Epaminonda's Blog.....: BERETTYOUJFALU

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din orașul maghiar BERETTYOUJFALU, județul

HAJDU-BIHAR, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri

poștale ilustrate din aceiași localitate.

Biserica reformată

Biserica romano catolică

Cazarma pompierilor

Hotelul Angela

Biserica romano catolică

O intrare în localitate

Turnul

Gara

Primăria veche

Podul de Fier

Monumentul mileniului

Muzeul

Sinagoga

Școala reformartă

Strada Baross

Cazarma pompierilor

Casa Levente

Statuia Tisza Kalman

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

"SITUAȚIE"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

George Enescu

Al V-lea concurs festival internațional

George Enescu - București 1970

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani - m. 4 mai 1955, Paris) este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella. Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a numit „un Mozart român“. După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs. Debutul său componisitic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1. În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva. Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908). Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier. În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate. După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony. Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." - Yehudi Menuhin. În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public. În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi. În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România. Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33. George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.

Insigna - Regimentul 48 Transmisiuni

Regimentul 48 Transmisiuni, denumiri intermediare – Regimentul 4 Transmisiuni sau Regimentul 249 Transmisiuni, denumire actuală – Centrul 78 Comunicații și Informații Strategice, este o modernă unitate a armatei române situată într-o cazarmă istorică a municipiului București. Unitatea a fost înființată la data de 10 ianuarie 1942, sub numele Regimentul (R) 4 Transmisiuni ca răspuns la nevoile armatei, inițial în garnizoana Alexandria. Având experienţa celor trei regimente de transmisiuni existente, se înaintează mareşalului Antonescu, conducătorul statului la momentul respectiv, de către ministrul Apărării Naţionale şi şeful Marelui Stat Major, Raportul nr. 18210 înregistrat în 14 ianuarie 1942, cu propunerea de înfiinţare a celui de-al patrulea regiment de transmisiuni, prin Decretul nr. 199 din 21 ianuarie consfiinţindu-se înfiinţarea Regimentului 4 Transmisiuni în garnizoana Alexandria. Pentru asigurarea conducerii acţiunilor militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis în perioada 1942 - 1945, Regimentului 4 Transmisiuni i-au revenit în principal sarcini de mobilizare. Acesta a concentrat, instruit şi trimis pe front 16 unităţi şi subunităţi de transmisiuni pentru asigurarea legăturilor la diferite eşaloane. În afara pregătirii rezerviștilor a primit și alte misiuni: executarea unor misiuni de asigurare sau refacere a legăturilor în zona interioară, aprovizionarea cu materiale, repararea tehnicii necesare și completarea pierderilor înregistrate în oameni și materiale. În cei trei ani şi jumătate de campanie, pe ambele fronturi, din est şi vest, transmisioniştii Regimentului 4 au înscris fapte nepieritoare de eroism şi sacrificii, au fost distinşi cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine, au fost citaţi prin ordine de zi de către comandanţii armatelor, corpurilor şi diviziilor din care au făcut parte şi, nu puţini dintre aceştia, au rămas pentru totdeauna pe câmpurile de luptă, departe de patrie, dându-şi jertfa supremă pentru îndeplinirea misiunilor. Prin pregătirea lor militară şi profesională, prin spiritul de jertfă şi sacrificiu, transmisioniştii regimentului – ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, sergenţi, caporali, soldaţi şi civili – au contribuit la acoperirea de glorie a drapelelor de luptă ale marilor unităţi române, sub care au luptat, de la trecerea Prutului şi Nistrului, până la Odessa şi Cotul Donului, de la eliberarea Capitalei, a sudului ţării şi Ardealului, la forţarea Mureşului, a Tisei, Hernadului, Hronului, Vahului şi Moravei, la eliberarea Reghinului, Clujului, Oradei şi Careiului, a Budapestei, Zvolenului şi Banska Bistriţei, până la cucerirea munţilor Bűkk, Hegyalja, Fatra Mare, Fatra Mică şi masivului Javorina. După încetarea razboiului, drept recunostinţă pentru sacrificiile făcute de militarii săi, Regimentul 4 Transmisiuni suferă un şir lung de şicane, mutări şi transformări, desfiinţare şi iar mutare. În anul 1945 este evacuat din cazărmile pe care le deţinea şi dispus provizoriu în magaziile Subdepozitului de Subzistenţă Alexandria, clădirea morii „Ganovici“, Şcoala primară nr. 1 şi localităţile din apropierea oraşului Alexandria, tot în acelaşi an, în luna decembrie, fiind dislocat în garnizoana Cluj, în cazărmile „Sf. Gheorghe” şi „Principele Nicolae”. La 01 iulie 1946, în baza Decretului - Lege nr. 1909 din 15.06.1946, Regimentul 4 Transmisiuni se desfiinţează, arhiva, drapelul, gestiunile şi o parte din efective fiind predate Regimentului 3 Transmisiuni Deva. La 01 septembrie 1948, prin Ordinul M.St.M. nr. 45120 din 24.08 1948, se reînfiinţează Regimentul 4 Transmisiuni în garnizoana Vaslui, cazarma „Peneş Curcanul“. În data de 27.11 1951, se schimbă denumirea Regimentului 4 Transmisiuni în Regimentul 249 Transmisiuni. În 22 octombrie, Regimentul 249 Transmisiuni este mutat din garnizoana Vaslui în garnizoana Bucureşti, cazarma 1281, Şoseaua Bucureşti - Măgurele nr. 33. La data de 23 februarie 1959, prin Ordinul M.St.M. nr. C.L.008 din 26.01.1959, Regimentul 249 Transmisiuni îşi schimbă denumirea în Regimentul 48 Transmisiuni. În 01 aprilie 1964, Regimentul este redislocat în garnizoana Bucureşti, cazarma 1147, Şoseaua Bucureşti - Ploieşti km. 12,5 (ocupând până în prezent cazarma istorică - Fortul 3 Otopeni - a Regimentului 2 Pionieri Gardă). Mutarea s-a executat în cursul lunii aprilie 1964, astfel încheindu-se perioada de incertitudine de aproape 10 ani. La 27 mai 1996, prin Decretul Prezidenţial nr. 141, s-a acordat noul Drapel de luptă Regimentului 48 Transmisiuni cu Brevetul nr. 19/1966 din 17.05 1996. La 01 iulie 2005, regimentul a fost operaţionalizat şi a primit denumirea de Centrul 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice. La 01 octombrie 2008, a intrat în vigoare un nou stat de organizare al Centrului 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice. Principala diferenţă faţă de statul din 2007 a constat în proiectarea Batalionul Centre Comunicaţii Dislocabile ca structură ce urma a fi pregătită pentru dislocare în afara teritoriului naţional şi includerea acesteia pe termen mediu în pachetul de forţe puse la dispoziţia NATO.

Loja română Humanitas G.O.D.F.

Orașul București - 6001 - 10 ani

Loja română Humanitas G.O.D.F.

Orașul București - 6001 - 10 ani

Produsul se mai sus este o medalie masonică – Loja Humanitas, fiind realizată în anul 2001. Medalia este confecționată din alamă eloxată, are forma rotundă și diametrul de 70 milimetri. În câmpul central al aversului se prezintă un echer și un compas, întrepătrunse, cu litera G în mijloc, între cele două colane ale templului. Pe treptele templului este dispusă o Biblie deschisă peste care este redat același semn masonic – echerul si compasul întrepătruns. Sub treptele templului este redat globul pământesc și suprapus – harta României. Periferic circular este aplicată inscripția: “G. O. D. F. – O. R. BUCURE;TI – 6001 – 10 ANI. R. L. Humanitas.” În centrul reversului central este reprezntat este reprezentat același simbol masonic - un echer și un compas, întrepătrunse, cu litera G în mijloc, dispus în centrul hărții României care timbrează un planiglob. Periferic circular este aplicată încă odată inscripția: “G. O. D. F. – O. R. BUCURE;TI – 6001 – 10 ANI. R. L. Humanitas.” Loja masonică românească “Humanitas” s-a constituit la data de 23 iunie 1991 în obediența Marelui Orient al Franței, fiind prima lojă fondată de acesta după 1989 în România. În adormire un timp, a fost redeșteptată în data de 11 aprilie 1998. Această lojă lucrează Rit Francez, are 40 de membri și în data de 1 iulie 2005 a fost membră fondatoare a Marelui Orient din România. Printre maeștri venerabili a Mircea Deac, Mare Maestru al Marelui Orient din România.

Mircea Deac a fost un critic de artă român, expert în arta românească, care s-a născut la data de 9 septembrie 1921 la Oltenița și a decedat la data de 6 februarie 2005 la București. A urmat Facultatea de Litere si Filozofie avândui ca profesori pe Tudor Vianu și George Oprescu și Academia de Arte, sub îndrumarea lui Camil Ressu și Alexandru Ciucurencu. A obținut doctoratul în Cinema și Audiovizual la Universitatea Sorbona din Paris. A activat ca pictor afiliat la grupul Maisons des Artistes din Paris. A fost profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Director al Artelor și Oficiului de Expoziții din Ministerul Culturii,membru al Uniunii ziariștilor profesioniști din România, membru fondator și vicepreședinte al Societății Colecționarilor de Artă din România și codirector la revista Pro Arte. Printre numeroasele sale funcții amintesc și: director asociat la Agenția de comunicare și publicitate “Tempea & Deac”, expert consultant în comunicații pe proiecte PHARE-BCEOM și fondator al Galeriei bucureștene “Occident”.

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Insigna - Cercul de turism Viitorul București

Turismul este călătoria realizată în scopul recreării, odihnei sau pentru afaceri. Organizația Mondială a Turismului (O.M.T.) definește turiștii ca fiind persoanele ce „călătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reședință permanentă pentru o durată de minimum douăzeci și patru de ore dar nu mai lungă de un an consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei activități remunerate în localitatea vizitată.” Turismul a devenit o activitate de recreere globală populară. Turismul este ramura economică cea mai puternică pe plan mondial. În 2004 s-au obținut în acest sector, conform O.M.T. circa 623 miliarde de dolari americani. Cu aproximativ 100 milioane de angajați la nivel mondial, turismul se evidențiază și ca cel mai important angajator. Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate. Traversată de apele Dunării, România are un scenariu sensibil, incluzând frumoșii și împăduriții Munți Carpați, Coasta Mării Negre și Delta Dunării. Cu rolul de a puncta peisajele naturale sunt satele, unde oamenii de acolo trăiesc și mențin pentru sute de ani tradițiile. În România este o abundență a arhitecturii religioase și a orașelor medievale și a castelelor, ce accentuează și valorifică potențialul turistic al României.

Insigna - Regia autonomă Monetăria Statului

În spatele unor porți masive, se bate moneda românească de către nu mai mult de 300 de muncitori. Afacerea este profitabilă, deși nu pare. Monetăria se autofinanțează, fiind o firmă care negociază cu Banca Națională, în fiecare an, cât costa imprimarea stemei și a valorii pe rondele metalice. La fel negociază și cu Președinția, ori alt beneficiar, cât costă realizarea ordinelor și decorațiilor naționale, ori a medaliilor, plachetelor sau insignelor curente. Artiștii specialiști cizelatori lucrează zilnic cu kilograme de aur. Procesul de fabricaţie începe în atelierul de. Este cel mai experimentat din branșă. El a creat aproape toate monedele care au fost puse în circulaţie în ultimii 40 de ani. Are însă un regret; ar fi vrut să realizeze o monedă cu chipul lui Vlad Țepeș, dar deoarece acesta a fost singurul domnitor pe timpul căruia unde nu a existat îndeletnicirea FURT, nu s-a comandat deoarece era un apropo direct la vechea și încă actuala îndeletnicire românească. Munca de gravor implică talent dar şi multă migală. Să dai chip pieselor de ipsos dar și plastilinei nu este deloc uşor. Lucrul la o monedă poate să dureze chiar şi o săptămână. Vasile Gabor îşi aminteşte cum lucra pe vremea comuniștilor. Erau zile în care trebuia să realizeze, contra-cronometru, monede și medalii aniversare pentru soţii Ceauşescu. Amândoi erau sărbătoriți în ianuarie și mai întotdeauna comenzile veneau în ultima clipă. Machetele din ipsos sunt apoi transformate în machete din răşină. Acestea sunt preluate de un dispozitiv special numit pantograf. Utilajul transpune imaginea de pe macheta din rășină, pe o piesă din metal. Astfel sunt realizate matriţele după care se bate moneda. Procedeul poate să dureze şi până la 35 de ore. Nea Tomiță, cum îi spun colegii, lucrează la pantograph din anul 1968, el aflând, printre primii, cum vor arăta monedele care urmează să fie puse în circulaţie, dar avea obligația de fi foarte discret. După ce sunt realizate matrițele, se trece la baterea propriu-zisă a monedelor. Un angajat al Monetăriei care stă zilnic la gura mașinii care scuipă 750 de monede pe minut, le trece prin palme, le caută atent de defecte și le varsă apoi în saci, nu câștigă lunar mai mult de 2000 de lei. Sunt, până la urmă, niște mecanici de utilaje care produc niște șaibe, niște table presate, explică directorul. „Au valoarea pe care o scrii pe ele”, închide orice comentariu șeful de productie. La fel gândesc și „mecanicii”, cel puțin declarativ. Majoritatea și-au petrecut ultimii 20 de ani din viață acolo și se pun în pielea cofetarului care a făcut prea multă ciocolată la viața lui, și acuma i se apleacă. În acest perimetru, în care banii sunt făcuți la „foc automat”, au acces doar angajaţii experimentaţi, după ce au fost supuși la nenumărate teste psihologice. Se pune întrebarea „Cât costă totuşi un ban? Sunt informaţii confidenţiale, dar directorul general al Monetăriei Statului declară că;

“Un ban nu costă un ban”.

Ghițulete face bani la Monetarie de prin 1986, de când Ceaușescu înca mai bătea lei cu anul 1966, ca să nu știe dușmanul imperialist câtă masă monetară și ce inflație are Romania. “Ștampilele” sculptate răbdător de mâna magică a lui Ghițulete fac cunoștință cu producția de serie în mașini importate din Germania. De acolo „șaibele” se varsă în cuvele din care ies fișicuri roze, cuminți, pe banda care duce către ambalajul de plastic. De aici preia legatura Angela Fluerici, care-și menține condiția fizică, de prin 1978, trecând dintr-o mână în alta pachetele cu câte 10 fișicuri plastifiate de 10 bani. Cântarul arată 2028-2032 de grame, nicio sutime în plus sau minus, ca altfel se rup toate și se caută moneda buclucașa care a scăpat numărătorii mașinii. Patru grame sunt suficiente ca să se ia tot procesul de producție de la capăt. La fel s-ar întâmpla dacă vreunui angajat i s-ar rătaci vreo „rondea ștampilată” prin buzunare. De altfel, niciun angajat al Monetariei nu-și poartă portmoneul cu el. Toate stau închise în vestiare. Dacă au fost cazuri de furt? „Istoria e lungă..., dar au fost înainte de 1989”. Filtrul detector de metale, de la ieșirea din hala de producție, arată că cinstea se cere testată, totuși, de câteva ori pe zi. Nici n-ar fi vreo afacere; 100 lei în monede actuale de 1 ban cântăresc 24 kg, iar în monede de 50 de bani cântăresc 1,3 kg, nemailuând în calcul și volumul acestora. Prin urmare, angajații Monetăriei privesc problema detașat: “moneda nu-i decât o șaiba oarecare”. Valoarea mică a produsului face nerentabil gândul jafului. Pe lângă monedă românească Monetăria națională mai produce, contra cost, şi monede ale altor ţări cum este leul moldovenesc, dar şi medalii, decoraţiuni şi obiecte de cult pe care le vinde prin reţeaua proprie de magazine. Obiectele de cult sunt realizate de numai cinci cizelatori. În ţară au mai rămas doar zece astfel de meșteri. La realizarea odoarelor bisericești se trudește cu lunile și pentru acestea, pe piața de profil, Monetăria a devenit un brand care pune la colț măiestria călugărilor greci. În timpul procesului de fabricaţie au apărut şi apar unele erori. Rezultă astfel monede şi bancnote cu defecte care sunt foarte căutate de către colecţionari. “Un 50 de bani poate să coste și 100 de euro dacă este o eroare de batere frumoasă”, spune Daniel Obreja, un colecţionar care a făcut o pasiune pentru leii cu greșeli de fabricatie. Colecţia sa de bancnote şi monede cu defecte, din toate perioadele istorice, este impresionantă. „Pe o parte e valoarea de 2 lei şi pe cealaltă e valoare de 1 leu”, este doar una din exponate.

La data de 22 aprilie 1867 – se promulga Legea Monetara a României, care stabileste moneda nationala – LEUL. Diviziunea se numeste ban si este egala cu a suta parte din leu. Prima Monetarie a fost infiintata la data de 24 februarie 1870 intr-un sediu de pe Soseaua Kisselef, eveniment desfasurat in prezenta domnitorul Carol I, a primului ministru Alexandru Golescu si a lui I.C. Bratianu. Pîna la sfîrsitul anului, aici se bat 5000 de piese din aur de 20 LEI si 400000 de piese din argint de 1 LEU, cu efigia domnitorului pe avers. Moneda 1 leu 1870 este prima moneda româneasca pe care apare numele monedei nationale – “leu”. Aflata sub suzeranitate turceasca, Romania reuseste sa faca primul pas in incercarea de a emite o moneda nationala cu efigia principelui roman pe avers. Din cauza protestului Imperiului Otoman, activitatea monetara a incetat dupa citeva luni, iar monedele din argint prevazute in lege au fost executate în Belgia. Portretul domnitorului nu mai apare pe nici una din ele. Activitatea monetariei se pare totusi ca a continuat si dupa 1870, pentru ca în 1871 se mentioneaza o medalie batuta aici, medalie dedicata aniversarii a 400 de ani de la ctitorirea manastirii Putna Dupa recunoasterea independentei de stat a Romaniei la Congresul de la Berlin, Monetaria isi reia baterea de moneda in 1879, de data aceasta fara nici o ingradire. Asa-numita perioada de aur a Monetariei este considerata cea cuprinsa intre anii 1879-1885. Dupa 1890, exceptand emisiunea de monede din aur 20 lei, timp de 45 de ani moneda romaneasca se comanda in strainatate, desi tentative de reinfiintare a Monetariei au existat in 1924 si 1929. Monetaria a continuat sa existe o perioada, ocupandu-se doar cu baterea de medalii. Din datele istorice nu reiese data exacta de cand n-a mai functionat aceasta prima Monetarie, insa se cunoaste anul demolarii sediului - 1912. Legea nr. 391 din 22 februarie 1935 corecteaza si completeaza sistemul monetar existent în scopul armonizarii si a acordarii sale la necesitatile de schimb ale pietei. De data aceasta ideea reînfiintarii Monetariei este bine primita, iar Decretul regal nr. 392 din aceeasi zi hotaraste înfiintarea Monetariei Nationale. Cu finantare din partea Bancii Nationale, lucrarile de constructie a sediului incep pe 25 mai. 7 luni mai tirziu lucrarile sunt terminate iar constructia se preda Ministerului de Finante, în subordinea caruia urma sa functioneze monetaria. Pe 20 decembrie 1935, se inaugureaza într-un nou local din strada Fabrica de Chibrituri nr. 30 Monetaria Nationala ca administratie publica comerciala cu personalitate juridica proprie si gestiune autonoma. Prima moneda batuta la Monetaria Statului dupa reinfiintarea ei este 250 Lei 1935. În poza de deasupra este reprezentat vechiul local al Monetăriei Statului, care era pe şoseaua Kisselef, iar jos este reprezentat noul local, cel actual, din strada Fabrica de chibrituri, inaugurat la data 15 decembrie 1935, din iniţiativa regelui Carol II al României.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale Bucureștiului de acum sau altădată.