Epaminonda's Blog.....: KORTRIJK

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea belgiană KORTRIJK, denumire

franceză COURTRAI, districtul FLANDRA DE VEST, regiunea

FLANDRA, din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate,

o medalie, o insignă, un jeton și un ecuson - toate locale.

Teatrul

Interior - Biserica Sfântu Anton

Cazarma Școlii regimentale

Biserica Belfry

Biserica Sfântu Martin

Strada Drumul de Fier

Poarta Groeninge

Turnurile Broel

Piața de pește

Strada Leye

Pod peste râul Lys

Pensionul

Biserica Sfântu Mihai

Poșta

Bustul lui Louis Robbe și Strada Leopold

Strada Leopold și Palatul de Justiție

Parcul Saint George

Strada Albert

Hala

Piața mare cu cele trei turnuri

Gara

Palatul de Justiție

Poșta și telegraful

Podul Groeninge

Biserica Elooi

Monumentul Groeninge

Aeroportul

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Medalie locală

Jeton local

Insignă locală

Ecuson local

xxx

"KÂÂR JUSTICE"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O INSIGNĂ LOCALĂ

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Reuniunea de Cântări, Lectură și Muzică

a Plugarilor Români din Reșița Română

Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică a Plugarilor Români din Reşiţa Română a fost înființată în anul 1894. Reuniunea a fost una dintre cele mai importante asociaţii culturale ale Reşiţei, constituind nucleul activităţii corale şi teatrale locale, care a rezistat mai bine de un secol şi care a contribuit la închegarea altor grupări culturale printr-o implicare directă, iar, dacă pe stema municipiului nostru este inclusă simbolic o liră, este bine să reamintim că acest lucru se datorează şi acestei asociaţii. Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa Română a fost reînfiinţată în luna octombrie 2007 (preşedinte Iliasă Ioan), cu scopul de a continua tradiţiile corale, teatrale, muzicale şi de dansuri ale vechii asociaţii. Reuniunea s-a înscris, firesc, în mişcarea culturală bănăţeană cu larg caracter de masă, începută la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Această asociaţie a reprezentat o adevărată instituţie implicată o mare perioadă de timp în evenimentele comunităţii locale, alături de celelalte asociaţii culturale din Reşiţa. Factorul principal al reuşitei acţiunilor culturale de masă din Banat a fost nivelul cultural ridicat al ţărănimii; existau, în acea vreme, ţărani-corişti, ţărani-dirijori, ţărani-scriitori şi publicişti, ţărani-actori şi compozitori. Astfel, dirijorul Corului Reuniunii, Iliasă Ioan, nu numai că a susţinut şi promovat, dar a şi participat în mod direct la activitatea corală din Câlnic, Moniom, Cuptoare, a Corului Sindicatelor şi a corurilor bisericeşti. În cadrul mişcării corale ţărăneşti a proliferat şi mişcarea teatrală bănăţeană, de o mare amploare şi în ascendent faţă de cea din Ardeal, situaţie recunoscută şi admirată de Iosif Vulcan care aprecia, încă din anul 1889, ca "plugariul nostru din Banat ne-a creat temelia teatrului naţional" iar în anul 1904, în revista "Familia", dr. Iosif Blaga scria că: "În Banat, unde sunt atâtea reuniuni de cântări şi coruri, acestea înseşi s-au pus în fruntea mişcării teatrale. Dau şi concerte şi teatru."

Parada portului popular german la Reșița

Ediția a XVII-a 12.06.2010

Parada portului popular german de la Reșița este doar una din acțiunile culturale organizate la Reșița și în județul Caraș Severin, în amintirea populării zonei cu etnici germani, acțiune ce avut loc în urmă cu vreo 300 de ani. Această paradă se organizează anual începând cu anul 1993 din inițiativa Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din municipiul Reșița, asociație fondată încă din data de 19 noiembrie 1987. În amintirea instalării germanilor pe aceste meleaguri, anual în Reșița și județul Caraș Severin asociația organizează o diversitate de acțiuni din care amintesc:

Decada culturii germane în Banatul montan
Zilele culturii germane la Reșița
Copii desenează ținutul natal
Parada portului popular german la Reșița
Editare de carți, CD-uri, plicuri filatelice și ștampile poștale ocazionale
Editarea revistei Echo der Vortragsreihe (Ecoul asociației) ce apare neîntrerupt de la 1 februarie 1990.
Organizarea de spectacole cultural-artistice și de dansuri populare germane
Organizarea unor expoziții cu produsele realizate de membrii germani ai cercurilor de desen, pictură, sculptură, etc

Loja Steaua lui Sever - Or. T. Severin

Sub auspiciile marelui ordin francez

Unire, adevăr, lumină - 1870

Produsul prezentat aici este o medalie de lojă - Loja "Steaua lui Sever" din oraşul Turnu Severin, realizată în anul 1870. Medalia este confecționată din bronz aurit, are forma rotundă cu diametrul de 37 milimetri și poate fi admirată în colecția Muzeului Național de Istorie a României. În centrul câmpului aversul este redat cel mai cunoscut simbol al masoneriei (echerul și compasul cu brațele întrepătrunse având între ele litera mare de tipart G). Periferic circular între două cercuri liniare neînterupte sunt postate următoarele inscripții: “RES :. L :. STEAOA LUI SEVER:.” (la partea superioară) și: “O R :. T :. Severin” (la partea inferioară). În cadrul acestor inscripții se disting câteva grupuri de câte trei puncte echidistante (alte simboluri ale masoneriei). În câmpul central al reversului, pe patru rânduri orizontale este aplicată inscripția: “SUB / AUSPICIILE / MARELUI OR :. /FRANCES”. Periferic circular între două cercuri liniare neînterupte sunt postate următoarele inscripții: “UNIRE, ADEVER, LUMINA” (la partea superioară) și “1870” (la partea inferioară). Și în cadrul acestor inscripții se disting câteva grupuri de câte trei puncte echidistante (alte simboluri ale masoneriei). Loja “Steaua lui Sever” a fost fondată în anul 1870 sub obedienţa Marelui Orient al Frantei, care lucra în Ritul Francez de Memphis. Primul Mare Maestru al lojei a fost Grigore Sâmboteanu, dintr-o veche familie boierească. Printre membrii lojei erau boieri pământeni, negustori, institutori, atât români. cât şi evrei. După 1990 loja s-a redeschis sub numele „Lumina" și a aderat la Marea Lojă Natională Unită din România. Din anul 1997 loja se află sub obediența Marii Loji Naţionale Române, fiind situată la poziția 36 din Registrul matricol.

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Banatul montan - 150 de ani de la fabricarea primei

locomotive cu abur pe teritoriul de azi al României

Prima locomotivă cu abur construită în spaţiul est-european, s-a construit la Reșița, în anul 1872, ea fiind în serviciu până în anul 1937. Ea avea numărul de circulație 2 și a fost realizată după modelul locomotivei Szekul, proiectată de către inginerul scoțian John Haswell. Locomotiva avea o greutate, în stare goală, de 9,05 tone, greutatea de serviciu era de 11,5 tone și avea o lungime de 4,47 metri. Diametrul roţilor era de 711 milimetri, iar forţa era de 1125 kilograme. Locomotiva avea doi cilindri şi funcţiona cu carbune, iar ecartamentul era de 948 milimetri. Lungimea locomotivei, vedeta muzeului reșițean, este de 4,470 metri. Locomotiva a fost destinată tracţiunii trenurilor uzinale pe linii înguste cu ecartament de 948 mm, Reşiţa–Bocşa–Ocna de Fier şi Reşiţa–Secu. Locomotiva se numea Resicza, avea două osii cuplate, o putere de 45 CP şi putea atinge o viteză de 25 km/h. Capul de serie al producției reșițene de locomotive cu abur, prima dintre cele 1000 fabricate în total, a avut un destin aparte. Potrivit unor surse, ea ar fi fost scoasă din serviciu în anul 1937, după care lipsesc orice referiri în legătură cu soarta ei. Redescoperită în 1957 pe o linie de manevră a uzinelor de la Câmpia Turzii, ea a revenit acasă în 1961 în urma demersurilor întreprinse de conducerea Combinatului Metalurgic Reșița. Amplasată iniţial pe o linie de manevră din preajma Fabricii de Locomotive, în 1972 și-a luat locul central în expoziția de locomotive din Triaj, unde se găsește și în ziua de astăzi. În urmă cu aproape două secole omenirea descoperea un nou mijloc de transport ce avea să revoluţioneze toate domeniile de activitate: TRENUL! Petrache Poenaru, inginerul cunoscut ca inventator al stiloului, a fost primul român care a călătorit cu trenul la 27 octombrie 1831 între Liverpool şi Manchester despre care a scris: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…” Precum în Anglia, primele căi ferate au apărut pe teritoriul de astăzi al ţării noastre în zonele unde se dezvoltase industria minieră şi apoi siderurgică. Prima şi cea mai veche cale ferată de pe reţeaua CFR a fost deschisă în Banat, la 1 noiembrie 1856, între Oraviţa şi portul dunărean Baziaş (62,5 km). Folosită pentru transportul cărbunelui, linia a fost prelungită ulterior până la Anina, important centru minier al Banatului. Tot în Banat a mai existat prima cale ferată electrificată pentru transport public de pe actualul teritoriu al României, care din păcate astăzi este desfiinţată: Calea ferată electrică cu ecartament 1.000 mm Arad Podgoria–Ghioroc–Radna (Pâncota), inaugurată la 10 aprilie 1913. La sfârşitul anului 1918, lungimea reţelei de cale ferată din România atingea o lungime de 11349 km, din care 3805 km în Vechiul Regat, 1188 km în Basarabia, 611 km în Bucovina şi 5745 km în Ardeal şi Banat. Lungimea actuală totală a liniilor de cale ferată din România este de peste 22000 km. Prima locomotivă pentru ecartament normal fabricată în România Mare a fost produsă tot de uzinele din Reşiţa cu numărul de fabricaţie „3” din anul 1926 purta numele „Regele Ferdinand” şi a fost pusă în mişcare la Reşiţa la 10 iunie 1926, pentru primul parcurs de probă, chiar de M. S. Regele Ferdinand, în prezenţa familiei regale. Tracţiunea Diesel la Caile Ferate Romane a început timid, în anul 1938, cu o singură locomotivă Diesel-electrică de mare putere (4400 CP), construită în Elveţia pentru serviciul pe liniile magistrale, şi câteva locomotive Diesel-mecanice de 120 CP, pentru serviciul de manevră, construite de Uzinele N. Malaxa din Bucureşti. În anul 1950 a fost aprobat planul de electrificare a ţării şi crearea sistemului energetic naţional, o data cu acesta fiind în continuare şi electrificarea principalelor căi ferate din România. Inaugurarea oficială a tracţiunii electrice (pentru probe) pe tronsonul Braşov– Predeal a avut loc la 9 iunie 1963. Exploatarea comercială între Braşov şi Predeal a început la 9 decembrie 1965, cu prima locomotivă electrică din seria 060-EA. Lucrările de electrificare au continuat în ritm susţinut pe principalele magistrale de pe reţeaua CFR, astfel încât lungimea liniilor electrificate atinge astăzi peste 3800 kilometri.

Deasupra admiri una dintre dintre plăcuțele montate pe șasiul primelor locomotive fabricate la Reșița.

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv.

Insigna sportivă - A.S. Minerul M.N.

(Asociația sportivă Minerul Moldova Nouă)

Clubul Sportiv Moldova Nouă este un club de fotbal din orașul cărășean Moldova Nouă, care evoluează în Liga a IV-a Caraș Severin. Clubul s-a înființat in 1953 cu numele de Progresul Moldova Nouă, iar din 1954 s-a numit Minerul Moldova Nouă. A promovat pentru pentru prima oară în Divizia C la finalul sezonului 1969–70. Tot în acest sezon, Minerul Moldova Nouă a ajuns până în 16-imile Cupei României, fiind eliminată de F C Argeș cu scorul general de 2-1. au uramt Urmează patru sezoane consecutive în a 3-a divizie, la finalul cǎrora, Minerul a reușit promovarea în divizia secundă, retrogradând după două sezoane. La sfârșitul sezonului 1976–77, Minerul a câștigat seria a VIII-a a Diviziei C și a revenit pentru încă 3 ani în Divizia B. Au urmat 11 sezoane consecutive în Divizia și o nouă calificare în 16-imile Cupei României dar de astă dată este eliminată de SC Bacău cu scorul general de 1-0. În vara anului 1992, din cauza reorganizării sistemului competițional, clubul a retrogradat în campionatul județean. CS Moldova Nouă își joacă meciurile de acasă pe stadionul Prof. Moise Străinescu. Echipamentul tradițional de joc al echipei este:

În meciurile de acasă – tricou alb, șort și jambiere negre
În meciurile din deplasare – Tricou albastru, șort vișiniu și jambiere albastre cu o dungă alb roșie

Moldova Nouă, în maghiară - Újmoldova, în cehă - Nová Moldava, în germană - Neumoldowa, în sârbă - Nova Moldava sau Boșniak, este un oraș din județul Caraș-Severin, care include și satele: Măcești, Moldova Veche și Moldovița. În anul 1956 localitatea a primit statutul de oraș. Orasul Moldova Noua este situat în partea de sud a judetului, în partea de vest a Defileului Dunarii, fiind în acelasi timp si port la Dunare. Se învecineaza la vest cu comuna Pojejena, la est cu comuna Coronini, la nord cu comunele Gârnic si Carbunari, iar la sud pe toata lungimea teritoriului cu fluviul Dunarea, ce formeaza granita naturala cu Iugoslavia. Prima atestare documentara a localitatii a fost facuta în anul 1777. Într-o harta existenta în 1723 localitatea este trecuta cu numele de Pesneak, iar în 1761 de Bosneak. Abia în 1908 în Cartea Funduara localitatea apare cu numele de Neu Moldova (Moldova Noua). Localitatea este socotita de catre istorici ca una din cele mai importante localitati miniere din timpul romanilor. Lucrarile de minierit reîncep în anul 1728, sub stapânire austro-ungara.La recensământul din anul 2011 orașul număra 12350 locuitori, în scădere față de recesnământul anterior (anul 2002 – 13917 locuitori), dintre care: români – 74,63%, romi – 2,76%, sârbi – 11,19% și restul - necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului cărășean Moldova Nouă, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 75,09%, romano catolici – 3,14%, penticostali – 1,97%, baptiști – 3,67%, ortodocși sârbi – 6, 12% și restul – nedeclarată. Atracțiile turistice ale orașului sunt: Castrul roman de la Moldova Nouă, Clisura Dunării, Muzeul cu secţii de istorie, arheologie, etnografie, artă populară şi ştiinţele naturii, Rezervaţia naturală forestieră şi botanică „Valea Mare” și Biserica catolică construită în anul 1780.

Insigna sportivă - Muncitorul Reșița - Judo

Există informații că în Reșița a existat un club de fotbal denumit CS Muncitorul Reșița, că el a fost fondat în anul 1911 și că aici sa jucat doar fotbal de ligi inferioare și nicidecum judo.

Judoul este un sport – artă marțială japoneză modernă. În anul 1882, pornind de la principiile tradiționalului jujitsu și păstrând tehnicile de aruncare și prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo.Principiile sale se bazează pe folosirea supleței în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări și luxări. În anul 1964 judo-ul a devenit probă olimpică. Practicantul judoului se numește judoka. Sala unde se practică judoul se numește dojo. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Vila Koch

Fabrica de locomotive

Platoul Martin

Palatul Cultural

Intrarea în mină

Instalația de aglomerare

Gara

Fabrica de preparare a cărbunelui

Cărămidăria

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.