Epaminonda's Blog.....: SCHENKENFELDEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea austriacă SCHENKENFELEDEN,

bundes landul AUSTRIA SUPERIOARĂ, dar și câteva

trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite

Biserica

Biserica Calvarul și Cimitirul

O intrare în localitate

Hotelul

Biserica Calvarul

Vedere generală

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx_________

O MEDALIE, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Ferdinand I Întregitorul

100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România 1918 - 2018

Consiliul Județean Suceava - Muzeul Bucovinei 28 noiembrie 2018

Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă, după Basarabia. La data 28 noiembrie 1918, a avut loc Proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei - la 27 Martie - şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918. Pentru a realiza unirea Bucovinei cu România, la data de 27 octombrie 1918, mişcarea naţională a românilor bucovineni a organizat la Cernăuţi o mare adunare politică „în scopul de a se proclama Constituanta şi de a alege un Consiliu Naţional, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”. Consiliul Naţional a fost format din 50 de membri, majoritatea români, preşedintele acestui consiliu fiind ales Iancu Flondor, un mare patriot din zona Bucovinei. Acest Consiliu Naţional a condus practic Bucovina timp de o lună de zile până când s-a unit cu România. Cu ocazia declaraţiei de unire a Bucovinei cu Regatul României, ce a fost citită de Iancu Flondor, au avut loc tot felul de manifestări cultural – patriotice, care mai de care mai deosebite. „Declaraţia a fost primită cu unanimitate şi aclamată delirant de întreaga adunare, stând în picioare şi bătând din palme aproape zece minute. Nu era ochi care să nu fie copleşit de lacrimi, drept urmare a marii însufleţiri care domnea spiritele prezenţilor”, a arătat profesorul Constantin Marinescu.

La data de 12 noiembrie 1918, a avut loc cea de-a doua şedinţă a Consiliului Naţional din Bucovina, ocazie cu care s-a înfiinţat guvernul condus de Iancu Flondor, din care mai făceau parte şi 11 secretari de stat. După această şedinţă, Consiliul Naţional a devenit autoritatea unică peste întreg teritoriul Bucovinei. În ziua de 25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional s-a adunat din nou, de această dată discutându-se despre părerea minorităţilor (polonezi, germani şi evrei) în legătură cu unirea Bucovinei cu Regatul Bucovinei. Marea lor majoritatea au fost de acord cu unirea, însă au dorit în schimb ca învăţământul să se poată dezvolta liber în Bucovina. După această nouă întâlnire a urmat alegerea delegaţilor, ţinându-se cont de ponderea fiecărei naţionalităţi. Astfel, au fost aleşi 74 de delegaţi români, 13 ruteni, şapte germani şi şase polonezi. În afara acestor delegaţi, în ziua de 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi s-au deplasat mii de bucovineni ce au dorit să fie prezenţi la evenimentul istoric ce a marcat unirea Bucovinei cu România. În procesul – verbal al Congresului general al Bucovinei au fost menţionate următoarele observaţii ce au stat la baza unirii Bucovinei cu România, după cum se arată în Arhivele Statului Bucureşti: „La fundarea Principatelor Române, Bucovina care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; În cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; În 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale”. Tot la data de 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a anunţat puterile Antantei că locuitorii acestui teritoriu au decis să revină la vechile hotare, respectiv la Regatul României, „în virtutatea drepturilor popoarelor de a-şi hotărî singure soarta”. Delegaţia Bucovinei a ajuns la Iaşi în ziua în care regele Ferdinand, împreună cu guvernul şi celelalte autorităţi ale statului au plecat la Bucureşti, după ce au fost nevoiţi să se refugieze din cauza ocupării capitalei de către armata germano – austro – ungare. Bucovinenii s-au alăturat regelui Ferdinand şi au luat parte la revenirea triumfală a acestuia în capitala ţării întregite.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Muzeul Județean din Suceava (cunoscut și sub numele Complexul Muzeal Bucovina) este principala instituție muzeală din acest județ. El funcționează într-o clădire construită între anii 1902-1903, în stil baroc, situată pe strada Ștefan cel Mare, la nr.33, în centrul municipiului Suceava. Clădirea Muzeului Județean din Suceava a fost inclusă în anul 2004, sub denumirea de Fosta prefectură, azi Complexul Muzeal „Bucovina”, pe lista monumentelor istorice ale județului. Clădirea care în prezent găzduiește sediul Muzeului Bucovinei și secțiile de istorie și de artă ale acestuia a fost construită la începutul secolului al XX-lea, în perioada în care primar al Sucevei era Franz Des Loges, după planurile arhitectului austriac Julius Bochner. Lucrările la noul edificiu încep în primăvara anului 1902, fiind finalizate în aprilie 1903. Inițial, destinația edificiului a fost de sediu administrativ al Căpităniei Districtuale (Kreisamt) Suceava. Pe lângă rolul de sediu al Căpităniei Districtuale, clădirea mai adăpostește Oficiul poștal și telegrafic și pe cel vamal. După Unirea Bucovinei cu România, clădirea a servit ca sediu al Prefecturii județului Suceava, iar după 1944 ai a funcționat Sfatul popular al orașului Suceava. Acum i se adaugă o nouă aripă, pe latura de nord, ocupată ulterior de Arhivele Statului. Începând din anul 1968 adăpostește Secția de Istorie a Muzeului Județean Suceava.Între anii 1976-1979 edificiul este supus unor ample lucrări de renovare și de reamenajare interioară, cea mai mare parte a etajului fiind modificată pentru a corespunde cerințelor găzduirii Muzeului de Istorie din Suceava. Clădirea are două niveluri (parter și etaj), unde încăperile sunt dispuse simetric. Atât la parter, cât și la etaj, de o parte și de alta, se deschid din holul central, coridoare longitudinale, de-a lungul cărora se înșiruie camerele (câte 25 pe nivel). Modulul arhitectural central, care depășește prin înălțime aripile clădirii, este pus în evidență și de un ușor decroș, în axul căruia se găsește la parter intrarea, iar la etaj un balcon din fier forjat și un altorelief reprezentând stema imperială a monarhiei habsburgice, mărginită lateral de o cunună. Stema este sculptată în gresie și înfățișează un vultur bicefal. Același decroș este prezent și la cele două extremități ale edificiului dinspre Strada Ștefan cel Mare. Fațada este împărțită pe orizontală în două registre: cel corespunzător parterului, cu ferestre dreptunghiulare prinse într-un parament de bosaje de tip rustic, și cel superior, cu ferestre deasupra cărora sunt dispuse elemente în relief, fie sub formă triunghiulară, fie sub formă de bare orizontale, alternând grupat. Clădirea are un stil arhitectural eclectic, trăsăturile baroce îmbinându-se cu elemente neoclasice

caracteristice edificiilor destinate să găzduiască instituții administrative austriece. Muzeul Bucovinei este cea mai importantă instituție de profil din județul Suceava, fiind constituit în prezent dintr-un ansamblu de muzee și situri medievale dispuse atât în municipiul Suceava cât și pe teritoriul județului. Înființarea unui muzeu la Suceava este strâns legată de începerea lucrărilor de restaurare la Cetatea de Scaun de la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub patronajul arhitectului austriac Karl Adolf Romstorfer, după ce, timp de peste două secole, cetatea a fost părăsită și ruinată. Pentru a împiedica dispersarea materialelor descoperite în urma lucrărilor de la Cetatea de Scaun sau mutarea lor la Muzeul Regional din Cernăuți (recent înființat), la propunerea profesorului Iosef Fleișer, se solicită autorităților austriece ale vremii înființarea unui muzeu local la Suceava. Prin urmare, Dieta Bucovinei aprobă statutele Societății „Muzeul” la data de 7 noiembrie 1899. Rolul declarat al noii înființate societăți este acela de a servi la cunoașterea țării din punct de vedere arheologic, istoric, artistic, etnografic și de științele naturii. După anul 1990 se petrec câteva schimbări în cadrul muzeului sucevean, care devine Complexul Muzeal Bucovina, iar apoi, în 1994 Muzeul Național al Bucovinei, în subordonarea directă a Ministerului Culturii. În prezent, instituția are secții de arheologie, istorie, științele naturii, artă, memoriale, observator, bibliotecă (cu peste 82000 de volume), laborator zonal de restaurare și conservare, și patronează mai multe publicații de specialitate, între care Anuarul Muzeului Bucovinei.

Insigna sportivă - N.C.Foresta Fălticeni - 1954

Foresta Fălticeni, echipă cunoscută și sub numele de Foresta Suceava, a fost un club de fotbal care a jucat înainte de desființare la Fălticeni, dar și pentru o vreme în prima ligă în municipiul Suceava, pe Stadionul Areni (12500 locuri). Echipa, fondată în anul 1954, a promovat în 1997 în Divizia B, a retrogradat în 1999, a promovat din nou în 2000 și a retrogradat în 2001, echipa fiind desființată în 2002 din cauza neplății datoriilor. Cea mai mare performanță a echipei a fost meciul cu Dinamo din anul 2000, când echipa a revenit din minutul 60 de la 4-0, și i-a învins pe dinamoviști cu 5-4. Cea mai mare performanță în Cupa României a fost în sezonul 1966 – 1967, când în Divizia C fiind, ajunge până în finală, pierzând împotriva echipei Steaua. Traseul a fost următorul: șaisprezecimi: 05.03.1967, Fălticeni, 1-0 cu Steagul Roșu Brașov; optimi: 05.04.1967, Ploiești, 0-0 cu FC Poli Timișoara; s-a calificat deoarece avea lotul mai tânăr; nu exista regula penalty-urilor de departajare, iar regula rejucării se aplica doar în finală; în caz de egalitate după 120 de minute, arbitrul aduna vârstele jucătorilor iar echipa care avea suma vârstelor mai mică se califica mai departe; sferturi: 03.05.1967, Suceava,1-1 cu FC Politehnica Iași după prelungiri, s-a calificat deoarece avea lotul mai tânăr; semifinale: 28.06.1967, Bacău , 1-0 cu FC Rapid București; finala: 02.07.1967, București, stadion Republicii, 0-6 cu FC Steaua București. Alte denumiri ale echipei au fost: Avântul Fălticeni (1954–1956), Recolta Fălticeni (1956), Energia Fălticeni (1957), Chimia Fălticeni (1982–1988), NC Foresta Fălticeni (1997–2002). Culorile tradiționale ale echipamentului de joc au fost: complet galben – pentru meciurile din deplasare; șort verde, jambiere și tricou galben – pentru meciurile de acasă. Echipa era poreclită: Galben-verzii sau The Forest of Fălticeni.

Fălticeni este un municipiu din județul Suceava, situat în nord-estul României, provincia istorică Moldova. La recensământul din anul 2011, localitatea avea o populație de 24619 locuitori, fiind al doilea centru urban ca mărime al județului. A fost declarat municipiu în anul 1995. Înainte de reforma administrativă din anul 1950 a fost reședința fostului județ Baia. Fălticeni se remarcă prin numărul ridicat de oameni de cultură și oameni de știință români care s-au născut, au locuit, au studiat ori au creat în acest oraș. Prima atestare scrisă este din data de 15 martie 1490, când vistiernicul Isac a cumpărat satul Fulticenii de pe Șomuz de la Neacșa, fiica lui Hanea, cu 200 de zloți țărănești. Conform recensământului din anul 2011 populația municipiului Fălticeni se ridică la 25723 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 29787 locuitori) dintre care: români – 92,7% și restul – necunoscută sau altă etnie. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (90,61%), cu o minoritate de ortodocși de rit vechi (1,15%). Pentru 5,5% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Câteva dintre personalitățile care s-au născut sau au trăit vremelnic în acest oraș sunt: Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Anton Holban, Nicolae Labiș, Horia Lovinescu, Grigore Ilisei, Arthur Gorovei, Eugen Lovinescu, Mihai Gafița, Constantin Ciopraga, Matei Millo, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Irimescu, Dimitrie Leonida, Maria Olaru, etc. Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Muzeul de Artă Ion Irimescu, inaugurat în anul 1974 în clădirea fostei Prefecturi Baia
Muzeul Apelor Mihai Băcescu, inaugurat în anul 1982 în clădirea fostului Tribunal Baia
Galeria Oamenilor de Seamă, muzeu inaugurat în anul 1972 ăn casa donată de scriitorii Horia și Vasile Lovinescu
Casa memorială Mihai Sadoveanu, inaugurată în anul 1987
Casa memorială Arthur Gorovei
Biserica Adormirea Maicii Domnului, construită 1824 – 1827
Biserica de lemn Sfântul Gheorghe, construită secolul al XVIII-lea
Biserica Sfântul Nicolae, construită 1798, în cartierul Șoldănești
Biserica Sfinții Voievozi-Grădini, construită 1807, situată în cartierul Grădini
Biserica Sfântul Anton din Padova, construită 1858
Sinagoga Mare, construită 1795 din lemn, reconstruită din piatră și cărămidă în anul 1852
Podul medieval din Șoldănești, construit din piatră în secolul al XV-lea
Fosta Școală Domnească, înființată în anul 1842, denumită ulterior Școala Primară “Alexandru Ioan Cuza”.

Liceul militar Ștefan cel Mare

Promoția 1975 * 40 de ani

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-1517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Colegiul Militar Liceal “Stefan cel Mare” a fost infiintat la 25 noiembrie 1924, la Cernauti, actul sau de nastere fiind consfintit prin inalt Decret Regal nr. 3889, semnat de Regele Ferdinand. Evenimentele din perioada 1940-1945 au marcat existenta liceului, determinand mutarea acestuia - de la Cernauti la Roman (iunie 1940), laTargoviste (iulie 1940) apoi la Cimpulung Muscel (octombrie 1940), din nou la Cernauti (octombrie 1941), apoi la Timisoara (ianuarie 1944) si la Pitesti (ianuarie 1945) - si in final desfiintarea (mai 1945). Liceul se reinfiinteaza sub numele de Scoala Militara Medie Nr.1 Campulung Moldovenesc, la 1 septembrie 1953, functionand timp de 3 ani, pana la terminarea constructiei cu destinatie speciala din Campulung Moldovenesc, la Iasi, in localul Scolii Militare de Ofiteri de Infanterie nr. 3. La implinirea a 450 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare, la 2 iulie 1954, institutia reprimeste numele marelui voievod si devine Scoala Militara Medie « Stefan cel Mare » Campulung Moldovenesc. Liceul se muta in localul nou construit din garnizoana Campulung Moldovenesc in perioada 1-10 august 1956. Schimbarea denumirii institutiei din Scoala Militara Medie « Stefan cel Mare » in Liceul Militar “Stefan cel Mare” a avut loc la 1 ianuarie 1957, iar incepand cu 1 decembrie 1999, Liceul Militar « Stefan cel Mare » isi schimba denumirea in Colegiul Militar Liceal “Stefan cel Mare”. La aniversarea a 80 de ani de existenta, la 25 noiembrie 2004, colegiul a fost decorat cu Ordinul Virtutea Militara in Grad de Cavaler cu insemne pentru militari. La 25 noiembrie 2009, la aniversarea a 85 de ani de la infiintare, seful Statului Major al Fortelor Terestre confera Colegiului Militar Liceal "Stefan cel Mare" "Emblema de Onoare a Fortelor Terestre". Cu acelasi prilej, institutiei i-a fost inmanat Steagul de Identificare. Au absolvit Colegiul Militar Liceal „Stefan cel Mare” peste 11000 de elevi, cuprinsi in 73 de promotii. Cei mai multi au imbratisat si s-au remarcat in cariera militara, aproximativ 200 fiind avansati la gradul de general. Alti absolventi au realizari importante in cercetarea stiintifica, in viata economica, sociala si culturala.

Insigna sportivă - Clubul sportiv municipal Suceava

Clubul Sportiv Municipal Suceava (C.S.M.) s-a înființat în anul 1972, inițial cu următoarele secții sportive; atletism, fotbal, rugby și volei. Ulterior, în anul 1976 s-au adăugat secțiile de lupte greco-romane, hochei pe gheață, în 1978 patinaj viteză, în 1979 handbal, în 1981 înot, în 1990 baseball și canotaj. Rezultatele bune nu au întârziat să apară, chiar din primul an de la înființare prin promovarea echipei de rugby în divizia A, dar și prin alți sportivi ai altor secții cum ar fi; atletism, lupte, greco-romane, fotbal, înot, canotaj și tir cu arcul. Beneficiind de o baza largă de selecție, de antrenori valoroși precum și de un management eficient C.S.M. Suceava ajunge unul din cele mai importante cluburi sportive din Romania cucerind prin sportivii săi peste 100 de medalii internaționale și alte multe medalii naționale. Sus am postat două logo-uri ale C.S.M. Suceava.

Placheta - Festivalul cinecluburilor pionierești

Câmpulung Moldovenesc - 1973

În incinta Caselor de cultură ale pionierilor și școlarilor, în regimul comunist se defășurau diverse și atractive activități pionierești precum cinecluburi, cercuri de modelism, fotografie, desen, grafică , pictură, carting, meșteșuguri populare ușoare - artizanat, cusături, împletituri, sculptură în lemn - învățarea cântatului la diferite instrumente muzicale, etc. Periodic participanții la aceste cercuri și cluburi participau la festivaluri concurs organizate pe grupuri de județe sau pe plan național. Produsul medalistic de mai sus este o plachetă realizată și conferită participanților la Festivalul cinecluburilor pionierești ce a avut loc în anul 1973 în municipiul Câmpulung Moldovenesc din județul Suceava.

Câmpulung Moldovenesc, până în 1950 - Câmpulung, uneori - Câmpulung-Bucovina, în limba germană – Kimpolung, în limba maghiară – Moldvahosszúmező, în limba poloneză – Dołhopole, în limba ucrainiană - Довгопілля/Dovhopillja, este un municpiu din județul Suceava. Înainte de reforma administrativă din anul 1950 a fost reședința fostului județ Câmpulung. Orașul este localizat în depresiunea intramontană Câmpulung, ce desparte Obcinele Bucovinei de Munții Stânișoarei. Municipiul este situat pe șoseaua europeană E576 (DN17) la o distanță de aproximativ 70 km de municipiul Suceava. Orașul are legătură la sistemul feroviar român, prin două stații CFR (Gara Câmpulung Moldovenesc și Gara Câmpulung Est) situate pe magistrala feroviară Suceava-Vama-Floreni-Ilva Mică. Rețeaua hidrografică este formată din râul Moldova, afluent de dreapta al râului Siret. Moldova izvorăște din Obcina Mestecănișului, de pe versantul sudic al culmii Alunișului (1249 metri) și, în drumul său către vărsare, străbate longitudinal de la vest la est teritoriul municipiului Câmpulung Moldovenesc. La recensământul din anul 2011 municpiul număra 16722 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 20041 locuitori) dintre care: români – 95% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului sucevean Câmpulung Moldovenesc astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,145, romano catolici – 1,28%, penticostali – 1,82% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ținut de legende și meleag pitoresc, înconjurat de codrii de brad și molid, Câmpulung Moldovenesc are o istorie îndelungată, care începe cel puțin odată cu întemeierea Moldovei. Așezarea a fost rând pe rând centrul unei uniuni de obști sătești libere, capitală a unei formațiuni politice prefeudale, pe unde, potrivit tradiției, au trecut, venind din Maramureș, și Dragoș descălecătorul și Bogdan (1359–1365), întemeietorul Moldovei. Prima mențiune scrisă despre Câmpulung Moldovenesc și cunoscută până acum datează din 14 aprilie 1411, din vremea lui Alexandru cel Bun (1400–1432), prin care Mănăstirea Moldovița primea satul Vama, „mai jos de Câmpulung”. În istoria zonei se petrec și alte evenimente cu implicații pentru destinele Moldovei. Astfel, Alexandru Lăpușneanu trece cu oștile spre Transilvania în 1556–1557, iar în vremea lui Gheorghe Ștefan (1653–1658) are loc în aceste locuri o luptă între oastea moldoveană și armata nobilimii transilvănene. În secolul al XVII-lea, când polonezii ocupă vremelnic nordul Moldovei, în Câmpulung își are reședința unul dintre comandanții armatei polone. Etapa ocupației austriece începe în anul 1774, când trupele habsburgice ocupă nord-vestul Moldovei, în momentul în care armatele rusești se retrăseseră, iar Imperiul Otoman ieșise slăbit în urma războiului de șase ani (1768–1774). Între anii 1775 și 1918 se disting mai multe etape fiecare cu specificu propriu: perioada de administrație militară (1775–1786), perioada încorporării părții de nord a Moldovei la cercul administrativ teritorial al Galiției (1786–1848) și perioada în care Bucovina este recunoscută ca ducat autonom al imperiului, și în care, pe fondul politicii habsburgice de exploatare economică, socială și națională, se declanșează lupta patrioților români din aceste teritorii pentru a-și păstra ființa națională (1848–1918). Primul guvernator militar după ocupația din 1775 este generalul Gabriel Freiheer von Splény, până în anul 1779. Îl urmează generalul baron Karl von Ensenberg, până în noiembrie 1786, când Bucovina trece sub administrație civilă, ea fiind încorporată guvernământului civil din Liov (centrul administrativ al Galiției) ca al nouăsprezecelea cerc al acestei provincii. Evenimentul se petrece după ce împăratul Iosif al II-lea vizitase a doua oară Bucovina între 24–27 iulie 1786. Această măsură nemulțumește profund populația autohtonă, fapt care ajunge până la guvernul central din Viena, astfel că la 27 septembrie 1790 se publică o declarație în care se afirmă că unirea din 1786, făcută numai cu intenția de a simplifica administrația publică, nu mai poate dăinui din cauza deosebirilor de limbă, obiceiuri și datini, și în consecință, se hotărăște ca Bucovina să nu mai fie socotită parte integrantă a Galiției, dar totuși, pentru ușurință, administrația să rămână mai departe în jurisdicția administrativă a Galiției. Totalitatea funcționarilor aduși sub administrația guvernului din Liov au fost străini. Dintre cei nouă șefi ai administrației locale până în 1849, numai primul a fost român, boierul Vasile Balș. Dominația austriacă aduce pe aceste locuri și populație germană, țipteri din comitatul german Zips, din care mulți se stabilesc pe aceste meleaguri. Cea mai mare parte dintre „țipteri” s-au repatriat în Germania exact înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. În momentul instaurării stăpânirii habsburgice, Câmpulungul era deja pe cale de a deveni târg, ca urmare a intensificării schimburilor economice, a creșterii producției de mărfuri. Primele dovezi scrise în care localitatea e amintită „târg” sau „târgușor” sunt din 1783 și 1787, fapt pe care stăpânirea habsburgică îl recunoaște oficial printr-un document din 1794 emis de Curtea de la Viena. Momentul acordării autonomiei Bucovinei reprezintă o recunoaștere a puternicei unități culturale românești, păstrată de multe veacuri și adeverită chiar de împăratul Franz Josef I. La sfârșitul secolului al XIX-lea este construită linia ferată Dărmănești – Câmpulung Moldovenesc, localitatea devenind astfel legată la rețeaua de căi ferate. În 1938, este inaugurată linia ferată Vatra Dornei–cluj Napoca, prin Floreni la Ilva Mică. În anul 1907, la insistențele contelui Franz von Bellegarde (1833-1912), deputat de Câmpulung în parlamentul austriac, împăratul Franz Joseph emite Decretul împărătesc austriac pentru întemeierea unui gimnaziu complet cu opt clase în orașul Câmpulung Moldovenesc, astăzi Colegiul Național “Dragoș Vodă”. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, la care participă și numeroși bucovineni, consfințește hotărârea luată la Cernăuți, în data de 28 noiembrie 1918, atunci când Congresul General al Bucovinei adoptă moțiunea privind unirea necondiționată a Bucovinei cu regatul României, împlinind astfel idealul de unitate a tuturor românilor. Perioada ce a urmat Marii Uniri din 1918 constituie pentru dezvoltarea zonei o epocă de puternic avânt, reconstruindu-se din temelii ceea ce distrusese Primul Război Mondial. Urme ale luptelor pot fi văzute și astăzi în pădurile Obcinilor Feredeului și Mestecănișului. Existența orașului Câmpulung Moldovenesc ca reședință de județ este întreruptă de către noua împărțire administrativă legiferată în anul 1950, după model sovietic. Prin urmare, fostul județ Câmpulung este înglobat în regiunea Suceava, iar orașul devine reședința raionului Câmpulung, unul dintre cele douăsprezece raioane ale regiunii nou formate. La data de 1 septembrie 1953 se înființează Școala Militară Medie nr. 1 Câmpulung Moldovenesc, succesoarea școlii militare înființate la Cernăuți în anul 1924. În august 1956 instituția de învățământ se mută în garnizoana construită la ieșirea estică din Câmpulung Moldovenesc, în cartierul Capu Satului, după ce timp de trei ani a funcționat la Iași. La 1 ianuarie 1957 numele școlii se schimbă în Liceul Militar „Ștefan cel Mare”, iar în prezent se numește Colegiul Militar Liceal “Ștefan cel Mare”. În anul 1968 se realizează o nouă împărțire teritorială a României, prin desființarea regiunilor și a raioanelor și înființarea județelor. Ca urmare, Câmpulung Moldovenesc este transformat din reședință de raion într-un simplu oraș în cadrul județului Suceava, pentru ca în anul 1995 să fie ridicat la rangul de municipiu. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale municipiului Câmpulung Muscel:
·       Biserica romano catolică Înălțarea Domnului - construită în 1815 –se află pe Calea Transilvaniei la nr. 31A
·       Biserica de lemn Nașterea Domnului - construită în perioada 1855-1858 – se află pe Strada Vasile Cârlova, în cartierul Capu Satului.
·       Biserica Sfântul Dumitru - construită în 1883 – se află pe Strada Ion Ștefureac, la nr. 7
·       Biserica Sfântul Nicolae - construită în perioada 1887-1896 – se află pe Calea Bucovinei, la nr. 24, în centrul orașului.
·       Biserica Adormirea Maicii Domnului - construită în 1913 – se află pe Calea Transilvaniei, la nr. 8, în centrul orașului.
·       Fosta prefectură a județului Câmpulung, azi Muzeul „Arta Lemnului” – clădire monument istoric construită la sfârșitul secolului al XIX-lea – se află pe Calea Transilvaniei nr. 10, în centrul orașului.
·       Fosta primărie, azi spații comerciale – clădire monument istoric construită în 1896 – se află pe Calea Transilvaniei, la nr. 2, în centrul orașului.
·       Școala Generală nr. 3 „Bogdan Vodă” – clădire monument istoric construită în secolul al XIX-lea, se află pe Calea Bucovinei la nr. 26, în centrul orașului.
·       Școala Generală nr. 2 „George Voevidca” – clădire cu valoare arhitecturală, construită în 1937 - Calea Bucovinei la nr. 206, în cartierul Capu Satului.
·       Colegiul Național Dragoș Vodă - clădire cu valoare arhitecturală, construită în perioada 1919-1934 – pe Strada Liceului nr. 1, în centrul orașului.
·       Poșta – clădire cu valoare arhitecturală - pe Calea Bucovinei la nr. 33, în centrul orașului.
·       Banca Comercială Română – clădire monument istoric construită în 1940 - pe Calea Transilvaniei la nr. 6-8, în centrul orașului.
·       Spitalul de Psihiatrie – clădire cu valoare arhitecturală, construită în perioada 1885-1889 - pe Strada Trandafirilor, la nr. 2, în centrul orașului.
·       Gara Câmpulung Moldovenesc – clădire cu valoare arhitecturală - pe Strada Gării la nr. 8, în centrul orașului.
·       Gara Câmpulung Est – clădire cu valoare arhitecturală, construită în 1888- pe Calea Bucovinei, în cartierul Capu Satului.
·       Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă” – gospodărie tradițională din Câmpulung Moldovenesc, organizată ca muzeu - pe Strada Vornic Grigore Sabie nr. 19, în cartierul Capu Satului.
·       Casa „Grămadă Gheorghe” – clădire monument istoric construită în 1817 – pe Strada Ciprian Porumbescu, la nr. 28.
·       Casa Lateș – clădire monument istoric construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea – pe pe Calea Transilvaniei nr. 15.
·       Casa de lemn „Petru Crăcană” – clădire monument istoric construită la începutul secolului al XIX-lea - pe Strada Cerbului la nr. 1.
·       Casa de lemn „Gheorghe Mnesciuc” – clădire monument istoric construită la mijlocul secolului al XIX-lea.
·       Vila Silvia – clădire monument istoric construită în secolul al XIX-lea pe Calea Transilvaniei nr. 53.
·       Casa „Vila Coca” – clădire monument istoric construită la începutul secolului al XX-lea, pe Calea Bucovinei nr. 48.
·       Case de lemn – clădiri monument istoric construite în secolul al XIX-lea pe Calea Transilvaniei, la nr. 108 și 140.
·       Sinagoga veche - lăcaș de cult evreiesc construit în 1873 - pe Strada Dimitrie Cantemir, la nr. 20, în centrul orașului.
·       Templul Havre Gah - lăcaș de cult evreiesc construit în 1894 pe Strada Arboroasa nr. 1, în centrul orașului.
·       Grupul statuar Dragoș Vodă și Zimbrul - realizat de sculptorul Ion Jalea, dezvelit în 1978 în Piața Arboroasa, lângă Casa de Cultură, în centrul orașului.
·       Bustul lui Mihai Eminescu - realizat de sculptorul Ion Lucian Murnu în 1975 și amplasat în 2001 la intersecția dintre Strada Dimitrie Cantemir și Calea Bucovinei, în centrul orașului.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente arhitectonice inconfundabile ale orașului, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Sfântul Dimitrie

Biserica Sfântul Nicolai

Calea Unirii

Muzeul memorial - Ciprian Porumbescu

Palatul Primăriei

Tribunalul

Liceul Ștefan cel Mare

Uzina apeducutului

Capela Sfântul Ion

Biserica Sfântul Ilie

Biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

Casa poloneză

Cetatea de Scaun

Biserica Mirăuților

Biserica Adormii Maicii Domnului

Biserica romano catolică

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrași și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente arhitectonice și de cultură ale județului Suceava, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.