avea trei etaje se aflau încăperile destinate voievodului și familiei sale, atunci când locuiau în cetate. Pardoseala încăperilor era din cărămizi smălțuite, iar pereții și sobele au fost îmbrăcate în teracotă. Pe latura de est, în dreptul bastionului, a fost construită o încăpere destinată a fi pulberărie (depozit de praf de pușcă). Pe platou, la 1 km distanță de cetate, au fost construite întărituri pentru apărare, constând din gropi și șanțuri mari care au fost nivelate în timp. Urmașii lui Ștefan cel Mare au efectuat unele lucrări de mică amploare de refacere a cetății, la zidul de incintă și în interiorul fortului.În anul 1538, oastea otomană (cu 150.000-200.000 soldați, după unele izvoare) condusă de însuși sultanul Soliman năvălește în Moldova cu gândul să o ocupe. În același timp, tătarii din Crimeea atacă hotarul de est, în timp ce oștile Țării Românești și Ungariei atacă dinspre vest. În drumul spre Suceava, otomanii beneficiază de sprijinul unor boieri moldoveni, nemulțumiți de politica autoritară a domnitorului Petru Rareș. Întruniți la Curtea domnească din Bădeuți, boierii trădători, în frunte cu hatmanul Mihu și cu logofătul Trotușanu decid să predea Cetatea Sucevei sultanului. În data de 14 septembrie 1538 sultanul Soliman intră în cetate cu mare alai și fără a întâmpina rezistență, numindu-l ca domnitor pe Ștefan Lăcustă. În anul 1540, boierii moldoveni îl asasinează pe Ștefan Lăcustă într-un foișor din cetate, în timp ce acesta dormea.

Domnitorul Despot Vodă (1561-1563) își stabilește și el reședința la Suceava. Cetatea este asediată din nou în anul 1563, timp de trei luni, de către hatmanul Ștefan Tomșa, iar mercenarii unguri care o apărau predau cetatea oștii lui Tomșa. Asediul din 1563 a provocat distrugeri grave cetății. La solicitarea turcilor care-l aduseseră pe tron în a doua sa domnie, domnitorul Alexandru Lăpușneanu, acesta mută capitala Moldovei de la Suceava la Iași și este obligat să dărâme toate cetățile, pentru ca țara să fie incapabilă să se apere. La sfârșitul secolului al XVI-lea, Cetatea Sucevei devine reședința domnitorilor Aron Vodă, Ștefan Răzvan și Ieremia Movilă, care s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman. În anul 1596, zidurile vechii cetăți sunt fortificate de Ieremia Movilă, după cum atestă un fragment de cărămidă descoperită în cetate și inscripționată. În mai 1600, Mihai Viteazu întreprinde o campanie militară în Moldova iar la 16 mai apărătorii Cetății Sucevei îi deschid porțile și se predau fără luptă. Unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, Ioan Kapturi, a fost numit noul pârcălab al cetății. La 29 mai 1600, el a jurat credință, în calitate de pârcălab, noului domnitor. Mihai Viteazul a lăsat în cetate o garnizoană. La 6 septembrie 1600 cetatea este atacată de polonezi, garnizoana lăsată de Mihai Viteazu nu face față iar Ieremia Movilă era reînscăunat ca domn al Moldovei. Domnitorul Vasile Lupu întreprinde lucrări de restaurare a Cetății Suceava. În timpul său, sunt refăcute zidurile din cărămidă, este înconjurată curtea interioară de o logie susținută de pilaștri de cărămidă, sunt reamenajate pivnițele de pe latura de vest, iar sobele din cetate sunt placate cu plăci de Iznik și cahle pentru sobe de influență lituaniană. Pe latura sudică este construită o încăpere pentru îmbăierea domnitorului și se amenajează o închisoare în turnul de pe mijlocul laturii sudice a fortului mușatin. În anul 1653, cetatea este apărată de cazacii lui Timuș Helnițki, ginerele lui Vasile Lupu, în timpul luptelor pentru tron dintre oștile domnitorului Vasile Lupu și cele ale logofătului Gheorghe Ștefan, pretendent la tronul Moldovei. Cetatea suferă grave avarii, iar hatmanul cazac este rănit grav și moare sub zidurile cetății la 15 septembrie 1653. În anul 1673, în cetate se instalează o garnizoană poloneză cu acordul voievodului Ștefan Petriceicu. După șase luni de luptă, oștile turcești reușesc să-i alunge pe polonezi și îi poruncesc domnitorului Dumitrașcu Cantacuzino, să dărâme cetatea. Timp de peste două secole, Cetatea Sucevei s-a aflat în părăsire, ruinându-se și mai mult. Abia la începutul secolului al XX-lea, arhitectul austriac Karl A. Romstrofer a efectuat lucrări de restaurare a Cetății de Scaun. El a efectuat primele săpături arheologice (1895-1904), a degajat ruinele și a consolidat părțile amenințate de prăbușire (1897-1903). Printre altele, arhitectul austriac este autorul primei monografii a Cetății Sucevei, intitulată

"Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între anii 1895-1904" . În anul 1951, la inițiativa Academiei Române a fost organizat primul șantier școală de arheologie medievală din România, sub conducerea profesorului Ion Nestor de la Facultatea de Istorie din București, cercetări arheologice care au condus la stabilirea etapelor de edificare ale Cetății de Scaun. În perioada 1961-1970 s-au întreprins ample lucrări de protejare, consolidare și restaurare parțială a cetății. În anul 2004, cu prilejul comemorării a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, s-au finanțat din bugetul statului unele lucrări de restaurare parțială a cetății, fiind aplicată pe zidul fortului, în apropierea intrării, o placă memorială din marmură. Lucrările efectuate au vizat acoperirea pivniței cu o placă din beton, consolidarea arcadelor interioare, restaurarea podului de acces în cetate etc. Planul Cetății de Scaun a Sucevei pe un panou aflat înainte de intrarea în cetate. Etapele de construcție ale cetății sunt marcate cu culori diferite. Cu roșu este marcată perioada lui Petru al II-lea Mușat, cu verde faza lui Alexandru cel Bun, cu portocaliu prima etapă a lui Ștefan cel Mare și cu negru etapa a doua a lui Ștefan cel Mare. Zidurile prăbușite sunt marcate cu linii întrerupte. Cetatea de Scaun a Sucevei este formată din mai multe elemente componente. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare, ale cărui pereți dinspre platou de pe latura de est au fost consolidate cu o contraescarpă. O astfel de construcție a existat și pe latura de sud, dar s-a prăbușit. Pe latura de vest și pe cea de sud-vest a fost construit un val de apărare artificial.În cetate se pătrundea printr-un pod de acces cu o parte fixă și o alta mobilă, sprijinit în doi piloni înalți din piatră. Partea mobilă se putea ridica în caz de primejdie, dar odată trecut de ea exista o capcană în care puteau cădea vizitatorii nepoftiți. Trecut și de partea fixă a podului, se ajunge în curtea interioară a cetății. De acolo pentru a intra în clădirea fortului se trecea printr-un sistem de trei porți, apărate de soldați ce stăteau în camere de gardă, special amenajate. Fortul mușatin are un plan dreptunghiular, având laturile de nord și sud de 36 m și laturile de est și vest de circa 40 m, cu ziduri groase de circa 1,50 m, întărite din loc în loc cu turnuri de apărare, de formă pătrată. În mijlocul fortului se afla o curte interioară largă, înconjurată de încăperi cu diferite întrebuințări . Pe latura de est care avea trei etaje, se aflau apartamentele domnești (ale voievodului și ale familiei sale, când locuiau în cetate), un depozit de alimente și un paraclis. Ferestrele încăperilor domnești aveau dimensiuni mai mari, având ancadramente sculptate în piatră. În paraclis se pătrundea din curtea interioară prin intermediul unei scări de piatră în spirală. Pereții paraclisului erau acoperiți cu pictură în frescă. În dreptul intrării de pe latura de nord-est, în zona porților, se aflau o cameră pentru corpul de gardă, care păzea intrările. Pe latura de vest se afla la subsol o pivniță întinsă, sub formă de hală, în care se pătrundea din curtea interioară printr-o scară care cobora. Pivnița era împărțită în două nave prin stâlpi masivi, dreptunghiulari, legați, pe de o parte, între ei prin arcuri semicirculare formate din bolțari, iar pe de altă parte, prin arcuri corespunzătoare, transversale, cu pereții laterali. La parter exista o sală de mari dimensiuni, în care se întrunea Sfatul Domnesc. Sala avea console în stil gotic, console în stilul Renașterii, chei de boltă dintre care una cu stema Moldovei (capul de bour cu o stea cu cinci raze între coarne, încadrat în dreapta de o rozetă cu cinci petale și la stânga de o semilună). Multe din încăperile din cetate era destinat soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol, în restul timpului fiind folosită Curtea domnească din oraș. Încăperile din cetate aveau sobe din teracotă smălțuită, decorate cu motive geometrice, steme ale Moldovei, animale fantastice sau personaje mitologice. În exterior, pereții erau decorați cu șiruri de discuri și butoni ornamentali. Zidurile de incintă au șapte bastioane semicirculare, trei dintre ele având pereții interiori de formă pătrată. Pe latura de est a zidurilor s-a construit depozitul de praf de pușcă, iar pe latura de sud s-a amenajat un loc de execuție.

Mănăstirea Moldovița - 2022

Mănăstiri din nordul Moldovei

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 2022 la Monetăria Statului pentru a celebra Mănăstirea Moldovița din comuna Vatra Moldoviței, județul Suceava. Medalia este realizată în două variante de metal compoziție și are următoarele caracteristici tehnice:

Anul emiterii – 2022
Emitent – Monetăria Statului
Tema – Mănăstirea Moldovița
Seria – Mănăstiri din nordul Moldovei
Material (compoziție) – argint cu titlul de 99,9% sau aliaj de cupru
Forma – rotundă
Diametrul – 60 milimetri
Greutatea – 179 grame cea de argint, necunoscută cea din aliaj de cupru
Calitatea – patinată
Tiraje – 60 bucăți cea de argint și 40 bucăți cea din aliaj de cupru
Prețuri unitare de achiziție, cu TVA inclus, de la magazinele bucureștene ale Monetăriei – 1399 lei cea de argint și 391 lei cea din aliaj de cupru

Mănăstirea Moldovița este situată pe teritoriul comunei Vatra Moldoviței din județul Suceava, fiind ctitoria domnitorului Petru Rareș, ce a fost ridicată în anul 1532. Cea mai importantă caracteristică a Bisericii „Buna Vestire” este exonartexul cu cele trei bolţi în faţada vestică. Dintre toate bisericile bucovinene, picturile exterioare de aici s-au pastrat cel mai bine. Foarte aproape de locul de dispunere a acestei mănăstiri și Alexandru cel Bun a ridicat o mănăstire care se pare că s-a năruit în urma unui cutremur pe la începutul secolului al XVI-lea. E cert însă că actuala mănăstirea a fost ridicată de Petru Rareș. O confirmă o inscripţia comemorativă aflată pe faţada sudică a bisericii, în partea stângă a intrării. Biserica este construită pe un obişnuit plan triconc cu trei bolţi, plan folosit la toate construcţiile monahale. Planul este dezvoltat longitudinal şi prezintă, în afara altarului, naosului şi pronaosului, camera mormintelor şi un exonartex. Un graţios turn octagonal cu patru ferestre acoperă naosul şi o mică vistierie a fost construită deasupra camerei mormintelor. Trăsătura distinctivă este exonartexul cu largi deschideri, construit după modelul Bisericii din Humor. Faţadele mari sunt netede, cu excepţia unui şir de mici firide, care înconjoară întreaga biserică. Cele trei bolţi sunt decorate cu nişe înalte, care aproape ajung până la streaşină. Cele patru ferestre mari din pronaos au făcut bolţile gotice şi motivele decorative mai ascuţite în partea superioară. Celelalte cinci ferestre sunt mult mai mici, cu arcuri mai puţin ascuţite şi un cadru pătrat cu mire în cruce. Biserica a fost pictată în anul 1537, atât în interior, cât şi în exterior. Diferenţele de stil semnificative între scene variate indică faptul că trebuie să fi muncit mai mulţi pictori la Moldoviţa. În anul 1607 Episcopul de Rădăuţi Efrem a decis construirea solidă a incintei cu trei turnuri. Cel de la intrare şi cel din colţul sud-estic sunt pătrate, dar cel din colţul nord-estic este rotund. O poartă arcuită conduce către turnul de la poartă şi mai apoi către aşezământul monahal. Bolta porţii este decorată cu rozete sculptate în piatră. În partea nord-vestică a bisericii se află o clădire de două etaje, fosta clisiarniţă sau vistierie. Actualmente clădirea este muzeul mănăstirii. Colecţia include broderii, cărţi liturgice, descoperiri arheologice şi scaunul lui Petru Rareş.Pictura exterioară a Bisericii „Buna Vestire” s-a păstrat cel mai bine, dintre toate bisericile bucovinene. Mai ales în faţadele sudică şi estică există picturi care nu au fost şterse de trecerea timpului şi care sunt capabile să arate cât de luminoase erau faţadele decorate în timpul domniei lui Petru Rareş.Chiar sub streşini, sunt 105 nişe, fiecare cu un înger pictat. Pe pilonul vestic, în partea stângă a intrării şi pe înalta deschizătură a faţadei sudice, sunt trei Sfinţi militari pe cai care stau în picioarele dinapoi şi cu o sabie sau o suliţă în mâini. Cel mai sus se află Sf. Gheorghe, apoi Sf. Dumitru şi Sf. Mercurius. Ca de obicei, pe faţada sudică, se află cântecul religios Acatistul. Cele 24 de strofe ale imnului acoperă patru catastifuri. Primele sunt cele 12 strofe istorice care relatează naşterea lui Hristos: Buna Vestire, Zămislirea, Fecioara Maria o cunoaşte pe Sfânta Elizabeta, Îndoiala lui Iosif, Naşterea lui Iisus, Calea celor trei magi la Bethleem, Adorarea Magilor, Întoarcerea Magilor, Fuga în Egipt şi Aducerea lui Iisus la templu. Pictura interioara nu se abate de la traditie, însă Răstignirea (naos) e socotita cea mai valoroasa realizare pe aceasta tema din bisericile Bucovinei. În apsida altarului scena Cina cea de Taina Îl are pe Iisus în centru. Bogatia elementelor figurative si decorative sunt impresionante la Fecioara Oranta din bolta pronaosului, ca si la Maica Domnului Înduratoare din timpanul portalului. Culoarea specifica Manastirii Moldovita este galbenul. Muzeul manastirii pastreaza manuscrise din secolul al XV-lea în care se fac referiri pretioase la modul de organizare a scolii manastiresti, la activitatea culturala în general. Cele mai valoroase manuscrise sunt cele din secolul al XV-lea – adevarate comori de cultura si arta feudala, astazi pastrate în biblioteca Mănăstirii Dragomirna. Aici au fost caligrafiate, printre altele, Tetraevangheliarul (1613) si o Psaltire (1614). Manastirea Moldovita este unul dintre putinele monumente care mai detine ansambluri originale de mobilier sculptat. Jilțul domnesc, din vremea lui Petru Rares (secolul al XVI-lea) este cea mai valoroasa opera de acest gen din Moldova, în buna vecinatate cu broderiile daruite de Voievodul Stefan cel Mare (secolul al XV-lea).

Insigna - A.C.S. Foresta Suceava (Asociația Club Sportiv)

Asociația Club Sportiv Foresta Suceava, cunoscut popular sub numele de Foresta Suceava, sau pe scurt Foresta, este un club de fotbal profesionist care azi evoluează în Liga a IV-a, meciurile de acasă jucându-le pe stadionul sucevean Areni de 7000 de locuri. Clubul a fost înființat în anul 1946, pe atunci Asociația Sportivă CFR Ițcani, echipă de fotbal care a purtat și numele de Locomotiva Ițcani. AS CFR Ițcani a reprezentat fotbalul sucevean în Divizia C după ce a fuzionat cu clubul Cetatea Suceva. Rapid CFR Suceava, continuă tradiția de fotbal din municipiul Suceava după dizolvarea echipelor CSM Suceava, Bucovina Suceava, Foresta Fălticeni și FC Cetatea Suceava. Cea mai mare performanță a echipei a fost meciul cu Dinamo din 2000, când echipa a revenit din minutul 60 de la 4-0, și i-a învins pe dinamoviști cu 5-4. Cea mai mare performanță în Cupa României a fost în sezonul 1966-1967, când în Divizia C fiind, ajunge până în finală, pierzând împotriva echipei Steaua. În vara anului 2016, echipa și-a schimbat numele din Rapid CFR Suceava în Foresta Suceava, un nume care face legătura cu cele mai importante rezultate fotbalistice ale orașului Suceava. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei sunt:

în meciurile de acasă: tricou verde, șort și jambiere galbene
în meciurile din deplasare: tricou galben, șort și jambiere verzi

Jetonul - Cantina fabricii Gustav Eichler din Găinești - 2

Acest jeton este gravat de Carniol fiul.

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Găinești este un sat cu 1953 locuitori, din comuna Slatina, județul Suceava. Acest sat se desfășoară de-a lungul râului Suha Mică și a afluenților acestuia. El este situat la o depărtare de 34 kilometri de municipiul Fălticeni. Satul își trage numele de la primul descălecător Simion Găină. Prima mențiune documentară referitoare la această localitate o întâlnim într-un hrisov de pe timpul lui Ștefan cel Mare, datat din 15 septembrie 1498, apărut într-un "Codice" al Humorului.
Primele exploatări ale lemnului de rezonanță din România s-a făcut începând cu anul 1866 de către firmele germane: Gustav Eicher și Kissing Mohlmann în pădurile: Fărcașa, Borca, Pintec, Bistra, Bicaz, Mălini, Nehoiu și Palanca. Cele două firme aveau fabrici proprii la: Piatra Neamț, Găinești, Straja, Palanca și Nehoiu. Satul Găinești-Suceava este considerat unul dintre primele centre de exploatare a lemnului pentru fabricarea instrumentelor muzicale din țara noastră. Piesa este rotundă cu diametrul de 22 milimetri și este confecționată din cupru, fiind opera gravorului Carniol-fiul. Aceste pseudomonede aveau putere circulatorie doar pe raza localității Găinești și puteau fi utilizate doar la cantina fabricii de unde puteau să își procure cele necesare traiului (alimente, obiecte de îmbrăcăminte, unele necesare lucrului la pădure, etc).

Aceste jetoane se primeau și în avans ca parte din salariu. Sistemul era similar actualelor tichete de masă. Gustav Eichler. comerciant german, s-a stabilit în România, în anul 1866, fiind interesat de extragerea și industrializarea lemnului de rezonanță, folosit în producerea instrumentelor muzicale. Beneficiind de avantajele legii de încurajare a industriei autohtone, el a luat în exploatare parte din pădurile deținute de Domeniul Coroanei de la Mălini. Lemnul de rezonanță era exportat în țări din Europa (Franța, Germania, Anglia) dar și peste ocean. Prin darea în exploatare a fabricilor de exploatare a lemnului s-a dat de muncă tineretului și femeilor din Găinești, căci adulții lucrau la tăierea pădurilor și transportul buștenilor. Localitatea a supoartat o puternică transormare, fiind denumită de călători “Piciorul Parisului”. În vederea sprijinirii și într-ajutorării financiare a angajaților, în anul 1908, la Piatra Neamț s-a înființat Casa de ajutor reciproc “Gustav Eichler”.

Odată cu începerea primului război mondial fabrica își oprește activitatea și Gustav Eichler este suspectat de spionaj în favoarea Austro-Ungariei. După naționalizarea din anul 1948 fabrica este mutată la Fălticeni, înființîndu-se acolo un Combinat de Prelucarre a Lemnului.

(Sursa-Dorel Bălăiță – Arheologie industrială cu ajutorul jetoanelor)

A.C.S. Bucovina Pojorâta 2013 (Asociația Club Sportiv)

A.C.S. Bucovina Pojorâta este o echipă de fotbal din comuna Pojorâta,

județul Suceava care în prezent evoluează în Liga a IV-a, după ce în sezonul 2014 – 2015 a evoluat în Liga a III-a . Echipa a fost fondată în anul 2003 și își dispută meciurile de acasă pe stadionul local ce numără 500 locuri amenajate pe scaune. Echipamentul tradițional de joc al echipei este:

în meciurile de acasă: șort și jambiere bleu, tricou alb cu dungi verticale bleu
în meciurile din deplasare: jambiere albastre, șort și tricou albastre cu niște benzi roșii pe lateral

Pojorâta, în limba germană – Pozoritta, este o comună din județul Suceava care include și satul Valea Putnei. Comuna se află situată în vestul județului Suceava, la poalele Masivului Giumalău (1857 m), în văile râurilor Moldova și Putna. În aval de comuna Pojorâta, Valea Moldovei se îngustează brusc în gresiile și conglomeratele de Muncel, luând aspect tipic de chei, „Cheile Pojorîtei", care sunt flancate de dealurile Muncel la nord și Măgura cu Piatra Stejarului la est. În peretele stâncos și abrupt al Măgurii se găsește rezervația geologică cunoscută sub numele de „Stratele de Pojorâta". La recensământul din anul 2011 comuna număra 2908 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3109 locuitori), dintre care: români – 97,35% și restul – necunoscută sa altă etnie. Componența confesională a comunei sucevene Pojorâta astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,62% și restul – nedeclarată sau altă religie. Pe raza comunei Pojorâta sau în apropiere se găsesc următoarele rezervații naturale:

Stâncile „Pietrele Doamnei” (“turnurile gotice”)
Codrul Secular Giumalău
Muncelul Pojorâta din satul Pojorîta.
Rezervaţia forestieră Codrul Secular Slătioara
Rezervaţia Stratele cu Aptychus de pe Valea Moldovei
Rezervaţia “Clipa de calcare triasice Pârâul Cailor”
Rezervaţia avifaunistică Obcina Feredeului

Mănăstirile din această regiune sunt fără îndoială unele din cele mai frumoase şi totodată vestite aşezăminte de cult din lume. Păstrate şi restauratecu grijă de istorici şi artişti, aceste adevărate vestigii, în ciuda nenumăratelor cotropiri şi distrugeri, sunt până astăzi locuri de reculegere şimeditaţie. Frumuseţea lor este unică din punct de vedere arhitectonic şi a materialelor folosite, unele din ele fiind adevărate minuni ale ingeniozităţii şi simţului artistic:

Localitatea Pojorîta se mândreşte cu un edificiu bisericesc unic, Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae cu şapte turnuri ce a fost ridicată înanul 1901, fiind unicată arhitectonic în cadrul bisericilor săteşti din Bucovina.
Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ este a doua biserică ortodoxă din comuna Pojorîta.
Mănăstirea Sfântul Ioan Iacob Corlăţeni
Biserica Evanghelică, construită în anii 1909-1910
Biserica romano-catolică, zidită în anul 1805
Casa de Rugăciune a comunităţii creştine baptiste

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură sucevene, din vremuri diferite.

Biserica Sfântu Dumitru

Calea Unirii

Liceul Ștefan cel Mare

Mănăstirea Zamca

Tribunalul

Prefectura

Biserica Mirăuților

Casa apelor

Biserica romano-catolică

Biserica Adormirii Maicii Domnului

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură ale județului Suceava, din vremuri diferite, alte frumoase locuri de vizitat în acest județ, cât și câteva trimiteri poștale ilustrate.