Ro - M - oN 141

1.  În data de 14 noiembrie 2022, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 100 de ani de la nașterea lui Constantin Ionete. 

Aversul monedei redă imaginea Palatului Vechi al Băncii Naționale a României, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei prezintă portretul și numele lui Constantin Ionete și anii între care a trăit acesta „1922” și „2011”. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt: tema – 100 de ani de la nașterea lui Constnatin Ionete, data emiterii – 14 noiembrie 2022, valoarea – 10 lei, metal compoziție – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 31,103 grame, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, cant  - zimțat, calitate – proof, tiraj – 5000 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 480 lei.   

Constantin Ionete a fost un economist român, membru de onoare (1993) al Academiei Române, care s-a născut la data de 24 martie 1922 în comuna Măldărești, județul Vâlcea și a decedat în luna august 2011 la Constanța. Și-a făcut studiile liceale la Caransebeş, pe cele universitare la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi a devenit, în 1971, doctor în economie. Şi-a continuat specializarea în probleme financiare şi de marketing în SUA, Italia şi Irlanda. Timp de patru decenii s-a dedicat cu o egală competenţă şi responsabilitate activităţii universitare, de cercetare şi producţie. A urcat toate treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor la Academia de Ştiinţe pregătind generaţii de economişti, care i-au apreciat tactul pedagogic şi profesionalismul. În ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 16 decembrie 1998, prof. Constantin Ionete a fost numit în funcția de membru al Consiliului de administrație al  Băncii Naționale a României, pentru un mandat de șase ani, care a expirat în septembrie 2004. Ca cercetător științific, a avut contribuții la analiza unor probleme fundamentale ale științelor economice moderne, cu prioritate în domeniile teoriei prețurilor, dezechilibrelor financiare ale economiei de comandă și prăbușirea ei în România, tranziției la economia de piață, creșterii economice și dezvoltării umane. De-a lungul vieții a deținut mai multe funcții: 1948-1954: șef serviciu, director adjunct, director la Direcția de Învățământ din Ministerul Finanțelor; 1957 - 1958: director general, Direcția Generală a Bugetului de Stat din Ministerul Finanțelor; 1962-1968 - șef sector, director adjunct, director Institutul de Cercetări Comerciale; 1968-1973: consilier pe probleme financiar-bancare la Guvern; 1991-2000: director general Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române; 1992-1998: coordonator național al Programului ACE PHARE al Uniunii Europene pentru domeniul cercetării economice. A fost cadru didactic la Academia de Studii Economice București: 1955-1958 - lector universitari; 1971-1982: profesor universitar, la disciplinele Monedă  și Prețuri; profesor consultant și conducător științific de doctoranzi din anul 1982; 1990-1991 - profesor la disciplina Monedă. Constantin Ionete a fost și membru în diverse comitete și redacția unei publicații: redactor-șef la revista "Finanțe și Credit" (1955-1997); președinte al Comitetului de Audit în cadrul Băncii Naționale a României, numit de Consiliul de Administrație al acestei instituții (2002-2004); membru fondator al Societății Române de Economie (SOREC) și ai ECONOMICA; membru al Grupului consultativ din cadrul Președinției, din partea Institutului Național de Cercetări Economice al Academiei Române (1993-1996). Între anii 1990-2004 a publicat peste 200 de studii, comunicări științifice și articole privind situația României aflată în procesul de tranziție, reforma bancară etc. Este autorul mai multor volume de economie: 

• Comportamentul procesului de formare a prețurilor (Editura Academiei Române, București, 1972); 
• Prețuri și tarife (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983); 
• Prețurile și echilibrul dinamic al economiei (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983); Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă (Editura Expert, București, 1993); Coordonator științific al lucrării anuale "Dezvoltarea umană în România", promovată de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), publicată (în engleză și română) în anii 1997, 1998, 1999, 2000; 
• Clasa politică postdecembristă (2003); Parteneriatul public-privat (coautor, 2004).

Constantin Ionete a primit, de-a lungul vieții, diverse distincții:

• membru de onoare al Academiei Române (1993);
• Premiul Academiei Române pentru volumul Comportamentul procesului de formare a prețurilor;
• Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova;
• Diploma "Opera Omnia", acordată de Senatul Universitar al Academiei de Studii Economice din București;
• Premiul Național al Fundației "Niște țărani" (2001).

După înfiinţarea BNR, una din primele preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de funcţionare provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu. Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru întreaga economie românească, impunea realizarea unei clădiri special destinate acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorită mărimii sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip cetate cu ziduri pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut în proprietatea statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă ctitorie a lui Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientală în mijlocul unui oraş care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu a mai putut reveni la gloria de altădată. La 9 februarie 1882, era publicată în "Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de cumpărare a terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a sumei de 800000 lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I. Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul general aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. În 1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej cu care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de administraţie aprecia că lucrările vor dura doi sau trei ani, fiind foarte importante atât ca întindere, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le asigure, având în vedere destinaţia clădirii. Ridicarea palatului a durat mai mult, întârzierea fiind provocată de războiul sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui astfel de proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia totalul cheltuielilor urma să fie de 2342577 lei, la care se adăuga suma de 157422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate aproximativă de 2200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub. Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie 1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68000 lei pentru a cumpăra prin "bună învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi, în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120000 lei. Peste numai o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42745 florini sau 71242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885, Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat "cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886, Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea, urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă. După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen". În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor lucrări de construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4 aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului, cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie 1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar, şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie 1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu "desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că "Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit, urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează: "construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată, în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând, Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în 1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti (MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890 indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu mult pe aceea preconizată de 2500000 lei. În cei şase ani cât a durat ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a executării acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către directorul E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit de monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate, echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei, putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului al XIX-lea. Aşa cum se remarca de curând, "structura de rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a sfârşitului de secol XIX" (N. Lascu). Astfel, utilizarea sistemelor tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului, este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare. Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate aceste elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului eclectic de factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe strada Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte. Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost realizată din piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care avansează faţă de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire specială care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul central de simetrie al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului decorativ central este accentuată prin depăşirea cornişei generale. Acest element este înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a fost Athanasie Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea principală, accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul asumat de BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente în semicerc, fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este realizată din metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar, separat de restul faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură iluminarea noilor birouri. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp, ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I, ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente dreptunghiulare. La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior, corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară. Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28 septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit, mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20, statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare, acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole, din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare, potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit, orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate cele două scări de acces la etaj.  Spaţiile destinate publicului sunt unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. 

Intrările birourilor rezervate Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale. Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei, cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii. Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor. Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele. În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc. Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble, în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară prin arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate, sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii destinate birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A. Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini, deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor două scări către următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către una din curţile interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul României în momentul edificării construcţiei: bourul Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din partea dreaptă, se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii. Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei vechi instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului. Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric, câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în Sala Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter, realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată, cu elemente decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un ancadrament puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată intrării principale, iar în celelalte chenare se află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni (2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi discipolul lui Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din portul Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu, realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa puternic profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat de o remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare majoră a interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii 1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat, la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul, turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial, diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii, Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă considerabilă.

2.  În data de 28 noiembrie 2022 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 300 de ani de la zidirea Bisericii Kretzulescu din București. 

Aversul monedei redă o imagine a Bisericii Kretzulescu din București, anul de emisiune „2022”, stema României, valoarea nominală „100 LEI” și inscripția „ROMANIA”. Reversul monedei prezintă un detaliu din arhitectura Bisericii Kretzulescu și inscripțiile „BISERICA KRETZULESCU” și „300 ANI”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea – 100 lei , tema – 300 de ani de la zidirea Bisericii Kretzulescu din municpiul București, metal compoziție – aur, puritatea – 90%, forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea - 6,452 grame, cant – zimțat, calitatea – proof, tirajul – 1000 bucăți și prețul unitar de achiziție de la magazinul BNR, fără TVA – 2900 lei. 

Biserica Kretzulescu, cunoscută și sub grafia Biserica Crețulescu, este un lăcaș de cult ortodox din București, situat pe Calea Victoriei și închinat Adormirii Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Edificiul a fost ridicat între anii 1720 – 1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii și un han, nu numai pentru că așa se obișnuia în aceea vreme, dar și pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a orașului, pe "ulița cea mare" sau "Podul Mogoșoaiei", în locul numit pe atunci "Puțul cu zale". În prima jumătate a secolului al XIX-lea, biserica arăta ca o mănăstire datorită clădirilor din jur în care funcţiona Hanul Kretzulescu. Între 1859-1860, familia Kretzulescu a hotărât restaurarea bisericii de către arhitectul austriac Lipizer. Acesta a adus modificări radicale bisericii, de la închiderea pridvorului şi desfiinţarea turlei de pe pronaos până la tencuirea exteriorul bisericii şi vopsirea lui în alb. Peste vechea frescă, marele pictor Gheorghe Tattarescu a pictat în ulei interiorul, dar şi noua catapeteasmă. Din acea pictură se păstrează actualmente tablourile ctitorilor de pe peretele de apus al bisericii, icoanele de pe catapeteasmă şi o parte din icoanele praznicelor de peste an. Astăzi construcția are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă zveltă, iar deasupra pronaosului, clopotnița. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste și lungi accentuând tendința de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a fațadelor. Acestea sunt împărțite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi. Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin centru. Inițial exteriorul bisericii a fost tencuit, dar cu ocazia restaurării efectuate, între anii 1935 – 1936, sub îngrijirea arhitecților Ștefan Balș și Emilian Miclescu, el a rămas în cărămidă aparentă. 

Pictura din pridvor este cea originală, dar cea din interior aparține lui Gheorghe Tăttărescu, fiind realizată între anii 1859 – 1860. Biserica a fost reparată și între anii 1942 – 1943 urmare a cutremurului din anul 1940. Biserica a fost salvată de la demolare datorită arhitectei Henriette Delavrancea. După cutremuru din anul 1977 biserica a sufeit o nouă restaurare iar după 1996 pictura veche a fost parțial spălată. Biserica Cretzulescu adăposteşte câteva icoane vechi din secolul al XVII-lea, dar şi candelabrul din naos comandat în 1837, la Paris, în atelierele Casei Barbedienne.

3.  În data de 5 decembrie 2022, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 140 de ani de la înființarea Bursei de Valori București. 

Aversul monedei prezintă sediul actual al Bursei de Valori București, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei prezintă o imagine de epocă a sediului vechi al Bursei de Valori București și inscripțiile „BURSA DE VALORI BUCURESTI” și „140 ANI”. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

• data emiterii – 5 decembrie 2022
• tema emisiunii – 140 de ani de la înființarea Bursei de Valori București
• valoarea nominală – 10 lei
• metal compoziției – argint
• puritatea – 99,9%
• forma – rotundă
• diametrul – 37 milimetri 
• greutatea – 31,103 grame
• cantul – zimțat
• calitatea - proof
• tirajul – 5000 exemplare
• prețul unitar de achiziție al monedei de la magazinele BNR, exclusiv TVA – 450 lei

Bursa de Valori Bucuresti (BVB) construieste in prezent o piata competitiva in Europa Centrala si de Est. BVB ofera oportunitati de finantare pentru companiile care vor sa atraga investitii din piata de capital din Romania. In ultima perioada, BVB a inregistrat o crestere a fluxurilor de capital, din partea investitorilor institutionali si de retail, atat din Romania, cat si internationali. Piata de capital din Romania s-a pozitionat pe o traiectorie ambitioasa spre dezvoltare, iar perspectivele de crestere sunt optimiste. Misiunea Bursei de Valori Bucuresti este de a transforma piata de capital locala intr-un instrument activ de finantare a economiei romanesti. Obiectivul BVB este de a construi una din cele mai performante piete de capital din Europa de Centrala si de Est prin crearea de oportunitati atractive pentru companii si investitori, intr-un mediu dinamic si transparent. BVB va continua sa ofere suportul necesar pentru incheierea cu succes a ofertelor publice pentru companiile de stat, sa listeze noi companii private si sa atraga un numar cat mai ridicat de investitori activi. Obiective cheie reprezinta transpunerea pe piata de capital locala a celor mai bune practici internationale si obtinerea statutului de piata Emergentă. Deschiderea oficiala a Bursei de Valori Bucuresti a avut loc în data de 1 decembrie 1882, dupa o perioada de peste 70 de ani in care functionasera burse de comert. În anul 1945 a fost închisă de către regimul comunist și redeschisă abia la 21 aprilie 1995. Adresa de corespondență a instituției este: Bulevardul Carol I, nr. 34-36, București.

Camera de Comerț și Bursa, denumirea alternativă Palatul Bursei, este o clădire din București, construită între anii 1906 – 1902, pe strada Ion Ghica, la nr. 4, după planurile arhitectului Ștefan Burcuș. Începând cu anul 1955 a devenit sediul Bibliotecii Centrale de Stat. În anul 2008 clădirea a fost retrocedată proprietarului de drept, Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București. Cel care a adus în discuție pentru prima data problema necesității construirii unui sediu pentru Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București într-o zona centrală a fost regele Carol I în 1904, la sugestia lui George G. Assan. Arhitectul ales prin concurs a fost Ștefan Burcuș, iar structura de rezistență a fost proiectată de inginerul Gogu Constantinescu, cărămizile putând suporta o sarcină de 150 kg/cm² iar planșeele urmând a fi realizate din beton armat. Stilul este cel neoclasic francez, cu pilaștri și coloane în stil corintic. În conformitate cu legea 863/25.02.1906 (adoptată la 25 februarie 1906) clădirea a fost construită pe un teren de la intersecția străzilor Doamnei și Vestei (actuala stradă Ion Ghica) rămas viran în urma dărâmării fostei clădiri a clucerului Bărcănescu, unde odinioară fusese Senatul României. Terenul, în suprafață de 2215 metri pătrați, a fost dăruit la 3 martie 1906 de ministrul industriei, Ioan Lahovary, cu condiția ca lucrările sa fie începute în cel mult trei ani și construcția să fie finalizată în cel mult șapte ani. Ceremonia așezării pietrei de temelie a avut loc la data de 11 mai 1908, în prezența reprezentanților Casei Regale. Revista Analele de Arhitectură precizează că licitaţia pentru construcţia clădirii, care a fost evaluată atunci la 800000 lei aur, a fost câştigată de antreprenorii Costa şi Luigi Forabasco, care au oferit o reducere de 3,83%, iar arhitectul Toma Dobrescu a fost numit dirigintele lucrării. Arhitectul Ştefan Burcuş l-a avut ca ajutor pe arhitectul I.G. Mayer pentru supravegherea lucrărilor. Palatul a fost început la 1 august 1907. Valoarea construcţiei s-a ridicat în 1911 la 1300000 lei aur, iar a instalaţiunilor la 500000 lei aur. Este o construcţie cu forme şi proporţii echilibrate, cu o decoraţie elegantă. Parterul şi mezaninul au bosaje, celelalte două nivele fiind ritmate de pilaştrii angajaţi, iar intrările mărginite de câte două coloane masive. Iese în evidenţă intrarea principală aflată la intersecţia străzilor Ion Ghica şi Doamnei, care este accentuată la nivelul etajelor superioare de câte două coloane masive care susţin o arcadă în plin centru. Frontonul semicircular are în centru un cap de leu ce încadrează două personificări stând pe o plintă în poziţii relaxate. În partea stângă este Industria cu ciocanul în mână, iar în dreapta zeul Mercur având în mână dreaptă caduceul şi în cealaltă o ancoră. Acoperişul clădirii, cu dantelăriile sale, a fost realizat de meşterul tinichigiu Alexandru Dimitriu. Astăzi, în clădire au loc expoziţii cu obiecte meşteşugite de diverşi artişti. Clădirea are urgente nevoi de reparare, ea fiind un pericol şi pentru pietoni. Nu te puţine ori, cei care au trecut pe lângă clădire au putut vedea anunţuri cu "Atenţie, cade tencuiala!”. Astăzi edificiul este scos la licitație pentru suma de 8,7 milioane de euro.

xxx

"REVOLUȚIA ÎNCEPE"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O FOTO EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE 

DIN JUDEȚUL IAȘI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

Basarab Nicolescu - Ambasador cultural al Iașului

Primăria municipiului Iași 

Basarab Nicolescu (născut la 25 martie 1942 în Ploiești) este un fizician și filosof roman, stabilit în Franța. Actualmente este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A urmat cursurile Liceului „I.L. Caragiale” din Ploiești (1956–1960) și ale Facultății de Fizică din cadrul Universității din București (1960–1964). În anul 1965 și-a susținut lucrarea de diplomă "Câmpurile Yang-Mills și autointeracțiunea câmpurilor vectoriale". Între anii 1965 – 1968 a fost asistent la Universitatea din București. În anul 1968 a părăsit România pentru a se stabili în Franța, fiind bursier al guvernului francez, la Universitatea Paris VI. În anii 1969 – 1970 a fost bursier al Comisariatului pentru Energie Atomică. În anul 1973 își susține doctoratul de stat în științe fizice ("Contribution à l’étude théorique de la diffusion pion-nucléon"), introducând un nou concept (Oddéron), care a deschis un nou domeniu în fizica interacțiilor tari. În anul 1976 a renunțat la cetățenia Româna si a obținut cetățenia franceză. A fost „senior visiting scientist” la Lawrence Berkeley Laboratory (1976-1977) și la Universitatea din Londra (1979) și profesor invitat la Universitatea din Girona (Spania) (2000–2001). Opera sa se concretizează în peste 130 de lucrări științifice de specialitate și în numeroase lucrări privind transdisciplinaritatea, toate foarte apreciate în întreaga lume. Pentru laborioasa sa activitate științifică a primit următoarele titluri și distincții; Membru de Onoare din străinătate al Academiei Române (29 noiembrie 2001), Doctor Honoris Causa al Universităților „Al. I. Cuza” din Iași (2000), Universitatea Tehnica din Cluj-Napoca (2008), Universitatea "George Bacovia" din Bacǎu (2008), Universitatea "Vasile Goldiș" din Arad (2011) și Universitatea Veracruzana (Mexic) (2011), Cetățean de Onoare al orașelor Cluj-Napoca, Iași și Ploiești, Director al colecțiilor „Transdisciplinarité” (Editions du Rocher, Monaco, „Les Roumains de Paris” (Editions Piktos/Oxus, Paris), „Științǎ și Religie” și „Științǎ, Spiritualitate, Societate” (Curtea Veche, București), Membru al Consiliului academic internațional al Institutului Internațional pentru Gândirea Complexă al Universității din Buenos Aires, Președinte de onoare al Fundației Internaționale „Ștefan Lupașcu” pentru știință și cultură din Iași, Medalia de aur la prima olimpiadă internațională de matematică (Brașov, 1959). Medalia de argint a Academiei Franceze pentru Nous, la particle et le monde(1986), Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane (1987), Premiul Opera Omnia la Festivalul Internațional Nichita Stănescu (Ploiești, 2006), Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Benjamin Franklin Award for the Best History Book (USA) pentru Știința, sensul și evoluția – Eseu asupra lui Jakob Böhme (1993), Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de Mare Ofițer (2002). Enumăr mai jos câteva dintre brevetele, certificatele, diplomele, medaliile și premiile conferite aceste ilustre personalități a neamului românesc.

• Premiul de onoare al Societății Internaționale pentru Dialog Universal (ISUD)
• Titlul Membru de Onoare al Academiei Române
• Premiul Academiei Americano-Române de Arte și Științe
• Diploma Festivalului internațional Lucian Blaga
• Premiul Benjamin Franklin al Gazetei Mit și Tradiție din New York – 1992
• Titlul Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești
• Premiul de excelență al Revistei Convorbiri Literare
• Titlul de Dr.Honoris Causa al Universității Tehnice din Cluj-Napoca
• Titlul de Dr.Honoris Causa al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași 
• Medalia și titlul de Dr.Honoris Causa al Universității din Veracruz, Mexic 
• Diploma de excelență a Ministerului Afacerilor de Externe al României
• Titlul de Dr.Honoris Causa al Universității "George Bacovia" din Bacău
• Premiul de Excelență "Nichita Stănescu" al Municipiului Ploiești pentru Opera Omnia
• Premiul Uniunii Scriitorilor din România
• Titlul de Dr.Honoris Causa al Universității de Petrol și Gaze din Ploiești 
• Placheta de merit a Academiei de Învățământ Transdiciplinar și Studii Avansate Georgetown - Texas - SUA - 24 mai 2010
• Placheta de merit a Academiei de Învățământ Transdiciplinar și Studii Avansate Taichung - Taiwan - 9 iunie 2014 
• Ambasador cultural al Iașului (piesa prezentată mai sus)

Primăria municipiului Iași, denumiri și destinații vechi - Palatul Roznovanu, Palatul Rosetti-Roznovanu, Palatul Ferdinand, Palatul Regal sau Palatul Corpului 4 Armată, este un monument de cultură și emblemă arhitectonică a municpiului Iași, situat pe vechea Uliță Mare a orașului, azi Strada Ștefan cel Mare, nr.11, deschisă doar traficului pietonal. Terenul care este astăzi ocupat de impunătorul Palat Roznovanu a avut o serie de proprietari, toți făcând parte din familii boierești de renume în Moldova. Printre proprietari se numără Simeon Moghilă Vodă, care îl dăruiește lui Pană Visternicul, în jurul anului 1620. Gheorghe Hatmanul, fratele domnitorului Vasile Lupu, următorul deținător al terenului, alege să contruiască o pivniță și case de piatră. Este înapoiat, mai apoi, urmașilor lui Pană de noul domnitor, ca mai apoi să fie cumpărat de Miron Costin, „vornicul țării de Jos”. Următorul care intră în posestia terenului este visternicul Ursache, care, împreună cu alți boieri moldoveni, erau înfricoșați de luptele continue dintre turci, nemți și ruși, alegând să părăsească țara, condamnând astfel palatul de atunci la o soartă nefastă: clădirea a fost „risipită din temelii”. Impresionantă prin somptuozitate și prin fastul interioarelor, clădirea a fost construită în deceniile 7 - 10 ale secolului al XVIII-lea și restaurată între anii 1830 - 1833 de către cunoscutul arhitect Gustav Freywald, cel care a proiectat și Catedrala Mitropolitană din Iași. În ansamblu, ca arhitectură dar și prin frescele interioare și statuile ce împodobeau în 1830 exteriorul, palatul aparține stilului neoclasic, cu elemente ornamentale electico-baroce. Până în 1891 când este vândută statului, clădirea este reședință a familiei Rosetti - Roznovanu, cea mai puternică și mai influentă familie din arena politică moldavă a urbei. Fiind una din cele mai importante case ale Iașului în epocă, edificiul a găzduit numeroase personalități și a fost martora unor evenimente istorice semnificative. În anul 1788), se stabilește la Palat, generalul rus Romanov și mai apoi, întreaga diplomație rusă, aflată aici în perioada Regulamentului Organic (1829 - 1831). De altfel, în anul 1866, familia Roznovanu, susținută de forțe politice din Rusia, încearcă organizarea unui complot ce urmărea urcarea în scaunul Moldovei, a lui Nicolae (Nunuță) Roznovanu, dar planul se soldează cu un eșec. Nunuță ajunge pentru scurt timp la închisoare, regele Carol I îl grațiază devenint astfel prieten al familiei Roznovanu și de câte ori regele Carol I venea la Iași era găzduit în palat. În anul 1891 Nunuță Roznovanu ipotechează palatul la Creditul Urban. Pentru stingerea datoriei Vasile Pogor cumpără clădirea pentru Primărie cu suma de 300000 lei.Alte figuri marcante care s-au perindat prin saloanele Palatului în deceniile 7 și 8 ale secolului al XIX-lea au fost: Natalia Kescu (care va deveni regina Serbiei în anul 1882) și celebra Hariclea Darclee. Între anii 1892 - 1892, Palatul Roznovanu a fost reședința temporară a familiei regale, o parte din spațiu fiind alocat autorităților locale. Clădirea a jucat un rol deosebit pe scena istoriei mai ales în primul război mondial, când a găzduit sediile ministerelor conducerii politice refugiate de la București. În anul 1916 aici a funcționat Tribunalul și Curtea de Apel iar din septembrie 1917 palatul va găzdui Misiunea Americană de Cruce Roșie, care va înființa un spital. În încăperea în care se află acum Cabinetul Primarului, își avea biroul regele Ferdinand I, iar în actuala Sală de ședințe a Consiliului Local s-a întrunit în 1918, Consiliul de Război al României. După război, începând cu anul 1924 și până l sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în palat va fi Corpul IV de Armată cu birourile și locuința comandantului. În anul 1944 palatul devine sediul Comitetului Orășenesc de Partid, în anul 1953 palatul devine sediul Sfatului Popular Regional și abia în anul 1970, după 80 de ani palatul va redeveni sediul Primăriei Iași. După anul 1990 s-au perindat prin Sala Mare a Palatului, semnificative personalități ale vieții politice românești, membrii Casei Regale, ambasadori și reprezentanți ai statelor din toate colțurile lumii. Povestea Palatului Roznovanu este presărată cu tot felul de drame și povești cu iz amoros. Una dintre dintre poveștile romantice care au zguduit societatea în general conservatoare a Moldovei secolului al XIX-lea a fost idila dintre Nicolae Rosetti-Roznovanu și Maria (Marghiolița) Ghica-Comănești, căsătorită cu mult mai vârstnicul logofăt Costache Sturdza. Cei doi au fugit și, mai apoi, s-au căsătorit. Blestemul l-a urmărit şi i-a condamnat pe cei doi soţi la dispreţ şi izolare, în timp ce palatul a rămas al nimănui. Aşa se face că impozanta clădire, cu o mulţime de încăperi, tainiţă şi hrube adânci, era spartă şi cutreierată noaptea de hoţii ce căutau comori. O altă dramă a avut loc în iarna 1957-1958. Atunci, la Palatul Roznovanu s-a iscat un incendiu, iar flăcările au mistuit etajul şi mansarda, precum şi celebrele policrandre aurite. Totul a ars din temelii. Îndeplinind Hotărârea Consiliului Comunal din 9 ianuarie 1891, aprobată de Adunarea Deputaţilor, în 4 iunie 1891, pentru cumpărarea palatului familiei Roznovanu, ca sediu al Primăriei, vineri, 18 octombrie 1891, a început mutarea birourilor administraţiei locale în fostele saloane, golite de vechile lor mobile. Pe locul gradinii din fata Primariei era o piata larga amenajata special pentru trasurile de alta data ce se randuiau ca intr-o parcare, la vremea cand surugii isi aduceau stapanii pentru musaferilic. Constructia era imprejmutita spre strada de un sir de stalpi de piatra de vreo patru cinci palme, varuiti, intre care atarna un lant gros cat mana unui om. Fatada era simpla, varuita si cu gratii de fier la ferestrele catului de jos si cuprindea la mijloc intrarea principala. Gangul din dreapta ducea in gradina Palatului sub care sticlea apa unui havuz din marmura, adusa de la Golia. Gangul din stanga, ducea in curtea cu bucatarii, spalatorii, adaposturi pentru rromi (cei ce trebaluiau prin gospodarie) si la grajdul cailor, croit macar pentru vreo 40 de trapasi. O parte a curtii avea suri, cu diverse acareturi, bordeiul bivolitelor, stogurile cu fan, ghetaria si uriasele stive de lemne. Curtile aveau ziduri inconjuratoare, iar intreaga cladire era strabatuta de cate un culoar lung. Holul principal de la intrare infatisa stalpii grosi de sustinere a tavanului, deasupra caruia se intindea marele salon de dans. Inzestrat dupa gusturile timpului, cu matase galbena, mobile de mahon, policandre bogate si tricheluri aurite, salonul isi marea adancimea prin oglinzi uriase, pana in tavan, ce inmulteau numarul dantuitorilor, cuprinsi in iuresul valsurilor. 

Universitatea "Alexandru Ioan Cuza"din Iași 

150 ani 1860 - 2010

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, este o instituţie de invăţământ superior de stat din Iasi. Este prima universitate modernă din România. În anul 2011 a fost clasificată în prima categorie din România, cea a universităţilor de cercetare avansată şi educaţie. Universitatea este continuatoarea simbolică a altor iniţitive asemănătoare de pe plaiuri moldave; 

• 1563 – Domnitorul Moldovei, Despot-Vodă, înfiinţează la Cotnari, lângă Iaşi, un Colegiu (Schola Latina), cu un program şcolar conceput pe 5 ani. Se studia, în principal, limba latină, apoi retorica şi dialectica.
• 1640 – Vasile Lupu fondează Colegiul de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, în care cursurile se predau în limba latină; Colegiul de la Iaşi a devenit unul dintre principalele focare de cultură într-o arie dominată de Islam, în perfect sincronism profesional şi pedagogic cu academiile similare din Germania sau Italia. În această perioadă, la Iaşi se tipăreşte prima carte în limba română.
• 1714 – Se înfiinţează Academia Domnească din Iaşi; în perioada economică dificilă a domniilor fanariote, ştiinţele şi învăţăturile înalte continuă să progreseze în Moldova, limba română începând să fie din ce în ce mai folosită. Academia din Iaşi serveşte la definirea şi afirmarea identităţii româneşti, întreţinând forţa de rezistenţă împotriva opresiunii otomane.
• 1835 – La Iaşi se înfiinţează Academia Mihăileană  (după numele domnitorului Mihail Sturza). Erau susţinute cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie, arhitectură. Întemeierea şi funcţionarea Academiei Mihăilene, înfiinţarea primelor facultăţi – de Drept şi Filosofie, dar mai ales transformările profunde survenite la nivel politic (Unirea Principatelor Române din 1859), au pregătit fondarea Universităţii din Iaşi. 

La Iaşi se înfiinţează prima Universitate modernă din România. Potrivit decretului de înfiinţare din 26 octombrie 1860, Universitatea din Iaşi se constituie ca formă instituţională bine definită şi ca simbol al identităţii unei naţiuni. Celor trei facultăţi (Drept, Filosofie şi Teologie) care au format nucleul acestui aşezământ educaţional şi cultural de prim rang, li s-au adăugat altele, cu scopul de a veni în întâmpinarea necesităţilor specifice unei  societăţi în perpetuă transformare. În anul 1897 se inaugurează Palatul Universitar, construit timp de patru ani. Clădirea,  impresionantă prin monumentalitate, se înscrie în canoanele stilului eclectic francez şi capătă o valoare de simbol atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru întreaga spiritualitate românească. Până la primul Război Mondial şi apoi, în perioada interbelică, Universitatea din Iaşi  s-a ridicat la nivelul instituţiilor europene similare, atât din punct de vedere al administrării şi organizării, cât şi al programelor didactice. Au fost consolidate şcolile ştiinţifice, au fost formaţi savanţi de prestigiu (precum Gr. Cobălcescu, A.D. Xenopol, Gh. Brătianu, Al. Phillippide etc.) şi generaţii întregi de specialişti. În acelaşi timp, impactul activităţii sale se simţea şi la nivelul societăţii, a cărei viaţă era puternic influenţată de intelectualii universitari: cele mai luminitate minţi ale universităţii participau la viaţa publică şi deţineau funcţii importante în stat. Mai sus se prezintă emblema Universităţii “Alexandru Ion Cuza” din Iaşi. Clădirea universității a fost construită între anii 1893-1897 pe locul fostului Teatru Mare de la Copou şi al şcolii de Belle-Arte. Planurile au fost realizate de arhitectul Louis Le Blanc. Piatra de temelie fost pusă la 28 aprilie 1892 în prezenţa Principelui Moştenitor Ferdinand. Inaugurarea clădirii a avut loc la 21 octombrie 1897, în timpul ministeriatului lui Spiru Haret, la ea participând regele Carol I, regina Elisabeta, primul ministru D.A. Sturdza şi rectorul N. Culianu. Pe perioada refugiului la Iaşi, universitatea a fost sediu pentru Ministerul de Război şi pentru Ministerul Învăţământului. De la înfiinţare şi până în decembrie 1933 a purtat denumirea „Universitatea din Iaşi”. Prin decretul regal nr. 3119, din 2 decembrie 1933 a primit titulatura de Universitatea Mihăileană din Iaşi. Prin decretul-lege 886, din 2 decembrie 1942 s-a numit Universitatea „Cuza Vodă”. Reforma învăţământului din 1948 a dus la o nouă modificare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Intrarea principală a Universităţii dă în „Sala paşilor pierduţi” decorată cu picturi semnate de Sabin Bălaşa. În faţa universităţii se află statuile lui A.D. Xenopol si cea a lui Mihail Kogălniceanu. Impresionează prin dimensiunile sale, fiind o „clădire enormă, care are peste 300 de încăperi.

Socola - Iași 1905 - 2005

Spitalul Clinic de Psihiatrie "Socola" Iasi, șoseaua Bucium, nr. 36, denumire veche Institutul de Psihiatrie “Socola”, este un spital clinic de monospecialitate - de interes national - care asigura asiestenta medicala de inalta specialitate bolnavilor din teritoriul arondat cat si a celor din intreaga tara, in profilul psihiatrie. De asemeni, efectueaza indrumarea metodologica in specialitate, a unitatilor sanitare din teritoriul arondat, sprijina acordarea asistentei medicale de profil din policlinici, dispensare si cabinetele medicilor de familie. Efectueaza studii si cercetari medicale in legatura cu aplicarea de metode noi de investigatii si tratament si asigura desfasuarea practica a invatamantului medical superior (avand studeni, rezidenti si stagiari in pregatirea de specialitate cat si doctoranzi. Institutul de Psihiatrie „Socola” Iaşi a fost construit în perioada 1887-1889 pe locul fostului Seminar de Teologie, sub directa coordonare a doctorului Alexandru Brăescu, valorificând proiectele arhitectului Săvulescu. Construcţia spitalului a fost proiectată pentru o capacitate de 400 paturi în sistem pavilionar. Prof. Al. Obregia, în calitatea sa de director al Direcţiei Sanitare din Ministerul de Interne, a decis dotarea spitalului cu echipamentul necesar, permiţând astfel deschiderea acestuia la 12 (25) octombrie 1905. Principalele preocupări au fost:

• asistenţa de specialitate a persoanelor cu tulburări psihice
• cercetare clinică şi experimentală
• îndrumare metodologică pentru toate unităţile de profil din Moldova
• bază de învăţământ universitar
• organizator de manifestări ştiinţi­fice naţionale şi internaţionale
• editor al revistei Buletin de Psihiatrie Integrativă

Calitatea medicală a asistenţei psihiatrice a predominat la Socola, spitalul devenind repede una dintre cele mai reprezentative şcoli medicale româneşti, unde s-au format o mare parte din specialiştii secolului. Mai presus de toate, însă, s-au ilustrat rosturile sale samaritene, de lăcaş, primitor de sărmani, ridicând umanitarismul dincolo de o simplă atitudine şi înscriindu-l în ştiinţa asumată şi practicată la Socola. Recunoaşterea posibilităţilor de cercetare şi de asistenţă psihiatrică modernă, realizată prin orientarea medicală a „Şcolii de la Socola”, a contribuit la numirea Prof. P. Brânzei ca expert OMS, iar spitalul a fost nominalizat Bază de studiu pilot EURO/OMS pentru sănătate mintală.

Jetonul - Regia autonomă Citadin - Iași 

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Produsul medalistic de mai sus este un jeton realizat la comanda R.A. Citadin din municipiul Iași. Piesa este confecționată din aluminiu, are o singură față, este rotundă și are diametrul de 32 milimetri. În câmpul ei, în interiorul unui cerc periferic liniar, sunt aplicate inscripțiile curbate: “R.A. CITADIN” – sus și: “IAȘI” – jos. Nu există informații despre modul de folosire al acestui jeton.

R.A. Citadin din muncipiul Iași, denumire actualizată S.C. Citatdin S.A. este o societate comerciala pe actiuni, cu  unic actionar  Consiliul Local al Municipiului Iasi. Sediul central al societății se află pe Bulevardul Tudor vladimirescu, la nr. 32C. Domeniile principale de activitate ale societății sunt:

• activități de reparații, întreținere și modernizări străzi
• extracția pietrișului și a nisipului. exploatarea și sortarea agregatelor, comerț cu materiale  (produse de balastieră) 
• fabricarea mixturilor asfaltice
• fabricarea elementelor de beton pentru construcții inclusiv comercializare (cămine, borduri, dale, tuburi, bolțari, etc)
• lucrări de deszăpezire și menținere în funcțiune a drumurilor publice pe timp de polei sau îngheț 

Matrice sigilară - Poliția târgului Hârlău

Principatele unite 1869

Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur care, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea  Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc. Produsul medalistic de mai sus este o matrice sigilară realizată în anul 1862 pentru Poliția târgului Hârlău din Principatele Unite, azi județul Iași. 

Matricea este foarte valoroasă prin faptul că ne prezintă stema Principatelor Unite – Moldova și Țara Românească.

Hârlău este un oraș în județul Iași care include și localitatea Pârcovaci și care se află în nord-vestul județului Iași, pe malul râului Bahlui. Prima atestare documentară datează din anul 1384 când mama domnitorului Petru Mușat își stabilește curtea aici. În Evul Mediu aici a funcționat o curte domnească, în care Ștefan cel Mare a ridicat o biserică, care poate fi văzută și azi. Hârlău a fost temporar reședință domnească după ce curtea de la Iași a ars în 1624 în timpul lui Radu Mihnea. Târg medieval, Hârlăul și-a pierdut privilegiile în 1783, când deținătorul moșiei, Constantin Mihail Cecan Racoviță, a dat moșia mănăstirii Precista din Roman. În 1950, a fost retrogradat la rang de comună, dar și-a păstrat un rol administrativ, devenind reședința raionului Hârlău din regiunea Iași. În 1968, Hârlău a redevenit oraș și a trecut la județul Iași. La recensământul din anul 2011 orașul număra 10905 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11268 locuitori) dintre care: români – 85,97%, romi – 5,77% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului ieșean Hârlău astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,04% și restul – nedeclarată sau altă religie. În economia localității se remarcă industria textilă, de prelucrare a lemnului și alimentară. La sud de oraș se află cunoscuta regiune viticolă Cotnari. Orașul este străbătut de șoseaua națională DN28B, care leagă Iașiul de Botoșani. La Hârlău, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ281A, care deservește comuna Deleni. La Hârlău se află capătul de linie al căii ferate Podu Iloaiei – Hârlău, pe care circulă trenuri de călători cu destinația Iași.În oraș funcționează două școli generale și două licee: Colegiul Național „Ștefan cel Mare" Hârlău și Liceul Tehnologic Hârlău. Principalele atracții turistice ale orașului sunt:

• Ansamblul curții domnești din secolele al XIV-lea–al XVII-lea, format din curtea propriu-zisă și din Biserica Sfântu Gheorghe (1492)
• Biserica Sfântu Dumitru (1535).
• Situl arheologic “Între Islazuri”, pe versantul nordic al dealului Miriște de la vest de satul Pârcovaci, sit ce cuprinde așezări din perioada Halstatt, secolele al VI-lea–al VIII-lea (epoca migrațiilor), secolele al XI-lea–al XII-lea) și din secolul al XVII-lea.
• Spitalul vechi (1858)
• Casa de cultură (începutul secolului al XIX-lea);
• Casa Grigoriu (aceeași perioadă, aflată în strada Mihai Eminescu; începutul secolului al XIX-lea);
• Paraclisul caselor Ghica (prima jumătate a secolului al XIX-lea);
• Primăria orașului, denumită Casa Zoltman (începutul secolului al XIX-lea);
• Casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”;
• Școala tip „Spiru Haret” (începutul secolului al XX-lea);
• Biserica Sfântul Nicolae (1848);
• Muzeul de Istorie Casa Tăutu (secolele al XVII-lea–al XVIII-lea);

Aici au trăit o vreme Petru Rareș (1483-1546), domn al Moldovei și Lucia Țibuleac, soprană, solistã a Operei Române din București.

Municipiul Iași este reședința județului Iași și principalul centru urban din nord-estul României. Orașul a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 - 1862 și capitala României între 1916 - 1918. Conform datelor recensământului din anul 2011 municipiul Iași număra 263410 locuitori și era astfel al patrulea oraș ca mărime din România. Orașul este centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Peste 60000 de studenti trec pragul universităților din oraș. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România,  Universitatea Al.I. Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară, precum și alte patru universități publice și șapte particulare. Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de către domnul Moldovei, Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în anul 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Iași, din vremuri diferite.

Banca Moldovei

Biblioteca Universității - interior

Biserica Trei Ierarhi

Biserica Sfântu Nicolae

Creditul urban

Gara

Institutul agronomic

Statuia lui Miron Costin și Institutul Notre Dame de Sion

Liceul Național

Palatul mitropolitan

Iași este un județ în Moldova, cu reședința în orașul cu același nume. Orașul Iași își trage numele de la vechiul trib al iașilor. Județul Iași se întinde pe suprafața de 5476 kilometri pătrați și numără aproximativ 826000 de locuitori. Județul are următoarele subdiviziuni administrative; 2 municipii - Iași și Pașcani, 3 orașe - Târgu Frumos, Hârlău, Podu Iloaiei și 92 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, harta județului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Iași, din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat în acest județ. 

Vederi - Lespezi

Biserica - Scânteia

Mănăstirea Sfântu Ioan Teologul- Vlădiceni

Vederi - Hălăucești

Vederi - Tărgu Frumos

Biserica catolică - Răducăneni

Grădina publică - Hârlău

Vedere din județ

Gara - Pașcani

Strada Mare - Pașcani

______________ooOoo______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII

Istoric și om de cultură lituanian Jonas Basanavicius,

a trăit între anii 1851 - 1927 

Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză

Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 27.12.2022