Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos marchează trecerea a două sute de ani de la moartea lui Friedrich Schiller. În centrul câmpului aversului este reprezentat bustul lui Friedrich Schiller, privind spre dreapta. Periferic circular, pe trei rânduri, în interiorul a două cercuri liniare continui sunt aplicate inscripțiile: “200.TODESTAG DES DICHTERS.FRIEDRICH V. SCHILLER” (exterior – 200 de ani de la moartea poetului Fridrich Schiller), “DIE KRANICHE DES IBYCUS · DIE RÄUBER · ÜBER ANMUT UND WÜRDE” (mijloc – Macaralele Ybicus, Hoții, Despre grație și demnitate) și “DER GEISTERSEHER · WILHELM TELL · NÄNIE WALLENSTEIN” (interior – Cel care a vazut fantoma, Wilhelm Tell, Nanie Wallenstein – numele unor cunoscute creașii ale autorului). În câmpul central al reversului este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Sub pajură sunt reprezentate 12 stele, fiecare în parte având câte cinci colțuri. Periferic, la partea inferioară, este aplicată inscripția: ”2005 10 EURO” reprezentând anul emiterii și valoarea monedei. Periferic circular, pe laturile stângă, superioară și dreapta, între două cercuri, este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND”, ceea ce reprezintă numele țării. Undeva sub aripa dreaptă a pajurii este aplicat un simbol grafic ce reprezintă monograma gravorului monedei.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 12 mai 2005, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – G tiraje – 1,8 milioane UNC și 300000 proof.

Johann Christoph Friedrich Schiller, înnobilat în anul 1802 ca Friedrich von Schiller, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul din clasicii poeziei germane, care s-a născut la data de 10 noiembrie 1759 și a decedat la data de 9 mai 1805. La vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar. Încă din adolescență el se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.J.Rouseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”). În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Manheim, deschizându-i drumul spre celebritate. În anul 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Joahnn Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară. Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”). În anul 1789 este numit profesor la Universitatea din Jena. În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă. În vara anului 1804 Schiller s-a îmbolnăvit din nou și a murit la Weimar (9 mai 1805).

2. Moneda de mai jos marchează trecerea a o mie două sute de ani de la prima atestare documentară a orașului german Magdeburg.În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu este reprezentată Catedrala din Magdeburg, având pe stânga și pe dreapta câte 3 simboluri arhitectonice locale. Periferic circular, la partea superioară, este marcat numele orașului – MAGDEBURG – iar la partea inferioară, și tot periferic circular, este aplicată inscripția: “1200 JAHRE” (1200 de ani). Deasupra acestui înscris se distinge un ornament decorativ care probabil este simbolul gravorului monedei. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, după modelul pajurii de pe stema națională germană, încadrată de câte șase stele, fiecare având câte cinci colțuri. La partea inferioară, periferic circular, sunt aplicate inscripțiile: “2005 10 EURO” (anul emiterii și valoarea monedei). Sub valoarea 10 se distinge litera mare de tipar – A, care semnifică monetăria germană la care s-a realizat această monedă. La partea superioară a monedei, periferic circular, pe două rânduri, este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND”, ceea ce reprezintă numele țării.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 12 mai 2005, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof și BU, simbolul monetăriei – A tiraje – 1,8 milioane UNC și 300000 proof.

Magdeburg este capitala landului Saxonia-Anhalt, Germania. Orașul este situat la râul Elba. Cu circa 230000 de locuitori este al doilea oraș ca mărime, după orașul Halle (Saale) din Saxonia-Anhalt. În Magdeburg majoritatea locuitorilor sunt de confesiune evanghelică sau catolică. În oraș există două școli superioare: Otto-von-Guericke-Universität și Hochschule Magdeburg-Stendal.

Catedrala (domul) din Magdeburg este o biserică evanghelică luterană din orașul german Magdeburg. Este cea mai mare biserică din estul Germaniei și cel mai important edificiu al Bisericii Evanghelice din Germania Centrală. Pe locul actualei catedrale se afla o veche mănăstire din anul 937, dedicată Sfântului Mauriciu. În anul 968 împăratul Otto I a întemeiat Arhiepiscopia de Magdeburg iar biserica mănăstirii a devenit catedrală. După moartea sa, în anul 973, împăratul a fost înmormântat în catedrală împreună cu soția sa. În anul 1207 catedrala a fost distrusă în urma unui incendiu. Arhiepiscopul Albert von Kefernburg (1205-1232) a ordonat construcția unei noi catedrale, în stil gotic, după ce a făcut mai multe vizite la bisericile din Franța și Italia pentru a se documenta. Construcția a început în anul 1209, iar cele mai ample lucrări au avut loc între 1235-1260, în timpul arhiepiscopului Wilbrand. Finanțarea catedralei a venit din banii arhiepiscopiei, dar mai ales din urma donațiilor nobilimii și a taxelor orășenilor, fapt ce a nemulțumit de multe ori cetățenii din Magdeburg. În1363 catedrala a fost deschisă oficial în urma unui festival primind hramul Sfinților Catrina și Mauriciu, dar lucrările erau încă departe de a se termina. Cele două turnuri înalte de 99 de metri au fost finalizate în anul 1477, iar catedrala a fost terminată în anul 1520, când au fost instalate crucile în vârful turnurilor. În anul 1631 catedrala a fost folosită ca loc de refugiu pentru cetățeni în timpul războiului de 30 de ani, iar în anul 1806, trupele franceze ale lui Napoleon I au profanat catedrala și au jefuit-o. Pe data de 16 ianuarie 1945 o bombă a lovit catedrala pe latura vestică, cauzând grave avarii. După război catedrala a fost renovată, mai ales în urma lucrărilor din 1983. În prezent este cel mai important lăcaș de cult din Magdeburg și un important obiectiv turistic.

3. Moneda de mai jos marchează trecerea a 100 de ani de la primirea Premiului Nobel pentru Pace de către Bertha von Suttner. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentat bustul doamnei Bertha von Suttner, privind ușor spre stânga, încadrat într-un dreptunghi, la baza căruia stă scris: “DIE WAFFEN NIEDER!” (Jos armele!). Sub dreptunghi se observă un piesaj greu interpretabil. Pe părțile stângă, superioară și dreapta, periferic circular, este aplicată inscripția: “100 JAHRE FRIEDENSNOBELPREIS BERHA VON SUTTNER” (100 de ani de la primirea de către Bertha von Suttner a Premiului Nobel pentru Pace). În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, sub care sunt reprezentate 12 stele, fiecare în parte având câte cinci colțuri. Sub pajură se distinge litera mare de tipar F, care simbolizează monetăria germană la care s-a realizat această monedă. Periferic circular, pe părțile stângă, superioară și dreaptă, sunt aplicate inscripțiile: “10 EURO” (valoarea monedei), “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele țării) și: “2005” (anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 3 iunie 2005, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – F și tiraje – 1,8 milioane UNC și 300000 proof.

Baroneasa Bertha von Suttner (1843 - 1914) a fost o scriitoare austriacă, cunoscută militantă pacifistă și prima femeie Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1905) S-a născut în influenta familie princiară austriacă Kinsky (este fiica general-feldmareșalului Kinsky, principe von Wchinitz und Tettau și mătușa actualei principese-consoarte a Liechtensteinului). După ce s-a căsătorit cu baronul german von Suttner a locuit timp de 10 ani la Tbilisi (pe atunci în Rusia). A devenit cunoscută după publicarea (la o editură din Dresda) a romanului Jos armele! în 1889. A mai scris romanele Manuscrisul,1885, Daniela Dormes 1886 ș.a. Concepțiile ei l-au influențat puternic pe Alfred Nobel a cărui prietenă apropiată a fost (ei i-ar aparține ideea instituirii Premiilor Nobel), precum și pe Herbert Spencer şi Charles Darwin, cu care a întreținut, de asemenea, o relație de prietenie.

xxx

"ISTORIA NU SE SCHIMBĂ"

O CARICATURĂ

DE MARGARTEA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regina Maria a României

Inaugurarea dispensarului - 9. XII.1923

Produsul prezentat mai sus este medalia „Inaugurarea Dispensarului francez” (România) realizată din metal comun de gravorul Constantin Kristescu în anul 1923. Medalia cuprinde pe avers portretul reginei Maria, iar în exergă textul „Marie de Roumanie - Inauguration du Dispensaire”, alături de data la care a fost înfăptuit evenimentul, 9 decembrie 1923.

Pe revers cuprinde cifrul reginei surmontat de coroana utilizată la ceremonia de încoronare pe fondul crucii reginei. Dimensiuni medaliei sunt 2,9 x 2,5 centimetri.

Maria, în calitatea de soție a regelui Ferdinand I al României a fost prima regină a României de după Unirea de la 1918. Numele său oficial, înregistrat la naștere, a fost Maria Alexandra Victoria, ea provenind din Casa regală De Saxa – Coburg și Gotha. S-a născut la data de 29 octombrie 1875, în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia. Este nepoată de țar și de regină. Mama sa este Marea Ducesă Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său este Ducele de Saxa – Coburg și Gotha, Alfred Ernest Albert, fiul reginei Victoria a Angliei. Maria și a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, Anglia. Un timp familia a locuit în Malta unde tatăl său avea obligații militare de înaltă răspundere. Despre acele vremuri Maria a notat în jurnalul său; “A fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.” Despre șederea în Malta, Maria consemna; “Știu bine că strălucirea vieții în Malta e datorită întrucâtva vârstei nostre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere de la copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. Într-un cuvânt, era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților”. S-a logodit la 16 ani cu Ferdinand, principele moștenitor al României, care îi va deveni soț, la 29 decembrie 1892. O lună mai târziu, municipalitatea Bucureștiului i-a oferit o cupa de argint, gravată cu inscripția “Bine ai venit, mireasă, de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.” Astfel Maria a devenit la numai 17 ani, prin căsătoria cu principele moștenitor Ferdinand al României, principesa moștenitoare a unei țări îndepărtate și necunoscute. „Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că o să port văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m-așteptau în țara cea nouă.” - notează Maria mai târziu. Despre acomodarea sa în noua țară Maria vorbește explicit în Testamentul de după moartea sa, care va fi prezentat integral puțin mai jos. După căsătoria cu Ferdinand, Maria a fost nevoită să ducă o luptă permanentă cu tata socru, regele Carol I al României, care o izola total la Castelul Peleș, interzicându-i orice contact cu personalitățile politice și culturale românești. În acest sens Maria a consemnat; ”În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților.” În viziunea lui Carol I, “existența se confunda cu datoria” și astfel atribuțiile unei tinere principese moștenitoare nu se puteau desfășura decât în cadru domestic, sub continua și atenta supraveghere a suveranului, unica sa menire fiind perpetuarea dinastiei. Activitățile care depășeau cadrul protocolar precum sportul, plimbarea sau mondenitatea erau considerate frivolități și prompt sancționate. În acești ani de izolare Maria a suferit cumplit fiind convinsă că a fost atrasă într-o capcană, atribuindu-se misiunea de a naște un moștenitor pentru tron, că își va pierde tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de către servitoare și guvernante. În numai câțiva ani, după nașterea primilor trei copii, principesa Maria se va înfățișa lumii ca una dintre cele mai frumoase femei ale Europei. Inteligentă, sănătoasă, nobilă în comportament și atitudine dar și plină de vitalitate, principesa Maria întruchipa idealul romantic al oricărui bărbat. Iată ce consemna ea în acest sens; “În toate fazele educației și uceniciei mele pe drumul vieții, am rămas o femeie tânără, sănătoasă și normală, care primea bucuria când i se ivea în cale, dar totodată și multiplele datorii ce-mi erau impuse”. Despre relația dintre Ferdinand și Maria, Martha Bibescu a consemnat;”Această ființă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze...A fi soțul reginei e un rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deținut timp de treizeci și șase de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina”. În războiul balcanic din anii 1913 – 1914 s-a implicat în îngrijirea bolnavilor de holeră din lagărul de la Zimnicea. Cutremurătoare este mărturia ofițerului și scriitorului britanic Arthur Gould Lee, cu referire la cest episod și nu numai; ”Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. În data de 14 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, Ferdinand devine rege al României sub titulatura Ferdinand I al României, iar Maria devine regină a României. Întronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria au marcat începutul perioadei de neutralitate a Românei pe timpul primului război mondial. Timp de doi ani, Maria a dus o muncă stăruitoare pentru a-l convinge pe soțul său să se alăture aliaților (din care făcea parte și țara sa - Anglia), împotriva Puterilor Centrale (din care făcea parte și Germania – țara de origine a lui Ferdinand). La data de 27 august 1916 România declară război Puterilor Centrale. În primul război mondial a lucrat direct pe front, în spitale de campanie, coordonând activitatea unei fundații de caritate. A fost supranumită de către popor; ”Mama răniților” sau “Regina soldat”. Referitor la această perioadă, Maria a consemnat; ”Doctorii au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos, dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mână și nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc.” sau “Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi putea să le uit”. Sufletul reginei era umbrit de grozăviile războiului. “Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” – a consemnat Maria. După încheierea primului război mondial regele și regina și-au făcut o intrare triumfală în București, după doi ani de refugiu la Iași. Iată cum descrie acest eveniment regina Maria; ”Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!. Aveam senzația că până și casele și pietrele din caldarâm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea.” În cadrul Conferinței de pace de la Paris din anul 1918, Regina Maria a avut o alocuțiune prin care a convins asistența despre dorința de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Cu mare patos regina a reamintit occidentalilor enormul sacrificiu al Armatei Române. Emoționante sunt impresiile așezate mai târziu pe hârtie de către regină; “Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.” Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. În continuare prezint câte ceva despre omul, personalitatea și sufletul reginei. Regina Maria admira cu adevărat tradițiile românești și costumul popular, viața țăranilor păstrători de obiceiuri frumoase, și a dorit să le facă cunoscute peste mări și țări. Regina cu suflet mare iubea cu adevărat animalele. Știa să călărească bine. Iubea sporturile moderne; aviația, înotul și navigația maritimă. În pozele de deasupra o admiri în costum de aviație și conducând o ambarcațiune împreună cu fiica sa Ileana, dar și făcând baie în mare - poză ce a scandalizat, la timpul respectiv, întreaga Europă. Printr-o asociație de caritate se ocupa de îngrijirea orfanilor și copiilor fără adăpost. Îi plăceau artele, chiar excela în arta picturii. Iată mărturia sa; ”Prinsesem bine meșteșugul în întrebuințarea culorilor diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta ochii.” Mare iubitoare și colecționară de artă, Regina Maria a susținut o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și ale unor povești și versuri pentru copii. Regina și-a scris povestea vieții (anii 1914 - 1934), în limba engleză, 3 volume, din care s-au publicat câteva fragmente în presa britanică și americană. Memoriile reginei fac referire la izbucnirea primului război mondial, unirea de la 1918, dar și puternica sa implicare în direcția promovării României. În anul 1920, în semn de adâncă recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Orășenesc Brașov a donat reginei vechiul Castel Bran. În anul 1924, la insistențele pictorului Alexandru Szatmari, regina vizitează pentru a doua oară Balcicul. Un an mai târziu începe construcția construcția domeniului Balcic, regina îndrăgostindu-se pur și simplu de acest oraș. Mai târziu regina a consemnat; ”Balcicul pentru mine a devenit un colț de liniște și odihnă, unde mă duc să-mi împrospătez sufletul și trupul. Balcicul este casa mea de vis, inima mea.” Cuplul regal a avut şase copii: Carol Caraiman (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1956), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Regina Maria a fost suverana cea mai iubită de către Armata Română. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată vreunui alt om. Cauza morții ei a generat multe suspiciuni și speculații în epocă. Pentru început, s-a răspândit zvonul că, în urma unui schimb de focuri ce a avut loc intre Carol și Nicolae, regina-mama s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glonțul în locul acestuia. Potrivit altor surse, regina a murit în tren, înainte de a ajunge la Sinaia. Cert este că la începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii din Italia și Germania, suspectă de cancer la esofag dar și de ciroză. Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptată de armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Iată cum descrie această relație însăși regina Maria; „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu acestea, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și devotament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea.” Culisele Tratatului de Pace după primul război mondial, o plasează pe regina Maria într-o intensă activitate bazată atât pe influenţele pe care le avea prin casele regale ale Europei, cât şi pe farmecul personal. Invitaţia primită de a vizita Statele Unite, este încă un argument al magnetismului pe care îl exercita. Devine astfel cel mai bun ambasador al României și al intereselor sale. America a primit-o pe Regina Maria cu braţele deschise, dar nici Regina nu s-a lăsat mai prejos. Primirea americană a fost fabuloasă, iar Regina şi-a notat impresiile în jurnalul riguros ţinut în timpul vizitei: „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi mici“. Pe parcursul voiajului şi chiar şi după aceea, suverana a fost complementată în diferite feluri; "regină radioasă, cea mai populară femeie din țară" sau "reprezentantă a lumii vechi". Indienii Sioux din Mandan, Dakota de Nord, i-au spus suveranei „Winyan Kipanpi Win“ („Femeia pe care o chemi“) şi i-au făcut onoarea de a-i dărui o coroană din pene de vultur. Câteva zile mai târziu, altă cunună din pene şi altă denumire onorifică din partea indienilor Blackfoot din statul Montana: regina e „Morning Star“ („Luceafărul de ziuă“), etc. Regina Maria a României a fost primul membru al unei familii regale care a acceptat să apară în reclame de produse cosmetice pentru cremele Pond’s. În anul 1933, prin testament, regina a cerut ca după moartea sa inima să-i fie îmbălsămată și depusă la Balcic. În anul 1938 după deces, inima reginei a fost pusă într-o casetă de argint și învelită într-un steag dublu, pe o parte drapelul României, pe cealaltă steagul Marii Britanii. La rândul lor acestea au fost puse într-o altă casetă din argint aurit și cu ornamente din pietre prețioase. Inima reginei a fost transportată cu vechiul bric Mircea la reședința de la Balcic unde a fost depusă cu toate onorurile. După pierderea Cadrilaterului și implicit a Balcicului, principesa Ileana a dispus construirea unei capele la Bran și aducerea inimii mamei sale aici. În anul 1968 capela a fost profanată de către comuniști iar cele două casete cu inima reginei au fost strămutate la Muzeul Național de Istorie a României din București. În biografia acestei femei deosebite se află și alt gest care îi întregește personalitatea. În data de 25 martie 1926, de Bunavestire, regina trece la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la palat s-a spovedit, fiind dezlegată de către patriarhul Miron Cristea și primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. La moartea sa (18 iulie 1938), patriarhul rostește o scurtă rugăciune și cu gest blând îi închide ochii pentru totdeauna. Se zice că patriarhul ar fi spus după încheierea ceremoniei de înmormântare următoarele vorbe; ”În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit intens viața”.

Spre final prezint două păreri autorizate despre Regina Maria din partea unor contemporani. Nicolae Iorga – “Regina Maria este cea mai frumoasă legendă încă din timpul vieții”. Ion Gheorghe Duca, în lucrarea sa Amintiri politice – “Regina Maria este o ființă de care trebuie să te sfiești. Este o strălucire la fizic, ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru picture, pentru calorie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie și curaj…”. O sugestivă descriere a simbolurilor întruchipate de regină, a fost prezentată de scriitorul Cezar Petrescu în ziarul “România”, editorialul “Cel din urmă drum” prin care a redat magistral durerea unei întregi comunităţi la moartea acesteia: “Pe unde toate trecerile au fost triumfale, în aclamaţii, surâsuri şi fluturări de batiste, acum drumul cel din urma e cu mâinile nemişcate pe piept, cu ochii, cu faţa, cu zâmbetul, cu toată lumina astupată de un negru capac, într-o cutie dreptunghiulară purtată pe un afet de tun. Îmi amintesc o zi cu soare dulce şi molatec de toamnă, cândva în 1906. Elev de gimnaziu provincial rătăceam uimit de toate minunile Capitalei, căci toate mi se păreau minuni, neavând încă ochiul pentru a deosebi ceea ce e superficial, improvizat şi vulgar. Deodată în acea lume pestriţă şi gureşă, s-a lăsat o tăcere, a străbatut un fior. Trecea Principesa Maria de atunci, într-o largă Victorie leganată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta adoraţie a mulţimii. Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se înobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta supranaturalul, o idealitate în absolut. Au venit mai târziu alte vremi, când pe acelaşi itinerar fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau aclamaţii însufleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare. Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Universul cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind, luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că bulevardele şi străzile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?”

Coroana purtată de regina Maria la încoronarea de pe 15 octombrie 1922 de la Alba Iulia a fost executată la Paris, de casa de bijuterii „Falize”, după desenele pictorului Costin Petrescu. Acesta a folosit ca sursă de inspiraţie coroana purtată de Doamna Elena - Despina (soţia lui Neagoe Basarab, domnitor al Ţării Româneşti între 1512 şi 1521, fiica despotului sârb Iovan Brancovici), aşa cum apare ea zugrăvită în tabloul votiv al bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Braţele coroanei sunt evazate, fiind terminate în vârfuri cu crini. Coroana este bătută cu pietre scumpe. Pe laterale are câte un pandantiv, cu câte un disc de care atârnă câte trei şiruri de mărgele, terminate cu câte o cruce gamată.

Insigna - Profesor emerit

Emerit este un titlu de onoare care s-a acordat oamenilor de ştiinţă, artiştilor, profesorilor, învăţătorilor, medicilor şi sportivilor care s-au distins în activitatea lor. Titlul a fost instituit la 11 august 1950 prin decret și, din nou, prin decretul nr. 190 din 27 iunie 1977 privind distincțiile de stat în Republica Socialistă România. Exemple:

om de știință emerit,
artist emerit, maestru emerit al artei, colectiv artistic emerit,
profesor universitar emerit, profesor emerit, învățător emerit,
medic emerit, medic veterinar emerit, zootehnist emerit
maestru al sportului emerit.

Titlul de „artist al poporului” era echivalent cu „artist emerit”. Aceste „titluri” aveau ca formă de recunoaștere exterioară niște insigne care se purtau la rever. Ele aduceau, mai ales în deceniile 5 și 6 ale secolului al XX-lea, o serie de avantaje materiale și sociale.

Insigna - Cupa U.T.C. 1988

(Uniunea Tineretului Comunist - tenis de masă)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Tenisul de masă sau ping-pong-ul este un sport în care doi sau patru jucători lovesc o minge ușoară de la unii la alții cu ajutorul unor palete. Jocul are loc pe o masă separată în două de un fileu. Un jucător trebuie să lase mingea jucată spre el să cadă o singură dată pe partea sa de masă și trebuie să o trimită înapoi pe partea de masă a adversarului. Jocul se desfășoară cu viteză mare și necesită reflexe rapide. Un jucător bun poate imprima efect mingii, ceea ce face ca ricoșeul din masă sau paleta adversarului să fie imprevizibil. Tenisul de masă este foarte popular, în Asia de Est, fiind unul dintre cele mai populare sporturi din lume ca număr de jucători.

Insigna - Pionier cercetător gradul II

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației).

Insigna - Membru al Organizației de Pionieri

În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia."Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Insigna - YO (radioamatorism)

Radioamatorismul reprezintă practicarea radiocomunicațiilor prin posturi de emisie-recepție proprii, fără a se urmări interese economice sau transmiterea altor informații în afară de cele referitoare la calitatea emisiunilor stabilite. Instalațiile de radioemisie folosite de radioamatori (numite stații) au o denumire convențională care se atribuie pe plan central în fiecare țară. Radioamatorii pot face parte din diferite asociații naționale (radiocluburi) sau internaționale. Radioamatorismul, ca mișcare de amatori de radiotelegrafie, a apărut pentru prima dată în SUA (1919). În anul 1925 a fost înființată „Uniunea Internațională a Radioamatorilor (I.A.R.U.)”. În România, primul radioclub a fost înființat în anul 1926, iar în anul 1936 s-a înființat „Asociația Amatorilor Români de Unde Scurte”. În prezent, radioamatorii din România sunt reprezentați la IARU de „Federația Română de Radioamatorism”. Radioamatorii se pot organiza liber, conform legii civile.

_______________ooOoo_______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII