Epaminonda's Blog.....: WIEZA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea poloneză WIEZA, denumire germană

WIESA BEI GREIFFENBERG IN SCH, comuna rurală

GRYFOW SLASKY , județul LWOWEK, voievodatul

SILEZIA INFERIOARĂ

Un sens giratoriu cu o copie a Turnului Eiffel

Biserica evanghelică

Lapidariul

Casa parohială Vohn

xxx

"VICTORIE"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHIȚCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O INSIGNĂ,

CÂTEVA PLACHETE ȘI

MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Emblema de onoarea a Forțelor Militare Aeriene Române

Forțele Aeriene Române reprezintă aviația militară a Armatei Române. Înființată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. În prezent, Forțele Aeriene Române au un efectiv de 9600 de persoane și 164 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare și reorganizare. Structura actuală a Forțelor Aeriene Române se prezintă astfel:

Baza 57 Aeriană – Mihail Kogălniceanu
Baza 71 Aeriană “General Emanoil Ionescu” – Câmpia Turzii
Baza 86 Aeriană “Locotenent Aviator Gheorghe Mociorniță” – Fetești
Baza 90 Transport Aerian “Comandor Aviator Gheorghe Bănciulescu” – București – Otopeni
Baza 95 Aeriană “Erou Căpitan Aviator Alexandru Șerbănescu” – Bacău
Escadrila 142 Cercetare – Timișoara – Giarmata
Centrul 2 supraveghere aeriana "NORD"
Brigada 1 Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu”
Baza 91 logistică a Forțelor Aeriene "General aviator Andrei Popovici"
Regimentul 70 Geniu de Aviație
Centrul 85 Comunicații Aero și Informatică
Tabăra de instrucție și poligonul de trageri sol-aer “General de brigadă Ion Bungescu” - Capu Midia – Constanța
Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” – Brașov
Școala de Aplicație pentru Forțele Aeriene „Aurel Vlaicu” – Boboc – Buzău
Școala de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Aeriene “Traian Vuia”

Placheta - Sfinții Martiri Brâncoveni:

Constantin cu cei patru fii ai săi:

Constantin, Ștefan, Radu, Matei

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii Țării Românești, care a trăit în perioada anilor 1654 – 1714 și a domnit în perioada anilor 1688 – 1714, deci o perioadă destul de lungă. A fost fiu de mare boier, nepot al domnului Șerban Cantacuzino, moștenind și sporind o avere considerabilă. În timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv de partea vreunei mari puteri a timpului. Folosindu-se de agenți, domnitorul era informat asupra știrilor de pe întregul continent iar el informa simultan taberele rivale asupra mișcărilor celuilalt. În ce privește Moldova, Brâncoveanu a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie, domnul a căutat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu față de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale.

Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe. După moartea voievodului Șerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie. împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească. Luând în ajutor pe Hristos, Impăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești. Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești. Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel: În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”. La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține. Deci au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor. La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte. Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc. Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii.

La locul de tăiere aștepta mulțime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”. Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”.Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii - patru fii și șapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani. In 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Pentru că au refuzat, cu prețul morții, să abandoneze credința creștină și să treacă la mahomedanism, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. În urma domnie lui Constantin Brâncoveanu a rămas un stil arhitectonic inconfundabil, ce îi poartă numele, precum și multe ctitorii religioase ce pot fi admirate și astăzi. Dintre acestea amintesc; biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Mănăstirea Râmnicu Sărat, Bisericile Potlogi și Doicești – Dâmbovița, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Mogoșoaia, Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi, și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.

Placheta - A.V.S.A.P. - R.P.R.

(Asociația Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei)

(Republica Populară Română)

A.V.S.A.P. (Asociatia Voluntara pentru Sprijinirea Apararii Patriei) sau tanara armata civila a fost înfiinţată prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, nr. 415 din 30 noiembrie 1952. Asociatia se afla in subordinea Consiliului de Ministri), fiind o organizatie paramilitara de masa, in care putea activa, pe bază de voluntariat, orice cetatean al RPR care implinise varsta de 16 ani. Asociatia a fost constituita dupa modelul Asociatiei Voluntare Unionale pentru Sprijinirea Armatei, Aviatiei si Flotei-DOSAAF din URSS (fondata in 1927). Membrii asociatiei erau pregatiti pentru a deveni cadre calificate in agricultura si industrie, dar si pentru a fi gata in orice moment sa apere cu arma in mana republica populara. Noua organizatie era chemata sa-si aduca contribuţia la pregatirea populaţiei necuprinsa la momentul respectiv in cadrul fortelor armate. Prima organizatie AVSAP a fost infiintata la 28 mai 1953 la Atelierele Grivita Rosie din Bucuresti şi era compusa din 400 de muncitori (in 1961, numarul salariatilor membri ai AVSAP crescuse la 4500). Din punct de vedere organizatoric, AVSAP avea la nivel naţional un Comitet Organizatoric Central, iar la nivel local - comitete organizatorice regionale, raionale, orasenesti si organizatii de bază (fabrici, uzine, staţiuni pentru mecanizarea agriculturii sau gospodării agricole colective şi de stat). Aceste structuri erau conduse de ofiteri activi ai armatei, activisti salarizati si voluntari (pregatiti in scolile centrale ale Comitetului Central Organizatoric), care se ocupau de organizare, agitatie si propaganda (intalniri intre membri AVSAP si sportivi fruntasi, veterani de razboi, aviatori; proiectii cinematografice; concursuri; excursii la locurile istorice, etc.Organele de conducere erau alese, dupa modelul partidului unic, de jos in sus, prin vot deschis. La intrarea in AVSAP, voluntarii primeau un carnet de membru, de culoare albastra, cu o insigna si erau datori sa plateasca o cotizatie modica lunara. Ei erau initiati in diferite discipline militare, tehnico-militare, de aviatie si marina, in cadrul numeroaselor cursuri, cluburi si cercuri de conducatori si mecanici auto, de motociclisti si tractoristi, de transmisiuni (o serie intreaga de radiocluburi de radioamatori infiintate in acei ani au continuat sa functioneze si dupa 1989), de constructori de poduri si drumuri.

Sporturile practicate sub egida AVSAP erau: parasutismul, planorismul, aromodelismul (erau practicate in scolile de aviatie ale organizatiei), navomodelismul, poliatlonul nautic, tirul, schiul si calaria. Numarul membrilor asociatiei a crescut de la an la an, astfel pentru anul 1959, AVSAP numara 1380766 de membri, iar in 1960, un număr de 2343103 de membri. Cu toate ca AVSAP a format de-a lungul anilor mii si mii de specialişti, a organizat zeci de mii de conferinte si a obtinut o serie intreaga de rezultate notabile in practicarea sportului de masa, activitatea asociatiei pe linia pregatirii populaţiei pentru apararea patriei nu s-a ridicat la parametrii doriţi. Acest fapt a dus la desfiintarea AVSAP pe 3 martie 1962, prin contopirea ei cu Uniunea de Cultura Fizica si Sport (UCFS).

8 Martie

Anual în data de 8 Martie, omenirea, deci și România serbează Ziua Femeii și mai precis Ziua Mamei. Am putea spune ca Ziua Femeii, Ziua Mamei se serbează încă de pe vremea grecilor antici. În fiecare primăvară, ei o serbau pe Rhea, mama tuturor zeilor. Mai târziu, în Anglia anilor 1800, a fost menționată “Duminica mamei”, serbată în a patra duminică de la începerea Postului Paștelui. În anul 1909, la 28 februarie, în Statele Unite, s-a serbat la nivel național Femeia în urma unei inițiative a Partidului Socialist American. Inițiativa a fost preluată în 1910 și în Europa, în cadrul Internaționalei Socialiste reunite la Copenhaga. Prima zi s-a ținut la 19 mai 1911 în Germania, Austria, Danemarca și în alte câteva țări europene. Data a fost aleasă de femeile germane pentru că, la aceeași data, în anul 1848, regele Prusiei a trebuit să facă față unei revolte armate și a promis că va face o serie de reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei. Cu toate acestea, la momentul respectiv nu s-a stabilit și o dată anume când se va sărbătorii femeia la nivel internațional. Decizia s-a luat mai târziu, după Primul război mondial, în cadrul unei Adunari Generale a ONU: 8 martie. Următorul pas în instituirea unei zile dedicate femeii s-a făcut în 1975, când ONU a proclamat Anul Internațional al femeilor și a declarat perioada 1976-1985 Deceniul ONU pentru condiția femeii. În 1977, Adunarea Generala a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională.

Mărturie de botez - Anca I. Dafinescu

născută 2 august 1927

botezată 28 decembrie 1927 de

Lilica Georgescu și Ing. Al. Gheogălescu

Lăsați pruncii să vie la mine! - Gravor Rossler

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, în semn de respect și amintire. Adesori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe mărturiile de botez se inscripționează numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini(chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Sigiliu - Compania 3 din Regimentul 1 Dorobanți - România

Piesa aparte prezentată mai sus este o ștampilă ce a aparținut Companiei 3 din Regimentul 1 Dorobanți. Dorobanț a fost denumirea dată unui soldat de infanterie din armata națională, aparținând unui corp a cărui existență este atestată începând din secolul al XVII-lea, sub conducerea marelui agă, din 1657. Corpul dorobanților a fost desființat în anul 1688 și reînființat la jumătatea secolului al XIX-lea. Regimentul 1 Dorobanți s-a format în anul 1872 în garnizoana Craiova din batalioanele teritoriale de grăniceri și a primit drapelul în anul 1874. În anul 1877 regimentul este împărțit în două: Regimentul 1 Dorobanți Dolj și Regimentul 3 Dorobanți Caracal. În anul 1880 devine Regimentul 17 Dorobanți, iar din 1883 Regimentul 31 Dorobanți. În cartea “Regimentul 1 Dorobanți pe Frontul de Răsărit – Fapte de arme” autorii N. Bână și C. Iugulescu se arată: “De la Craiova, la Caracal si Corabia, regimentul marsaluieste. Tot drumul si mai ales in Caracal, autoritatile si populatia fac din trecerea lor o sarbatoare. Pe drum de apa, de la Corabia, ajunge la Braila, trecand prin fata portului istoric Turtucaia. Convoiul se imbarca in vagoane de tren cu destinatia Tighina. Aici, trupele primesc botezul focului, cand bombardat de aviatia inamica, regimentul inregistreaza si primele pierderi. Regimentul intra in lupta la Odessa, in linia intai a frontului, in ziua de 28 sept. 1941, unde ajunge in mars. Misiunea sa era de a inlocui Regimentul 1 Fortificatii. Va ocupa partea din oras cu portul petrolier. Se dau lupte grele pentru cucerirea si pastrarea Odessei. In ziua de 16 octombrie 1941, Odessa cade. Inamicul sovietic, desi incercuit, dispunea de posibilitatea de a se aproviziona prin tuneluri subterane, pe unde se va si retrage, recuperand armamentul. Un tren blindat ataca pe neasteptate, uneori chiar cu tunuri si apoi se replia. Pustile cu luneta faceau victime printre ofiterii romani, care aveau gradele inca la vedere, pe umeri. Intre 7 iulie si 30 septembrie 1942, regimentul si-a continuat drumul, de la Odessa spre Stalingrad, intrand tot mai adanc in pamantul sovietic. Se trece Donul. Se cucereste prin lupta grea fiecare palma de pamant, care se pastreaza tot prin lupta. Regimentul suferise pierderi majore si restul ramas din el se regrupase. Aceasta reorganizare ar fi putut fi si cauza absentei jurnalelor de operatii. Sfarsitul anului 1942 a gasit trupele romane slabite, cu rezervele de armament pentru artilerie imputinate drastic. Comunicarea cu trupele amice, mai ales cele germane, era nemultumitoare. In pamantul inghetat nu se mai puteau sapa transee. Nici mortii nu mai puteau fi ingropati. Inamicul si gerul secerau vieti. De cealalta parte, trupele sovietice pareau tot mai viguroase, munitia lor era mereu inlocuita, efectivele umane bine intretinute, bine hranite si echipate de iarna. Cu cateva zile inainte de sfarsitul anului, militarii romani au inceput sa se retraga, distrugandu-si rezervele, ca sa nu intre in mana inamicului. In jurul lor si flancurile germane incep sa cada, rand pe rand, in mana inamicului sau sa se retraga si ele. Teritoriile sunt reocupate de sovietici, iar trupele romane renunta sa contraatace. Din ianuarie 1943, unitatile romane au parte de o retragere grea spre Transnistria, iar pierderile de vieti omenesti continua prin boala si degerare.”

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII