Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

SCLIPIRI ALE
MINȚILOR PESEDISTE

VASILE DÎNCU

“A apărut un individualism
foarte puternic
al indivizilor.”

OVIDIU MUȘETESCU

“Eu privatizez fiindcă asta

înseamnă privatizarea:

să privatizezi.“

GHEORGHE NICHITA

“Tot ceea ce costă

bani e costisitor"

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ,

O MEDALIE ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA easte un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Centenarul nașterii Aurel Vlaicu 1882 - 1982

Aurel Vlaicu (născut la data de 19 noiembrie 1882 în localitatea Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara şi decedat la data de 13 septembrie 1913 în localitatea Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu. A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902. Şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi la Ludwig Maximilians Universitat din Munchen, Germania, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel din Russelsheim. În anul 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi, cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord. Curajos, sfidător chiar, modest, ambițios, visător, talentat, patriot, recunoscător și, mai presus de toate, creativ. Cel care a efectuat primul zbor de pe teritoriul României, cu un aparat mai greu decât aerul, era la înălțimea tuturor epitetelor enumerate. De mic copil a avut o fire temperamentală și curioasă, fire care i-a adus necazuri încă din liceu. În anul 1902 își ia bacalaureatul la Liceul de Stat din Sibiu, după care urmează două trimestre la Facultatea de Mecanică a Școlii Politehnice din Budapesta. Se înrolează ca voluntar la marină, făcând serviciul militar în Croația. Își obține diploma de inginer după ce termină cursurile prestigioasei Ludwig-Maximilians-Universitet din Munchen. Imediat după absolvire, lucrează pentru o scurtă perioadă de timp ca inginer pentru celebra Fabrică de Automobile Opel. Cu toate acestea, Aurel Vlaicu nu era deloc mulțumit. Firea sa năvalnică și impetuoasă îl îmboldește să nu accepte destinul plat și confortabil al unui respectat inginer la Fabricile Opel. Aurel Vlaicu revine în țară în anul 1908. Un an mai târziu își termină de construit primul planor, ajutat de Ion, fratele său, planor cu care efectuează câteva zboruri în satul natal Binținți.La îndemnurile prietenului său de școală, poetul Octavian Goga, se îndreaptă spre București, unde în fața unui public format din personalitățile vremii face câteva demonstrații cu prototipul avionului său. Sprijinit de Casa Regală și Armata Română, ambițiosul inventator și pionier al aviației românești și mondiale construiește la atelierele de la Arsenalul Armatei avionul „Vlaicu I", primul avion construit pe teritoriul românesc. Cu acest avion, Aurel Vlaicu va decola prima oară pe 17 iunie 1910 deasupra Câmpului Cotroceni. Vlaicu a scris istorie. Prin actul său, a situat România pe locul doi în lume, după Franța, în utilizarea avionului cu destinație militară. Emoționat, își înregistrează brevetul nr. 2258 pentru așa-numita „Mașină de zburat cu corp în formă de săgeată". Un an mai târziu, inginerul Vlaicu își construiește un al doilea avion, celebrul „Vlaicu II", cu care zboară în mai multe orașe din Regat, în cadrul unor turnee în care își face cunoscute invențiile. Succesele sale nu se opresc aici, Aurel Vlaicu participând la război pe timpul campaniei din Bulgaria, unde a îndeplinit misiuni de observație aeriană. În anul 1913, compania engleză „Marconi”, îi comanda lui Aurel Vlaicu proiectarea și construirea unui avion metalic cu două locuri. Inginerul român în doar câteva luni termină avionul, pe care îl denumește „Vlaicu III". Geniul românesc a mai dăruit astfel o invenție prețioasă omenirii -„Vlaicu III" a fost primul avion funcțional din lume construit integral din metal. Pe data de 13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu încearcă să traverseze Carpații cu avionul „Vlaicu II". Intenția sa era aceea de a participa la serbările ASTRA de lângă Orăștie pentru a duce salutul său românilor din Ardeal. Nu a fost să fie așa... Genialul inventator român a decolat de la București, a aterizat fără probleme la Ploiești pentru realimentarea cu combustibil și s-a ridicat din nou în zbor. Avionul său s-a prăbușit însă la Bănești, lângă Câmpina. Conform anchetelor ulterioare și pe baza datelor despre starea de sănătate a lui Vlaicu, singura concluzie este aceea că Aurel Vlaicu a suferit un atac de cord în timp ce era în zbor, la manșa avionului. Icar din România a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Conform raportului făcut de locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, primul sosit la locul accidentului, chipul eroului aerului era destins, Aurel Vlaicu zâmbind chiar sfidător în fața morții.

E.K.E. Forrasligeti

Înainte de anii 1900, destul de timid, în teritoriile româneşti au început să-şi facă apariţia asociaţii şi cluburi de turism, ce s-au dedicat în activitatea pentru drumeţiile şi ascensiunile montane. Între ele se remarcă: Clubul Alpin al Transivaniei, fondat la Braşov în 1873; Erdély Kárpáti Egyésület (EKE), (Societatea Carpatină Ardeleană), fondată la Cluj în 1891; Asociaţia Carpatică a Transilvaniei, fondată în 1880 la Sibiu; Societatea Carpatină Sinaia, fondată în 1893; Societatea Turiştilor din România, fondată la Bucureşti în 1903. După primul Război Mondial, numărul iubitorilor de drumeţii montane creşte, apărând noi asociaţii, create în sprijinul acestora: Societatea Hanul Drumeţilor, fondată în 1920; Touring-Clubul României, fondat în 1926; Asociaţia Drumeţilor din Munţii României, fondată în 1929; Clubul Alpin Român, fondat în 1936, etc. Pe lângă organizarea de excursii în munţii Carpaţi, organizaţiile şi asociaţiile montane au avut ca scop amenajarea de trasee montane, dar şi construirea de cabane şi refugii montane, atât pentru membri cât şi pentru iubitorii de munte. În perioada interbelică, unele asociaţii, preluând tradiţia de la cluburile de turism din Europa centrală (Austria, Elveţia, Germania), au început să ofere membrilor însemne –mărturii ale locurilor pe unde aceştia au ajuns. Însemnele sunt sub forma unei insigne metalice, ce se ataşa cu ajutorul unor cuişoare la obiectul de sprijin al călătorului – bastonul. În general, aceste insigne, erau ornamentate cu imagini simbol ale locului sau evenimentului pentru care au fost create. Produsul medalistic de mai sus este o insignă de formă dreptunghiulară având dimensiunile 27 x 42 milimetri. E.K.E. Forrasligeti este o insignă confecţionată din zinc, având sistem de prindere format din două orificii, câte unul pe fiecare latură. Ca imagine reprezintă în prim plan o cabană din bârne, iar în fundal o creastă de munte şi o pădure de brazi. Numele FORRÁSLIGETI MENEDÉKHÁZ (adăpostul Forrasliget) reprezintă cabana de la Ivora, fără a se putea localiza exact acest loc.

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu în mărinimia Sa i l-a făcut poporului nostru, este românul care, după măsura genialităţii sale, este reprezentat pe cele mai multe dintre medaliile şi insignele ce s-au realizat la noi. Piesa de mai sus este o insignă – lucrare de autor - realizată în anul 2010 de către gravorul Monetăriei Statului – Constantin Dumitrescu. Insigna nelegată de un eveniment anume, a fost realizată de artistul medalist într-un moment de superbă inspiraţie şi creaţie artistică, ce a dus în final la o adevărată bijuterie insignografică. Cu o formă atipică, această insignă este compusă dintr-o pană, ca simbol al creaţiei literare, pe care este aplicat la jumătatea ei portretul decupată în contur a lui Mihai Eminescu, cu orientare spre stânga. Pana, aşezată cu vârful spre dreapta, este realizată din bronz aurit şi are o lungime de 3 cm şi o lăţime maximă de 0,8 cm. Ea ne duce cu gândul la distincţia Clubului Numismatic „Mihai Eminescu” din cadrul Cercului Militar Naţional, „Pana de aur a lui Mihai Eminescu”. Portretul poetului are o înălţime de 1 cm şi este realizat din bronz argintat, după matriţa portretului ce se află în emblema Clubului. În această viziune artistică poetul scrutează cu privirea înălţimile astrale, căutând parcă strălucirea unică a Luceafărului dar şi mult râvnitul punct de întâlnire a marii creaţii poetice cu Divinitatea. Contrastul dintre bronzul aurit şi cel argintat are un efect superb. Insigna se prinde cu ac. Tirajul acestei insigne este de doar zece exemplare ce au intrat în diferite colecţii particulare.

***

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 oct.1948) membru al Academiei Române.

Jeton - 2 LEI G.C. - 200

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Produsul de mai sus se pare că a fost realizat la comanda vreunul proprietar de magazin, cafenea, bodegă sau restaurant al cărui nume începea cu literele G și C. Interesant este că piesele sunt marcate cu două valori (1 leu – 100 și 2 lei - 200) ceea ce mă face să cred că aceste valori reprezintă niște sume bănești exprimate în lei și bani. S-ar putea ca aceste jetoane să fi fost folosite ca un fel de gaj. Să zicem că un cumpărător își procura o halbă de bere și aceasta costa 3 lei. El plătea barmanului pentru o halbă 5 lei, primind pe lângă bere și un jeton de 2 lei (contravaloarea halbei). La plecare consumatorul preda halba sa, și jetonul, primind înapoi contravaloarea jetonului. Astfel consumatorul manifesta mai multă grijă față de halba barului.

150 de ani de la înființarea primei structuri

de transmisiuni a Armatei Române

Produsul de mai sus este o medalie realizată în anul 2023 la Monetăria Statului pentru a celebra Ziua Transmisioniștilor Militari – 150 de ani de la fondarea primei structuri de transmisiuni din Armata României. Medalia este realizată în două variante de metal compoziție și are următoarele caracteristici tehnice:

Anul emiterii – 2023
Emitent – Monetăria Statului
Tema – 150 de ani de la fondarea primei structuri de transmisiuni din Armata României
Metal (compoziție) – argint cu titlul de 99,9% sau aliaj de cupru
Forma – rotundă
Diametrul – 50 milimetri
Greutatea – 47 de grame cea de argint, necunoscută cea din aliaj de cupru
Calitatea – proof
Tiraj – 60 bucăți cea de argint și 40 bucăți cea de cupru
Prețuri unitare de vânzare, cu TVA inclus, din magazinele bucureștene ale Monetăriei dar și prin magazinul online www.romanianmint.ro – 548 lei cea de argint și 306 lei cea din aliaj de cupru.

Prima secție de telegrafiști militari s-a înființat în data de 14 iulie 1873, prin Înaltul Decret nr. 1303, fiind încadrată în compania de minari din structura batalionului de geniu al Armatei Române. Drumul comunicaţiilor militare a fost unul în general progresiv, cu anumite perioade de stagnare şi chiar de recul însă, privită global, dezvoltarea a fost evidentă. În 1874, prin Înaltul Decret nr. 1132 din 28 mai, numărul secţiilor de telegrafie creşte la patru, fiind coordonate de Grigore Giosan, primul telegrafist al Armatei Române. Experienţa Războiului de Independenţă a arătat nevoia unei conduceri centralizate şi a unui sistem coerent de legături de comunicaţii, astfel încât în 1877, prin Înaltul Decret nr. 1957 din 19 octombrie, cele 4 secţii vor fi reorganizate în Compania 6 Telegrafie – prima de acest fel în istoria armatei noastre. Trecută în subordinea directă a Marelui Cartier General până la sfârşitul războiului, ea se va desfiinţa la 1 octombrie 1878, secţiile fiind din nou repartizate celor 4 companii de minari-săpători-telegrafişti ai batalionului de geniu. Ȋncepând cu anul 1880, această structură va suferi o serie de reorganizări astfel ȋncât, la începutul secolului al XX-lea, în cadrul Armatei Române există două regimente de geniu, fiecare având în compunerea sa două batalioane mixte de telegrafişti şi săpători-minari. În anul 1903 vor fi importate în România primele mijloace de telegrafie fără fir, instalate pe uscat şi pe navele maritime. În 1909, prin Înaltul Decret nr. 2893 din 24 octombrie, s-a înfiinţat Compania de specialităţi, având în compunere o staţie TFF, o secţie de proiectare, o secţie de automobile şi motociclete, o staţiune columbofilă şi o secţie de fotografie. Mai târziu, aceasta se va transforma în Batalionul de specialităţi. La 1 aprilie 1932, prin Înaltul Decret 497/1932, s-au înfiinţat Brigada de Transmisiuni şi Regimentele 2 şi 3 Transmisiuni, la Bucureşti, Câmpina şi Braşov. Tehnica militară utilizată de transmisionişti este o oglindă fidelă nu doar a conjuncturii internaţionale a fiecărei perioade, dar şi a nivelului de dezvoltare a capacităţilor de producţie a statului român. În perioada interbelică, în România iau naștere primele firme producătoare de tehnică de transmisiuni. Cea mai importantă dintre acestea a fost „Standard”, care a produs atât centrale telefonice, cât și telefoane de campanie. În 1948 „Standard” va fi naționalizată și va deveni „Vestitorul”, ulterior „Electromagnetica”. În 1957 România a devenit a cincea țară din lume care a produs un calculator electronic și prima dintre țările comuniste.

__________ooOoo__________

TICHET ROMÂNESC CADOU