Epaminonda's Blog.....: FILATELIE – PRIMA EXPOZIȚIE MARINĂREASCĂ

Preocupările pentru realizarea unui Muzeu al Marinei Române au început să prindă contur încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dar vor capăta concreteţe abia la începutul secolului al XX-lea. La data de 30 decembrie 1919, Ordinul Comandantului Marinei Militare nr. 282, dat cu prilejul scoaterii din serviciu a unui număr de zece nave militare, cerea Diviziei de Mare şi Diviziei de Dunăre să fie demontate de pe aceste bastimente aparate de navigaţie, agregate şi armament naval pentru a fi expuse într-un viitor muzeu. Cu aceste obiecte s-a constituit „Secţiunea marină” din cadrul Muzeului Militar Naţional înfiinţat prin Înaltul Decret nr. 6064 din 18 decembrie 1923. Dar această soluţie nu a satisfăcut visul iubitorilor de ape şi marină care îşi doreau un muzeu numai al lor. În septembrie 1932, Jean Bart, impresionat de preocuparea pe care vecinii noştri ruşi şi bulgari o manifestau pentru „cunoaşterea şi propaganda mării”, concretizată prin înfiinţarea de acvarii şi muzee maritime în ţările lor, se întreba: „Cum, noi nu putem avea la Constanţa asemenea instituţii?” După părerea ilustrului ofiţer de marină și scriitor, adevăratul muzeu maritim, ştiinţific, tehnic și istoric trebuia înfiinţat la Constanţa, primul port al ţării, unde se perindau anual mii şi mii de vizitatori, excursii şi colonii şcolare. „Toată această lume – scria el în paginile revistei „România maritimă şi fluvială” – atrasă de orizontul Mărei, va învăţa într-o oră petrecută la Muzeul Maritim, lucruri ce nici în şcoală şi nici în viaţă nu au putinţa să le înveţe”.În acelaşi an, contraamiralul Ioan Bălănescu, vicepreşedinte de drept al Ligii Navale Române (L.N.R.) şi preşedinte al filialei din Constanţa, a iniţiat aici înfiinţarea unui Muzeu al Marinei, donând şi primele obiecte din partea Diviziei de Mare. Expoziţia a fost organizată în spaţiul ocupat de Liga Navală Română, în clădirea fostului Hotel „Carol”, cumpărat de Marina Militară pentru a fi transformat în Comandament şi care funcţiona în acel moment ca hotel militar. Activităţile menite să facă cunoscută istoria marinei, care au subliniat, de altfel, prin efectele lor, interesul publicului pentru acest domeniu specific, au cunoscut însă, o arie mult mai largă de desfăşurare.

În toamna anului 1936 a fost organizată în capitală prima expoziţie marinărească la nivel naţional. Expoziţia deschisă în perioada 15 septembrie – 21 octombrie, a fost dedicată împlinirii a 40 de ani de la inaugurarea oficială a Serviciului Maritim Român. Vizitată de peste 40.000 de oameni, ea a fost o reuşită la care au contribuit: Marina Militară, SALVAMAR, Yacht Clubul Regal Român, Liga Navală Română, Navigaţia Fluvială Română, Serviciul Maritim Român, Cercetaşii marinari, Şcoala de piscicultură din Giurgiu, Şantierele „Neptun” din Constanţa, „Nautica” din Reghin, „România” din Brăila, Societatea „Orizontul” din Constanţa, precum şi unele societăţi străine de navigaţie pe Dunăre. Mai sus am prezentat trei coli filatelice reprezentând submarinul Delfinul, bricul Mircea și vaporul SMR (Serviciul Maritim Român) precum și o ștampilă realizată cu ocazia evenimentului.

Marina militară română a avut în dotare două submarine cu același nume - Delfinul. Submarinul actual, numit tot Delfinul în memoria primului, a fost construit în URSS. Eu prezint aici primul submarin al Armatei Române care a purtat numele Delfinul, construit între anii 1926 – 1936 la Fiume, pe atunci bază navală italiană, azi Rijeka în Croația.

Erau o motonavă submarină clasice pentru epocă, dotată la prova cu tuburi lansatoare de torpile, un tăietor de plase sau lanțuri, electromotoare pe baterii pentru cursele în imersiune, un periscop de artilerie și artilerie de suprafață pe punte. Submarinul a fost încadrat în Divizia de Mare de la Constanța. În primul deceniu al existenței sale, Delfinul a efectuat numeroase curse în Marea Neagră, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, cu misiuni de exercițiu, de antrenament și de instructaj, foarte căutate de ofițerii Marinei militare române, dintre care unii urmaseră în acest scop cursuri de specializare în submersibilele franceze și italiene. A efectuat de asemenea misiuni hidrografice și științifice pentru Institutul Oceanografic din Constanța, întemeiat de Grigore Antipa. În decursul acestor misiuni, a permis scufundarea distrugătorului Moscova și scoaterea momentană din luptă a crucișătoarelor Harkov și Voroșilov venite să atace Constanța, a torpilat în largul Crimeii o navă de transport militar (posibil cargoul Ural), și a suferit nenumărate atacuri din partea flotei și aviației sovietice, de care a reușit să scape fără pierderi umane, deși a fost ținta a sute de bombe și grenade submarine. Submersibilul, însă, suferise avarii serioase și a stat în reparații între iulie 1942 și 23 august 1944, când România a intrat în război de partea Aliaților. Ca majoritatea navelor românești, a fost confiscat de noii aliați sovietici, care însă nu au reușit să-l repare și l-au folosit ca rezervă de piese, după care l-au retrocedat României în 1957, în stare practic de epavă. Marina română reușește totuși să-l repare, însă ca navă civilă, folosită de Institutul Român de Cercetări Marine din Constanța, până la scoaterea definitivă din uz în anii 1970. Câteva dintre caracteristicile tehnice ale acestui submarin au fost:

Deplasament la suprafață: 650 tdw;
Deplasament în imersiune: 900 tdw;
Lungime: 68 m;
Lățime la cuplu maestru: 5,9 m;
Balast în tancurile de asietă:
2 motoare diesel Krupp de 800 CP fiecare;
Viteza maximă cu motoarele diesel: 26 km/h
Viteza maximă cu motorul electric de imersiune: 17 km/h
Autonomia: 2000 MM;
6 torpile Whitehead, de 533 mm cu o bătaie de maxim 8000 m
1 tun naval și AA Bofors de 102 mm;
Echipaj: 40, din care 6 ofițeri, 26 de maiștri și subofițeri și 8 oameni din contingent.

Puțina lume știe că anterior navei școală a marinei militare române bricul "Mircea" a mai existat o nava cu același nume și cu același rol de instruire pentru marinari. Construită în 1882 în Marea Britanie la șantierele Thames Iron Works, nava avea o lungime de 36 m, lățime de 7,6 m și pescaj de 3 m. Pe osatură metalică din fier erau fixate componentele corpului navei din lemn. Cu două catarge: trinchet și artimon și un bompres nava putea desfășura o velatura de 14 vele cu o suprafață totală de 500 mp, care cu vânt bun asigurau o viteza de 7 noduri. Motorul de 160 de CP putea asigura și el cam 8 noduri. Echipajul format din 8 ofițeri, 6 maiștri militari și 2 piloți putea instrui 100 elevi marinari pe serie. Fiind om navă de pregătire a personalului marinăresc, acesta nu dispunea de o dotare puternică în armamen deși avea: două tunuri de 80 mm, două tunuri de 57 mm, un tun-revolver și o mitralieră de 11,43 mm. În cei 50 de ani de serviciu pe nava s-au instruit sute de marinari români în cadrul a 17 voiaje în Marea Neagră, 12 în Marea Mediterană și 2 în Oceanul Atlantic.

A fost scoasă la pensie în 1931, fiind înlocuită de noua nava școală "Mircea". Parcată în portul Galați a fost bombardată de aviația sovietică în aprilie 1944 si distrusa de incendiul care a urmat.

Până la războiul de neatârnare, România, abia închegată şi fară o ieşire directă şi sigură la mare, nu are nici putinţa, nici nevoia de a-şi creia o marină comercială proprie. După 1877 însă, situaţiase schimbă cu desăvârşire. Odată cu independenţa, ea capătă o întinsă coastă maritimă, prin alipirea Dobrogei, iar prin începerea unei organizări raţionale de punere în valoare a bogăţiilor ţării, ea îşi câştigă locul între principalele naţiuni producătoare. Apoi, aşezarea sa geografica la gurile Dunărei şi în drumul cel mai scurt între Occident şi Levant, lasă să se întrevadă o mare desvoltare a traficului de transit de mărturi şi călători, înspecial din Nordul şi N rd-Vestul Europei şi din ţinuturile Dunărene. Crearea unei marine comerciale naţionale, în scopul de a înlesni exportul pe pieţele occidentale, de a deschide noui debuşeuri produselor româneşti în Levant şi a încuraja tranzitul, se impune acum ca o realizare din cele mai necesare şi grabnice. România a înţeles delà început că însemnatul litoral ce posedă la Marea Neagră este o chemare şi un imbold şi chiar o obligaţiune de prim ordin, de a-şi stabili acolo un punct de plecare pentru navele sale, ajutată fiind şi de aşezarea geografică favorabilă a ei. In adevăr, Deputatul Ştefandache, care era raportorul legei înfiinţării unui serviciu naţional de navigaţiune maritimă, arată în 1885, cu foarte multă dreptate, că deşi România riverană a celui mai însemnat fluviu al Europei şi mai cu seamă plasată pe porţiunea de cea mai mare importanţă a Dunărei şi deşi posedând, de asemenea, o considerabilă coastă maritimă, dispunea în 1885 numai de trei vase cu pânze. In continuare, oratorul arăta, comparând, că în anul 1885, au ieşit din Constanţa 1452 vase cu un tonaj de 898 854 tone, această cifră fiind foarte însemnată prin acele vremuri.

Deşi Serviciul Maritim Român fusese creat prin legea din 31 Decembrie 1887, el nu căpătă viaţă decât abia în 1895 când Regia Monopolului Statului este însărcinata printr'un Decret Regal să organizeze şi un serviciu Maritim, punându-i-se la dispoziţie în acest scop un fond de lei aur 25.00 000.-, cu care cumpără Meteorul şi Medea şi se organizează agenţii la Constantinopol, constanţa şi Brăila, începând la 25 Septembrie 1895 o linie de pasageri între Constanţa şi Constantinopol şi una de mărfuri de la Brăila. In anul următor 1896) S.M R. trece la Căile ferate române, formând o Direcţie specială în C.F.R. Anul 1897 este acela care măreşte parcul vaselor S.M.R. cu alte 6 unităţi, căci pe lângă faptul că în acest an este cumpărat vaporul Principesa Maria, alte cinci vase de marfa de acelaş tip sunt construite: Dobrogea, Bucureşti, Iaşi, Turnu - Severin, şi Constanţa. Toate aceste vase, inclusiv Principesa Maria, au costat atunci frumoasa sumă de 5 682.942 lei aur. In anul 1898 este cumpărat vasul Sulina, care după ce este exploatat timp de 14 ani este vândut. Tot în 1898 este construit luxosul vas de pasageri Regele Carol I. Vapoarele Principesa Maria, Regele Carol I şi Medea, sunt întrebuinţate a întreţine traficul de pasageri pe liniile Constanţa—Constantinopol şi Constanţa-Constantinopol — Salonic, până în anul 1902. Tot în acest an, vapoarele Dobrogea, Bucureşti, Iaşi, T -Severin şi Constanţa, întreţin linia Dunăre-Occident, pentru transporturi de cereale, şi cherestea. In anul 1907, se construeşte vasul de pasageri Dacia. Vasele Principesa Maria, R- Carol I, România şi Dacia, fiind vopsite încă delà început în alb sunt supranumite lebedele Mărei Negre şi rivalizează în această epocă în viteză, lux şi confort, cu vasele celor mai cunoscute Companii din Occident. In posesia acestui parc de vase de pasageri, Serviciul Maritim Român poate acum să modifice şi amplifice, cu, începere din anul 1905, liniile regulate înfiinţând noui linii de pasageri: una Constanţa-Constantinopol -Smirna, cealaltă Constanţa-Constantinopol- Pireu, care apoi se prelungeşte în anul următor până la Alexandria, pe care port îl părăseşte în 1914, îl reatinge apoi în 1921 ca să formeze un cap de linie al itinerariilor urmate până astăzi de vasele Dacia şi România. âIn tot acest interval de timp, vapoarele de marfă leagă porturile dunărene de cele occidentale. Războiul mondial găseşte Serviciul Maritim Român, într'o activitate rodnică şi prosperă. Prin închiderea strâmtorilor toată flota este blocată în Marea Neagră, afară de cargobotul Bucureşti, care este întrebuinţat pentru transporturi de muniţii pentru aliaţi şi care naviga chiar pană în mările arctice şi ale Japoniei, până la terminarea războiului. Celelalte vapoare S.M R., prinse în Marea Neagră, sunt puse la dispoziţia Guvernului rus, care le înarmează, şi de care se foloseşte ca crucişetoare auxiliare, port avion, transporturi, etc. După terminarea războiului, România intră în posesia vaselor sale, însă cu foarte mare greutate şi într'o stare deplorabilă, Rusia fiind în epoca aceia în plină revoluţie Vasele sunt apoi, treptat reparate şi se reiau vechile linii S.M.R. Desigur că în urma alipirii provinciilor la patria mamă, populaţia dublându-se, s'au mărit şi produsele la export, în special cheresteaua, aşa că s'a simţit imediat nevoia unei măriri a capacităţii de transport a vaselor SMR , ori aceasta nu se putea realiza decât prin achiziţionarea de noui unităţi.

Acest deziderat se împlineşte abia în anul 1932, prin cumpărarea vasului Ardeal, urmat apoi de vasele Peles, Alba Iulia şi Suceava, toate de câte 8000 tone dw. şi de acelaş tip. In anul 1938, flota S.M.R. se măreşte cu încă două motonave de mare lux şi viteză, comandate în Danemarca, Transilvania şi Basarabia, având un tonaj brut de câte 6672 tone, destinate a deservi linia Constanţa-Istambul-Pireu-Beirut- Haifa-Alexandria. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în 1945, SMR a fost desfiinţat iar flota sa a fost preluată de sovietici, conform tratatului de armistiţiu. Din cele 16 nave pe care SMR le deţinea la acea dată, doar două au fost returnate României: motonava „Transilvania” şi vaporul mixt „Ardeal”. Pe ruinele SMR a fost înfiinţată compania româno-sovietică „Sovromtransport”, la înfiinţarea căreia, partea română a participat cu cele două nave, iar sovieticii cu patru cargouri.

xxx

"KARMA"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHIȚCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

George Coșbuc 1866 - 1918

George Coșbuc a fost un poet, critic literar, ocazional și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. S-a născut la data de 20 septembrie 1866 în satul Hordou, districtul Năsăud, comitatul Bistrița-Năsăud, azi comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud și a decedat la data de 9 mai 1918 la București. Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și, deși este considerat un poet care a scris poezii care se recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor, e un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, din clasa a V-a. În clasa a VII-a, Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la data de 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică primele poezii în paginile revistei Muza someșană (1882 - 1883). Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamnă se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității maghiare din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria grecilor vechi, traducere și interpretare de scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români; își începe colaborarea la revista Tribuna din Sibiu (decembrie 1884). În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Începând cu anul 1887 este chemat de către Ion Slavici la Sibiu, la redacția ziarului Tribuna, unde lucrează ca redactor. Credincios ziarului în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București. Slavici va consemna cu entuziasm colaborarea cu Coșbuc: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare (1890). Spre anul 1889 Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. După un timp demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrând concomitent un timp în redacția publicației Lumea ilustrată. În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. Despre acest volum în publicația Moftul roman (2 iunie 1893) Caragiale va consemna: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.” În anul 1894 editează în colaborare cu I.L. Caragiale și I. Slavici, revista Vatra. În anul 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru. În anul 1896 îi iese de sub tipar volumul Fire de tort. După dispariția Vetrei, Coșbuc va conduce împreună cu Vlahuță revista Semănătorul. La data de 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906). Alături de Alexandru Vlahuță și Mihail Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești. În anul 1915 îi moare singurul fiu într-un accident de automobile, lucru ce îl va marca cumplit pe scriitor. În anul 1916 a fost ales membru titular al Academiei Române. În motivația citită cu această ocazia Duiliu Zamfirescu spunea: „Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.” La data de 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui Coșbuc –Vulturul. „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. "Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. George Coşbuc a murit la vârsta de 51 de ani, distrus de pierderea unicului său fiu. După ce Alexandru a pierit la 19 ani într-un accident cumplit de maşină, poetul a refuzat să mai mănânce şi s-a stins din viaţă, trei ani mai târziu.

Q.R.A. Baltic 2007 Romanian Air Force

În anul 1993 a luat ființă Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, devenit în anul 2000 Statul Major al Forţelor Aeriene. Acest organism are menirea de a coordona apărarea spaţiului aerian al României. Misiunea forțelor aeriene române este apărarea spatiului aerian national cu mijloace aer-aer si sol-aer, sprijinul celorlalte categorii de forte si al autoritatilor locale in situatii de urgenta. Forțele Aeriene Române reprezintă aviația militară a Armatei Române. Înființată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. În prezent, Forțele Aeriene Române au un efectiv de 9700 de persoane și 158 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare și reorganizare. Structura actuală a forțelor aeriene române, astăzi se prezintă aproximativ astfel:

Structuri operaționale

Baza 57 Aeriană “Mihail Kogălniceanu” – Mihail Kogălniceanu
Baza 71 Aeriană “General Emanoil Ionescu”– Câmpia Turzii
Baza 86 Aeriană “Locotenent aviator Gheorghe Mociorniță” – Fetești
Baza 95 Aeriană “Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu”– Bacău
Baza 90 Transport Aerian “Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu” – Otopeni
Baza 91 Logistică – București
Brigada 76 CSR “Dacia” (Cercetare, Supraveghere şi Recunoaştere)
Brigada 1 Rachete Sol-Aer “General Nicolae Dăscălescu”

Structuri ajutătoare

Centrul 85 Comunicații Aero și Informatică „General Doroftei Ghermănescu", București
Centrul 70 Geniu “General-maior Gheorghe Teodorescu” - Pantelimon
Colegiul Național Militar “Mihai Viteazu” – Alba Iulia
Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Aeriene “Traian Vuia” - Boboc
Centrul Național de Instrucție pentru Apărare Antiaeriană “General de brigadă Ion Bungescu” – Capul Midia
Baza Aeriană de Instruire și Formare a Personalului Aeronautic “Aurel Vlaicu” - Boboc
Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă” – Brașov
Muzeul Național al Aviației Române – București

MiG-21 este un performant avion de vânătoare din generația a treia, inițial construit de către Biroul Mikoian și Gurevici din Uniunea Sovietică și apoi sub licență în Cehoslovacia, India și China. Primul exemplar al acestui tip de aviona zburat în anul 1959. Iată câteva dintre caracteristicile tehnice ale acestui tip de avion; echipaj – 1 om, lungimea cu sondă – 15,76 metri, lungimea fără sondă – 12,29 metri, înălțime – 4,13 metri, anvergură – 7,15 metri, suprafață aripă – 23 metri pătrați, alungire aripă – 2,23 metri, ecartament – 2,79 metri, greutatea gol – 5350 kilograme, greutate maximă admisă la decolare – 9400 kilograme, viteză maximă – 2,35 mach = 2876,4 kilometri pe oră, plafon practice de zbor – 18200 metri, distanța de decolare – 800 metri, cantitatea internă de combustibil – 2600 litri, cantitatea externă de combustibil – max 1470 litri în trei rezervoare suplimentare, armament la bord – 1 tun calibru 23 milimetri, 2 rachete K-13A și 2500 kilograme bombe.

QRA Baltic 2007 a fost primul exercițiu de poliție aeriană sub umbrela NATO, la care au participat și avioanele românești MIG 1 Lancer, undeva în zona Mării Baltice, în anul 2007. Poliția Aeriană NATO (QRA – Quick Reaction Alert – Alertă de reacție rapidă) este o misiune în timp de pace care are ca scop păstrarea securității spațiului aerian al Alianței. Este o sarcină colectivă și presupune prezența continuă – 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an – a aeronavelor de luptă și a echipajelor, care sunt gata să reacționeze rapid la eventualele încălcări ale spațiului aerian. Apărarea integrității spațiului aerian suveran al membrilor Alianței este o sarcină permanentă în timp de pace care contribuie la apărarea colectivă a NATO. Este un semn clar de coeziune, responsabilitate comună și solidaritate în cadrul Alianței. Mai mult, forțele de poliție aeriană NATO oferă sprijin și aeronavelor civile aflate în primejdie – de exemplu, atunci când acestea au pierdut comunicarea cu controlul traficului aerian.

Pionier sanitar

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia."Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului."

Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Micii Olimpici - iunie 2021

Micii Olimpici este numele unui concurs și reviste ce se adresează preşcolarilor şi elevilor din clasele primare din învăţământul privat sau de stat. Subiectele pentru elevii de la clasele primare sunt de tip grilă, se regăsesc în revista cu acelaşi nume şi au un caracter jucăuş şi distractiv. Subiectele pentru preşcolari sunt redactate pe baza unor imagini jucăuşe şi distractive. Elevii sunt răsplătiți la fiecare etapă pentru efortul depus cu diplome, cadouri de participare și medalii. Formarea bazelor și aptitudinilor digitale pentru generațiile tinere se consolidează prin intermediul concursurilor online, dar mai ales și prin restul activităților creative pe care noi le oferim în momentul înscrierii în concurs. Se dorește ca Micii Olimpici să fie comunitatea în care părinții, cadrele didactice, preșcolarii și elevii să aibă toate instrumentele necesare pentru desfășurarea concursurilor și activităților extra curriculare. Misiunea asumată de către organizatorii acestui concurs este:

Dezvoltarea aptitudinilor digitale pentru preșcolari și elevi prin joc și învățare este principalul nostru motor de funcționare.
Formarea unei viitoare generație educată prin mijloace digitale, care prin testarea cunoștințelor într-o modalitate modernă și creativă pune bazele specialiștilor de mâine.

M.T.B - Cupa Moldovei

Din dorința practicării sportului într-un cadru natural și a promovării unui stil de viață sănătos și activ, cinci asociații și cluburi sportive s-au unit pentru un scop comun: aducerea împreună a pasionaților de ciclism MTB într-un circuit de Cross Country Marathon. MTB Cupa Moldovei este un eveniment unic în România. Anul 2022 vine cu cea de a 4-a ediție care adună la un loc cele mai apreciate competiții de Mountain Bike din Moldova. La sfârșitul fiecărei etape fiecare participant va primi un număr de puncte iar la finalul Cupei Moldovei se vor premia cei mai buni sportivi la fete și la băieți în funcție de numărul total de puncte obținute. Circuitul MTB Cupa Moldovei este organizat de către Asociația Club Sportiv Cupa Moldovei din Botoșani, organizație neguvernamentală care are ca obiective promovarea sportului de masă și organizarea de competiții sportive pentru amatori. Pasiunea pentru ciclism unește, pasiunea pentru natură și aer curat strânge la un loc oameni frumoși, oameni care apreciază viață și ce ne înconjoară. Noi cei implicați vrem să îți oferim ocazia de a participa la acest eveniment unic și să fii și tu un promotor al unui stil de viață sănătos, frumos și activ. Misiunile asumate de către organizatorii acestui concurs sunt:

Promovarea ciclismului competițional în rândul tuturor cicliștilor fie ei simpli amatori sau profesioniști.
Dezvoltarea în rândul tinerilor a spiritului competițional pozitiv.
Construirea unei societăți sănătoase fizic și psihic.

_______________ooOoo_______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII