Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE -29

Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Corse (Corsica).

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii și câteva detalii de pe stema regiunii. Periferic circular în partea de jos și stânga este marcată inscripția: “CORSE” (denumirea regiunii în limba franceză). Deasupra numelui regiunii sunt reprezentate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 2010
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 50000 exemplare

Corsica (în franceză - Corse) este una dintre cele 18 regiuni ale Franței situată pe insula omonimă, de cultură italică din Marea Mediterană. Din punct de vedere administrativ, Corsica este organizată diferit față de celelalte regiuni ale Franței continentale, fiind constituită sub forma unei colectivități teritoriale având puteri în plus față de cele ale unei regiuni de cultură franceză. În limbaj uzual, Corsica este considerată tot o regiune și aproape totdeauna este listată împreună cu celelalte regiuni ale Franței continentale, spre deosebire de regiunile ultramarine. Capitala regiunii este orașul Ajaccio, iar regiunea cuprinde 2 departamente: Corse du Sud și Haute-Corse. Insula are peste 1.000 km de coastă având în jur de 200 plaje. În interior, relieful este predominant muntos, cu altitudini de până la 2700 m cu peste 20 vârfuri ce depășesc 2000 m. Climatul este de tip mediteraneean, uscat și călduros, un pic mai blând pe măsură ce crește altitudinea. Turismul are un rol important în economia insulei, aceasta atrăgând un număr mare de turiști datorită climatului său plăcut și a peisajelor naturale. Insula se întinde pe 8,68 kilometri pătrați și numărăr aproximativ 343700 locuitori.
Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează fosta regiune franceză –Franche-Compte.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii și câteva detalii de pe stema regiunii. Periferic circular în partea de jos este marcată inscripția: “FRANCHE-COMPTE” (denumirea regiunii în limba franceză). Deasupra numelui regiunii sunt reprezentate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 2010
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 75000 exemplare

Franche-Comté a fost una dintre cele 26 regiuni ale Franței de până la reforma administrativ-teritorială din 2014. Capitala regiunii era orașul Besancon, iar regiunea cuprindea 4 departamente. La 1 ianuarie 2016 a fuzionat cu regiunea Burgundia, formând împreună regiunea Burgundia-Franche-Comte. Foarte probabil undeva pe teritoriul regiunii a avut loc ultima bătălie din Războaiele Galice ale lui Iulius Cezar contra lui Vercingetorix. Regiunea a intrat în componența provinciei romane Gallia Belgica, iar ulterior a fost înființată Provincia Maxima Sequanorum. După prăbușirea Imperiului Roman regiunea a fost controlată succesiv de către alemani, vandali, franci și burgunzi, care au integrat regiunea în regatuil lor. Cucerită iar de către franci, a fost inclusă în Sfântul Imperiu Roman în secolul al XI-lea, în care era organizată sub forma unui Comitat Liber, spre deosebire de restul Burgundiei care era un ducat din Regatul Franței. Denumirea de Franche-Comté datează din 1366 și a înlocuit vechea denumire. A fost încorporat în Franța în 1447, transferat Spaniei în 1556, ocupat de Franța iar în 1668 dar ulterior restituit, și în cele din urmă cucerit pentru a doua oară de Franța în 1674, și cedat definitiv prin Tratatul de la Nijmegen – 1678. Regiunea se întinde pe 16202 kilometri pătrați și numără aproximativ 1.168 200 locuitori.

Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Guadelupa.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii și câteva detalii de pe stema regiunii. Periferic circular în partea de jos și dreapta este marcată inscripția: “GUADELOUPE” (denumirea regiunii în limba franceză). Deasupra numelui regiunii sunt reprezentate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 2010
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 75000 exemplare

Guadelupa (în franceză - Guadeloupe) este un arhipelag în partea estică a Caraibelor, la 600 kilometri nord de coasta Americii de Sud. Guadelupa este una dintre cele 26 regiuni ale Franței, fiind parte integrală a Republicii Franceze și a Uniunii Europene. Guadelupa este populată încă din secolul al III-lea Î.Hr. de triburile amerindiene Arawak și ulterior de tribul Carib. Insula a fost descoperită de către europeni în cea de a doua expediție a lui Cristofor Columb la data de 14 noiembrie 1493. Insula a intrat în posesia Franței în anul 1653 și a fost anexată în 1674. În secolul următor insula a fost ocupată de mai multe ori de trupele britanice dar în 1763 Franța, învinsă în urma unui război, a abandonat pretențiile teritoriale asupra Canadei în schimbul recunoașterii suveranității franceze asupra Guadelupei. În 4 februarie 1810 britanicii au ocupat iar insula, în data de 3 martie 1813 au cedat-o Suediei. În anul 1814 insula a revenit sub suzeranitate franceză, lucru consfințit de Tratatul de la Viena din 1815. Între anii 1940 – 1943 insula a fost sub controlul Guvernului de la Vichi, care a instaurat un regim de muncă forțată. În anul 1946 aceasta a devenit un departament de peste mări în care au fost incorporate ulterior și alte insule.Situația economică a Guadelupei este puternic deficitară, aceasta înregistrând rate ale șomajului de peste 20% și un deficit la export de peste 5%. Ramurile tradiționale ale agriculturii: cultivarea trestiei de zahăr, a bananelor, a altor vegetale și mai recent a florilor subzistă doar datorită subvențiilor de la Uniunea Europeană și a politicii protecționiste franceze. Sectorul industrial este slab dezvoltat, principalele activități fiind prelucrarea produselor agricole (fabrici de băuturi alcoolice, de rom în special, fabrici de zahăr, etc.) sau prelucrarea produselor de import. De asemenea, există și industria cimentului pentru materiale de construcții. Sectorul terțiar ocupă 65% din populația activă și este reprezentat de sectorul public (administrație, învățământ, ordine publică, etc) ce grupează 25% din active și de turism, puternic încurajat de statul francez. Ca o imagine de ansamblu, Guadelupa apare în cadrul regiunii caraibiene ca o insulă bogată, cu o rată de alfabetizare net superioară și un sistem de sănătate și securitate socială echivalent cu cel al țărilor dezvoltate. Vestimentația tradițională feminină este unică, formată din numeroase straturi de materiale colorate, un rol important avându-l bijuteriile, în special din aur, din Guadelupa fiind originari și câțiva croitori celebri. Bucătăria din Guadelupa este din ce în ce mai apreciată, inclusiv peste hotare și în restaurantele șic din Paris.

xxx

"PRESS ATTACKE"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHIȚCATII

O EPIGRAMĂ PRORIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx__________

CÂTEVA MEDALII,

O PLACHETĂ ȘI O INSIGNĂ

DIN JUDEȚUL GIURGIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Episcopia Giurgiului - Vrednicia vlăsceană

Giurgiu, frumoasa așezare vlășceană ce dăinuie de veacuri pe malul stâng al Dunării, atestată documentar la 23 septembrie 1403 printr-un act ce poartă semnătura Marelui Voievod Mircea cel Batrân (1386-1418), își are rădăcinile mult mai adânc înfipte în istorie, după cum arată mărturiile scoase la iveală de oamenii de știință în domeniu, locurile acestea înscriindu-se printre cele în care s-a născut poporul român. În anul 1420 cetatea Giurgiu a fost cucerită de turci, fiind transformată în raia pentru patru sute de ani, cu excepția unor scurte perioade în care unii dintre domnitorii Țării Românesti, apărători ai creștinătății, reușesc să cucerească locurile acestea ce le aparțineau de drept. Istoria ne arată că până în anul 1829, an în care prin Tratatul de la Adrianopol raialele Turnu, Giurgiu și Brăila trec sub administrație românească, creștinilor din aceste teritorii nu li se îngăduia să-și construiască locașuri de cult deasupra solului și nici să aibă clopote la ele. Din această cauză, creștinii vor fi nevoiți să recurgă la construirea bisericilor îngropate sub pamânt. Asemenea locașuri de închinare au existat și la Giurgiu, căci în Cartografia bisericilor bucureștene pe anul 1810, publicată în revista „Biserica Ortodoxă Română”, se amintește și de „preotul Radu sin popa Ivan, hirotonisit preot de Vladica Cerveno chir Chiril, pe biserica din Giurgiu în anul 1802 August 25.” De asemenea, având grijă de locuitorii acestei cetăți, Tribunalul turcesc din Giurgiu aminteste într-o hotarâre a sa din anul 1806 despre reparațiile ce s-au făcut bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. O mărturie incontestabilă o găsim în textul unei inscripții cioplite în piatră, în limba română, scrisă cu caractere chirilice, păstrată astăzi în catedrala, care spune așa: „ Subt acest monument zidit / Jertfelnic bisericii vechi existând / La anul 1806 în pământ clădită / Cu hramul Adormirea Maicii Domnului slăvită / Sub oblăduire otomană fiind / Neîngăduit deasupra a fi zidită / La anul 1851 din nou s-a înființat / Sub acel hram înălțat / Și cea veche s-a stricat / Prin îndemnul Părintelui Protopop / Anume Drăgan Mirodat / Sub îngrijirea dumnealor / Manole Grabobici și Daniil Denea/ Epitropii acestei biserici / În a jertfelnicului mărire / Întru veșnica pomenire / Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859.” Iată aici dovada existenței unui locaș de cult îngropat și actul nașterii unuia nou în care slujim astăzi, sau poate al unui înaintaș al acestuia. Lucrările de specialitate consemnează că biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Giurgiu a fost construită pe locul unde se vede astăzi, între anii 1840-1852. În decursul timpului ea a mai suferit câteva transformari majore. Planul bisericii este de tip bazilical, cu turle pe naos și pridvor, zidită din cărămidă arsă cu mortar de var, pe o temelie de piatră. Această piatră folosită la temelia bisericii a fost luată din zidurile cetății Giurgiu, dupa cum aflam dintr-o aprobare data de generalul Kiseleff în anul 1832. Construcție măreață, ce poartă în sine specificul arhitecturii bizantine, caracterizat de linii drepte și arce de cerc, cu ziduri groase, stâlpi pătrați, ferestre mari și turle cu calote sferice, având la vremea ridicării aerul specific epocii în care s-a născut, biserica zidită la jumatatea secolului al XIX-lea suferă unele transformări în prima jumătate a secolului al XX-lea. Astfel, într-o primă fază, dupa cum vedem în unele imagini din acea vreme și din mărturiile consemnate în Condica acestei biserici, portalul de la intrarea principală a fost înlocuit cu un portic mai mare ce se vede și astăzi. S-a continuat cu schimbarea acoperișului si a celor două turle vechi din lemn cu unele din beton armat. Tot acum se construiesc cele doua timpane pe laturile de nord și sud din dreptul turlei Pantocratorului și friza cu firide de sub cornișă în interior se înlocuiesc cafasul și amvonul, se pune parchet în altar și gresie în naos și în pronaos peste pardoseala de piatră. Se instaleaza o centrală proprie și calorifere. Apoi se va începe repictarea bisericii, datorită faptului că pictura veche era deteriorată. În anul 1930 se repară clopotnița și se construiește casa parohială. Înfățișarea pe care o are astăzi catedrala se datorează arhitectului Penescu si inginerului Ciulei din Bucuresti. Pictura inițială ce împodobea pereții vechii biserici a fost executată în ulei, în maniera școlii decadente de după Gh. Tăttărescu, de către pictorul Nicolae Pitaru. Pictura murală existentă astăzi, executată în tempera grasă, în stil neo-bizantin, a fost realizată de pictorul Nicolae Stoica între anii 1939-1959. Restaurarea acesteia s-a realizat între anii 1989-2005 de către Drejoi Ion, ucenic al lui Nicolae Stoica. Catapeteasma, realizată în stil baroc, cu pictura în ulei, datând din secolul al XIX-lea, este opera pictorului Nicolae Pitaru. Aceasta se desfașura la început pe toată lățimea bisericii, acoperind cele trei abside. Avea în componență douăsprezece icoane mari. Ea a suferit unele modificari în vara anului 1948, reducându-i-se dimensiunile la cele existente astăzi. Parohia Catedralei a avut un inventar foarte bogat de bunuri mobile și imobile ce s-au adunat în timp de la binecredincioșii creștini din țara și din străinătate – cum a fost, spre exemplu, cazul soției generalului rus Soymonov, care a donat icoana cu Sfânta Treime, în cinstea și spre pomenirea soțului ei și ai camarazilor acestuia căzuti pe câmpurile de luptă în timpul războiului ruso-turc. Locaș de cult și de cultura, catedrala are onoarea de a primi corurile vocale „Cântarea Dunării” și „Lyra” sub conducerea maeștrilor Anghel Bărbulescu și Victor Karpis, spre a înfrumuseța coloritul muzical al slujbelor. Titlul de catedrală și-l dobândește încă din vechime. Acest titlu a fost purtat cu vrednicie până la 9 aprilie 2006 când, prin instalarea primului episcop de Giurgiu în persoana Preasfintitului Dr. Ambrozie Meleacă, biserica parohialăă „Adormirea Maicii Domnului” devine Catedrala Episcopală în adevaratul sens al cuvântului. Sub arhipăstorirea Preasfințitului Ambrozie, Catedrala Episcopală intră într-un amplu proces de înfrumusețare, fiindu-i schimbată pardoseala cu plăci de granit, acoperișul este învelit cu tablă de cupru, este montată o moderă instalație de încălzire centrală, locașul este împodobit cu frumoase piese de mobilier sculptat, este amenejată o capelă mortuară, ferestrele sunt înlocuite cu unele noi de tip vitraliu. Sunt, desigur, în continuare o serie de proiecte care privesc Catedrala, proiecte care vor fi derulate în perioada imediat următoare. Savârsirea slujbelor din fiecare zi se face după tipicul mănăstiresc, Catedrala fiind un exemplu viu pentru slujirea liturgică a preoților din parohiile eparhiei.

Direcția pentru tineret și sport a județului Giurgiu

Seminarul internațional privind violența în sport

București - Giurgiu - România 21 - 22 septembrie 2001

Turnul cu ceas, situat în Piața Unirii din Giurgiu, datează din sec. al XVIII – lea, din timpul ocupației otomane. În acea perioadă, turcii au construit din piatră un foișor cu o înălțime de 22 de metri, pentru a putea supraveghea împrejurimile. Turnul s-a aflat sub stăpânire turcească timp de 30 de ani, însa el a fost construit după planurile de sorginte europeană ale strategilor vremii. Nu este o arhitectura turcească, ci una inspirată din concepția arhitecturii de tip francez, Construit în anul 1771 într-o formă diferită de cea de astăzi, turnul făcea parte din sistemul de fortificație al orașului. El era principalul punct de supraveghere asupra înaintării armatelor inamice, deoarece era cea mai înaltă construcție din zonă. Turnuri asemanatoare au existat și în alte orașe din țări ale Imperiului Otoman precum: Bulgaria, Albania sau, de pildă Serbia de astăzi. Majoritatea au fost distruse prin demolare chiar de către locuitorii orașelor, imediat după războaiele de independență duse de statele respective cu Imperiul Otoman. Din acest motiv, el este o raritate în partea de sud-est a Europei. După ce turcii au fost alungați, această construcție a suferit câteva modificări și i s-a adăugat un ceasornic. Restaurat de câteva ori de-a lungul războielor moderne cărora le-a supaviețuit, turnul a suferit câteva transformări până la primul război mondial. Atunci, o bună parte din oraș a fost afectată de un incendiu, și odată cu el, partea superioară a turnului. Ceasornicul i-a fost adăugat turnului de supraveghere abia în secoul al XIX-lea , odată cu ieșirea de sub stăpânirea turcească. Turnul Ceasornicului a intrat în reconsolidare la sfârșitul anului 2005, lucrările fiind terminate în 2007. Cu această ocazie, ceasornicul a fost înlocuit cu unul nou, cel original aflându-se la muzeul de istorie Teohari Antonescu din orașul Giurgiu. Turnul este un monument de tip A, adică "monument istoric de valoare națională și universală", fiind înscris în Lista monumentelor istorice 2004 din județul Giurgiu. Peste timp Turnul cu ceas a devenit simbolul orașului Giurgiu, acesta fiind prezent și pe stema județului. Construcția turnului are o particularitate, un plan hexagonal, o construcție care înconjoară baza în care de-a lungul timpului au funcționat Primăria, Poliția sau Pompierii. Ultima întrebuințare și cea actuală de altfel, a fost cea dobândită prin concesionarea spațiului de la baza sa, pentru localuri și cafenele. Astăzi s-a reconstruit provizoriu așa ceva în jurul turnului. Totuși el este strâmb din naștere, dintr-un defect de construcție. Are o înclinție de câteva grade, deși nu este Turnul din Pisa. Cel care a folosit Turnul Ceasornicului drept reper al sistematizării urbanistice moderne din Giurgiu, autor al planului orașului, a fost inginerul austriac Morris Van Ott. Directorul Muzeului județean “Teohari Antonescu” Giurgiu explică:“Planul respectiv este din 1832 și are aceeași concepție cu cea a orașului Brăila și, atenție, acelați autor. Mai are o caracteristică, este centrul unde cândva exista un rond circular pe care giurgiuvenii l-au botezat “farfurie” datorită formei sale circulare. Era principalul loc de promenadă al orașului.” O altă particularitate urbanistică, este sistemul piețelor circulare care se perpetuează în cartierele orașului, identificate sub nume de culori. Conform planului urbanistic, orașul era împărțit în cinci culori: roșu, galben albastru, verde și negru. Culoarea neagră era corespondenta fostului sat Smarda, care a fost alipit orașului. Culoarea verde desemna în memoria colectivă a orașului, cartierul specific unei populații parțial românești- parțial bulgărești (așa numiții bivolari) vestită în secolul al XIX-lea. După anii 1960 sistematizarea socialistă a distrus acest centru. S-au construit blocuri care urmau să formeze o piață rectangulară, mergându-se cu nebunia până la ideea de a muta Turnul Ceasornicului la intersecția diagonalelor dreptunghiului nou creat. Acest lucru nu s-a întâmplat, din fericire, însă în același an, cea mai înaltă clădire din oraș devine acum noul bloc de locuințe “Eva”, care lasă în spate Turnul Ceasornicului cu a sa înălțime de 22 de metri și câteva secole bune de istorie. Astăzi turnul este pregătit pentru a veghea orașul încă o sută de ani și și-a recâștigat recent aliatul său estetic, piațeta centrală din jurul său, refăcută după planurile inițiale. Acest aspect urbanistic reconstruiește o parte din piața centrală și pune în valoare un monument istoric de tip A, cu o importanță națională și universală.

Medalie de merit - Membru onorific - Giurgiu 1880

Produsul medalistic de mai sus este o Medalie masonică de merit cu toartă – Membru onorific Giurgiu 1880. Piesa este de formă rotundă, cu diametrul de 27 milimetri, este confecționată din bronz și cântărește 6,85 grame. Medalia poate fi văzută în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. În centrul aversului pe trei rânduri orizontale este marcată inscripția: “MEDALIE / DE / MERIT” dedesubt fiind aplicat semnul de lojă (semnul egal si sub el un punct). Periferic circular este aplicată inscripția: “MEMBRU ONORIFIC”. În centrul reversului este reprezentat un leu culcat, cu capul spre stânga, iar sub el pe două rânduri orizontale este aplicată inscripția: “GIURGIU / 1880”, dedesubt fiind aplicat același semn de lojă (semnul egal si sub el un punct).

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Campionatul național Ju Jitsu - Giurgiu 17 - 19 februarie 2023

"Cele mai frumoase lucruri în viață vin din pasiune

și dedicare" - Miyamoto Musashi

Jujutsu, de asemenea jujitsu, jiu-jitsu sau jiu jitsu (arta supleței) este o artă marțială japoneză. Tehnicile utilizate in Jiujitsu conțin în principal proiectări ale adversarului la podea, imobilizări, strangulări, și, un mare număr de tehnici articulare. Varietatea mare de tehnici și folosirea eficientă a biomecanicii corpului în acestea, fac din Jiujitsu o metodă de autoapărare foarte eficientă. Jiu-jitsu este un sistem de luptă de apărare fără a folosi arme sau vreun alt obiect, ci numai mijloace corporale, care are ca scop trântirea adversarului la pământ și imobilizarea lui. Pentru aceasta unul din luptători folosește împotriva celuilalt apucări, lovituri, torsionări și întinderi ale ligamentelor, care îi provoacă dureri de o intensitate excesivă și insuportabilă. În traducere directă din limba japoneză, jiu-jitsu înseamnă „arta supleței”. Originea acestei „arte“ se pierde în negura vremurilor și este legată de o legendă. Se spune că un medic a constatat că în timpul unei furtuni, crengile groase ale copacilor se rupeau din cauza forței vântului, pe când ramurile subțiri se îndoiau, cedau acestei forțe și datorită elasticității lor reveneau la forma inițială. De aici s-a cristalizat principiul unei lupte la baza căreia să nu stea forța brută ci elasticitatea.

Cu viața mea apăr viața - Giurgiu 2022 (insignă ISU)

Produsul medalistic de mai sus este o insignă curentă, obișnuită purtată cu mândrie de către membrii Inspectoratului pentru Situații de Urgență “Vlașca” al județului Giurgiu, care adeseori își riscă viețile proprii pentru viețile altora în caz de calamități (incendii, inundații, cutremure, alunecări de teren sau alte dezastre). Adresa de corespondență a instituției este: Strada Dorobanți, nr.19, Giurgiu. Incepand cu data de 01.02.1962, conform statului de organizare aprobat de vicepresedintele Consiliului de Ministri si Ministerul Afacerilor Interne, a luat fiinta "Grupul Regional PCI București" cu misiunea de a apara bunurile poporului muncitor din Regiunea Bucuresti. Ulterior, la data de 01.04.1978, lt. col. Popovici Mihai Ștefan a fost numit comandant al Grupului de pompieri al judetului Ilfov, iar din 31.08.1981 s-a infiintat Grupul de Pompieri al Judetului Giurgiu. Zona de responsabilitate a raionului de interventie era: Calugareni, Comana, Colibasi, Varasti, Valea Dragului, Gostinari, Fluviul Dunărea, Petrosani, Ardeleni, Razmiresti, Răsuceni, Ghimpati si Schitu. In data de 24.04.1982, pentru indeplinirea exemplara a misiunilor incredintate, perfectionarea continua a activitatii de P.S.I. si a rezultatelor foarte bune obtinute in procesul pregatirii de lupta, Grupului de Pompieri Giurgiu i-a fost acordata distinctia "UNITATE DE FRUNTE". In data de 17.05.1997, unitatii i s-a inmanat DRAPELUL DE LUPTA. In urma reorganizarii subunitatilor, acestea s-au transformat din compania a III - a de Pompieri Ghimpati in Garda de Interventie nr. 3 Ghimpati apartinand Detasamentului de Pompieri "Giurgiu 1", iar Pichetul de Pompieri Gaujani s-a reorganizat in Garda nr. 3 Gaujani din cadrul Detasamentului de Pompieri "Giurgiu 2". Totodata, denumirea Grupului de Pompieri al Judetului Giurgiu s-a schimbat in Grupul de pompieri „Vlasca” al judetului Giurgiu. Din data de 11.04.2002 Detasamentul „Giurgiu 2” situat in Giurgiu, str. Portului nr. 1 (platforma nr. 2 al Combinatului chimic Giurgiu ), s-a mutat în Giurgiu, la sediul Detasamentului Giurgiu 1 din str. Uzinei nr. 48. Incepand cu data de 22.01.2003, in conformitate cu prevederile H.G.R. nr. 1466 din 12.12.2002, a fost luat in primire obiectivul cazarmii 958 din localitatea Mihai Bravu, prin preluarea imobilului din patrimoniul M.Ap.N. si transferarea în patrimoniul M.I. Detasamentul de Pompieri „Giurgiu 2” s-a dislocat permanent si s-a mutat cu intregul efectiv, potrivit statului de organizare al unitatii, în obiectivul preluat din localitatea Mihai Bravu. In conformitate cu prevederile O.G. nr. 88 din 2001 privind infiintarea, organizarea si functionarea serviciilor publice comunitare pentru situatii de urgenta, s-a infiintat Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurii unificate, realizata dupa reorganizarea Comandamentului Protectiei Civile si a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari. Astfel, conform prevederilor H.G. nr. 1492 din 2004 privind principiile de organizare, functionarea și atributiile serviciilor de urgenta profesioniste, Inspectoratul Judetean pentru Situatii de Urgenta Giurgiu a luat fiinta prin unificarea Grupului de Pompieri „Vlasca” al judetului Giurgiu cu Inspectoratul Judetean de Protectie Civila.

Giurgiu, în limba bulgară - Ghiurghevo (Гюргево), în limba turcă - Yergöğü este municipiul de reședință al județului cu același nume. Este un port fluvial important și un punct de frontieră cu Bulgaria. Giurgiu se situează la marginea sudică a țării și a județului, pe malul stâng al Dunării, într-o zonă mlăștinoasă, la 65 km sud de capitala București. Orașul este capătul șoselei naționale DN5, care îl leagă de București și care se termină la punctul de trecere a frontierei de la podul peste Dunăre aflat la sud-est de orașul propriu-zis. Giurgiu are două stații feroviare, Giurgiu-Nord (construită pentru trenurile ce vin direct de la București și circulă spre Bulgaria) și Giurgiu. Calea ferată București-Giurgiu (1869, prima cale ferată din Principatele Unite) nu mai este însă folosită de la distrugerea în 2005 a podului peste râul Argeș de la Grădiștea, pod ce în 2018 nu fusese încă refăcut. Legătura cu Bucureștiul se realizează pe calea ferată Giurgiu-Videle. La recensământul din anul 2011 municipiul Giurgiu număra 61353 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 83,86%, romi – 4,49% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Giurgiu, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,58% și restul - nedeclarată sau altă religie. Cele mai vechi mărturii ale unei așezări omenești în arealul Giurgiului datează din Mezolitic (mileniile 10-7 î.Hr). După cum atestă cercetările arheologice, zona Giurgiului a fost dens populată în perioada dacă (secolul I î.Hr). Se crede că în apropiere, la Popești, pe râul Argeș, era capitala lui Burebista. S-a propagat până în zilele noastre, ipoteza că orașul Giurgiu ar fi fost fondat de genovezi și numit după sfântul protector al Genovei (San Giorgio). Orașul atestat documentar din anul 1394 are în prezent o populație de aproximativ 61000 de locuitori. Deasupra am postat stema și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Giurgiu, din vremuri diferite, dar și o trimitere poștală ilustrată.

Biserica Sfânta Adormire

Grădina Publică

Catedrala

Ateneul

Comandamentul german

Fabrica de zahăr Danubiana

Canalul Sfântu Gheorghe

Primăria

Podul peste canalul Sfântu Gheorghe

Tribunalul

Podul Prieteniei

Colegiul național Ion Maiorescu

Cazinoul și Monumentul eroilor francezi

Vederi

Giurgiu este un județ în regiunea istorică Muntenia, în sudul României, cu reședința în orașul cu același nume. Se spune că de mult, când încă turcii umblau pe meleagurile de pe malul stâng al Dunării și strângeau slugi pentru Imperiul Otoman, se afla aici un cioban, pe nume San Giorgio ce își adusese oile la păscut în lunca Dunării. Acesta a eliberat un mare grup de oameni ce trebuiau duși în Imperiul Otoman. Acești oameni au rămas aici după eliberare și au format dintr-un loc de trecere un târg. Acest târg a purtat numele celui care a fost eliberatorul lor, San Giorgio,și de aceea se numește Giurgiu. Județul este conectat la trei importante căi de legătură cu Europa; fluviul Dunărea, calea ferată Giurgiu – Ruse construită pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza și șoseaua europeană care asigură legătura cu Peninsula Balcanică. Acest județ numără azi aproximativ 265000 de locuitori și se întinde pe suprafața de 3526 kilometri pătrați. Ca structură administrativă județul este format din: 3 orașe – Giurgiu, Mihăilești și Bolintin-Vale precum și 52 de comune. Deasupra am postat stema județului Giurgiu și mai pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate..