CARTOFILIE: ARSENALUL ARMATEI, ATENEUL POPULAR DICHIU, AZILUL DOMNIȚA BĂLAȘA, AZILUL ELENA DOAMNA, AZILUL GHIȚĂ ȘI ELIZA CANTACUZINO ȘI BĂILE EFORIEI DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

 

1.  Arsenalul Armatei a fost o structură militarizată care se ocupa cu asigurarea cu toate cele necesare armatei pentru bună desfășurare a acțiunilor de luptă și obținerea succesului pe câmpul de bătaie. 

Edificiul a fost construit în anul 1860, fiind situat pe Dealul Arsenalului, locul unde azi este Lacul Izvor, foarte aproape de Casa Poporului. Clădirea era dispusă undeva foarte aproape, dar mai la sud, de Mănăstirea Mihai Vodă. Odată cu sistematizarea zonei, pentru realizarea Centrului civic, din ordinul lui Ceaușescu s-a “ras” tot, deci a fost demolată și clădirea Arsenalului. La insistențele și protestele unor intelectuali ai vremii s-au salvat doar Biserica și Clopotnița mănăstirii, care au fost translatate pe o distanță de aproximativ 300 de metri și mai jos cu circa 6 metri. Aceste monumente istorice se pot admira și azi undeva pe strada Sapienței, în sectorul 5 al capitalei.  

2.  La începutul anilor ‘20 Societatea Anonimă Dichiu, cu activități bancare, religioase și filantropice, parteneră a Societății române de Cruce Roșie, ridica pe Strada Romană, nr.145 (actuala Mihai Eminescu, nr. 89) un ateneu popular. 

Clădirea purtând semnătura arhitectului Constantin D. Dobrescu, a fost un elegant imobil în stil neoromânesc, desfășurat pe marter (comercial), etaj și mansardă. Sala de teatru și cinema putea găzdui aproximativ 150 de persoane. Aici au avut loc o serie de evenimenteorganizate împreunaă cu Crucea Roșie Română și Școala Superioară de Comerț, în urma cărora fondurile adunate erau folosite pentru trimiterea elevilor bolnavi în colonii școlare. La parterul imobilului s-au regăsit de-a lungul timpului diverse activități comerciale cum ar fi: Banca Dichiu sau Crama Leonida Georgescu, care comercializa vinuri produse în podgoriile Ceptura. Am putea spune că Ateneul popular Dichiu era o instituţie de cultură, pentru că aici se organizau expoziţii, spectacole de teatru şi film, „şezători artistice“ şi aşa numite „ateliere ale ateneului“, unde copiii săraci din cartier puteau învăţa diverse meserii cu căutare în acea vreme. Încă de la înfiinţare, acest ateneu popular aflat în cartierul Dichiu din Mahalaua Tirchileşti a intrat în subordinea primăriei, dar fără să fie, cum am zice noi astăzi, bugetat. Odată cu schimbarea regimului, instituţiei ,,Atheneu“ i-a fost schimbat veşmântul, iar aceasta a devenit Casa de Cultură „Mihai Eminescu“, un loc în care îşi aveau sediul mai multe instituţii şi unde se desfăşurau atât activităţi culturale, cât şi de alt gen. În anul 1990, sub egida Ministerului Culturii de la acea vreme, se înfiinţează Teatrul Urmuz, condus de Corina Şuteu. La data de 1 septembrie 1992, Teatrul Urmuz se transformă în Theatrum Mundi şi trece în subordinea Primăriei Capitalei, avându-l ca director pe scriitorul şi criticul de teatru Ioan Cocora. Simţindu-se nevoia de împrospătare, la data de 1 ianuarie 2007, ia naştere Teatrul Tineretului Metropolis, prin reorganizarea și restructurarea teatrului de proiecte culturale Teatrum Mundi. 

Deschiderea oficială a avut loc în toamna anului 2007, astfel că în Sectorul 2 al Bucureştiului, apare o explozie de roşu cu alb, în stil Art Déco, completându-se într-o armonie perfectă cu forme geometrice care îmbină elemente de arhitectură high-tech cu stilul Hundertwasser, proiect gândit în detaliu de arhitectul Cosmin Gurău. Astazi, Teatrul Tineretului Metropolis este o emblemă culturală de mare mare vizibilitate şi impact în peisajul cultural românesc, o parte dintr-o istorie culturală românească, la îndemâna oricui doreşte să vadă, să afle şi să se încânte cu spectacole pe gustul fiecăruia, până şi al celui mai pretenţios spectator. Printre cei care dăruiesc bijuterii culturale Teatrului Tineretului Metropolis, se numără, în primul rând, creatorul şi managerul acestei instituţii, actorul George Ivaşcu, directorul de scenă Victor Ioan Frunză,  regizorii Gelu Colceag, Horaţiu Mălăiele, Chris Simion, Claudiu Goga şi mulţi şi alţi foarte talentaţi creatori.

3.  Pentru început precizez că undeva pe Calea Rahovei, din București, a existat un complex de clădiri, generic denumite Așezămintele brâncovenești. Din acest complex de clădiri au făcut parte pentru început; azilul, școala și o biserică, care, toate trei, au preluat numele Domnița Bălașa, mai târziu adăugându-se și Spitalul Brâncovenesc. Aceste edificii au fost, mai bine de 150 de ani, un model instituțional filantropic, religios și spitalicesc de seamă, capabile să se administreze și dezvolte pe baza averii și arenzilor moșiilor brâncovenești cu care au fost înzestrate. Azilul de femei “Domnița Bălașa” precum și școala s-au construit în perioada anilor 1870 – 1876. Din studiu arhivelor brâncovenești a rezultat că azilul, morga, încăperile preoților dar și două bazine-fântâni din curte au fost proiectate de arhitectul Carol Benisch. E de precizat că din tot complexul de clădiri astăzi mai este în picioare doar biserica Domnița Bălașa.Dar cine a fost Domnița Bălașa?  

Bălașa Brâncoveanu a fost a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a doamnei Marica. E a trăit între anii 1693 – 1752, iar din anul 1708 a fost căsătorită cu grecul Manolache Lambrino Rangabe din Constantinopol. Este cunoscută în istorie ca “Prințesa tristă”. În martie 1714, în timp ce familia îi era arestată la București, ea se afla împreuna cu sotul la Constantinopol pentru a peți pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său Radu. De sărbătoarea Paștilor, după slujba pe care o ascultase la Patriarhie, a fost arestată și închisă în închisoarea femeilor Ceaus Emini de la Edicul', unde a fost bătută pentru a mărturisi unde se găsesc averile familiei. Dupa ce la 15 august tatăl și frații ei au fost decapitati, ea împreună cu doamna Marica și o cumnată au fost declarate roabe și internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reușit să se afle unde sunt ascunse averile, au fost închise șapte luni în redutabila închisoare Bostangibasa. Au fost eliberate prin răscumpărare cu o mare suma de bani, luați cu o dobândă de 30% de la negustorii greci. La cererea noului domn al Țării Românești, Ștefan Cantacuzino, marele vizir decide exilarea lor pe țărmul Mării Negre, în Caucaz. În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în fața trupelor imperiale la Petrovaradin din 5 august 1716, au fost eliberate, permițându-li-se întoarcerea în țară. Împreuna cu soțul sau a ridica în centrul capitalei complexul de clădiri denumit generic mai târziu Așezămintele brâncovenești. Neavând copii a lăsat toată averea sa Azilului pe care l-a ridicat aici, unde a fost și înmormântată. În curtea azilului a existat o statuie a prințesei care mai târziu a fost strămutată în curtea bisercii și unde poate fi admirată și astăzi.

4.  Piatra de temelie a Azilului Elena Doamna (Azilul pentru fete orfane) a fost pusă la data de 29 iulie 1862, arhitecţi fiind Giesel şi Liebitzer după proiectul arhitectului Oscar Benesch.

Pe data de 24 aprilie 1870 (ziua onomastică a Principesei Elisabeta) s-a pus piatra de temelie a Capelei Azilului, arhitecţi fiind Carol Benesch şi Hoffman, lemnăria sculptată de către Karl Storck iar pictura fiind opera cunoscutului artist Gheorghe Tăttărescu. 

Grandiosul edificiu social s-a realizat din iniţiativa Elenei Cuza, care a scos din caseta proprie suma de 1000 de galbeni şi, prin intermediul a două loterii, a căror organizatoare a fost tot ea, sumele de 59480 şi 151655 lei ai timpurilor respective. 

5.  Azilul Ghiță și Elisa Cantacuzino a fost o clădire cu destinație socială, construită în București de către familia boierească Ghiță (alternativ Iordache, nume real Gheorghe) Cantacuzino și soția sa Elisa (nume real Eliza) în anul 1901. 

Boierul Gheorghe Cantacuzino s-a născut în București la data 3 martie 1815 iar soția sa, cu trei ani mai tânără, s-a numit, ca domnișoară, Florescu. Sunt aproape convins că această clădire nu mai este astăzi în picioare. Se știe că Gheorghe Cantacuzino a fost un boier muntean, pretendent la tronul Țării Românești. Fiind fiul domnului Șerban Cantacuzino, Gheorghe ar fi trebuit să-i succeadă tatălui său la tron, însă cum, în anul 1688 la moartea tatălui său, era de vârstă nepotrivită, boierii l-au ales și l-au proclamat domn pe Constantin Brâncoveanu. Cel mai important susținător al pretenției lui Gheorghe la tron a fost Constantin Bălăceanu, soțul unei fiice a lui Șerban, deci cumnat. Constantin Bălăceanu ar fi condus în fapt țara, împreună cu mama vlăstarului, dacă reușea impunerea lui Gheorghe pe tron. A avut în acest scop susținerea imperialilor, însă în Bătălia de la Zărnești  (11/21 august 1690), care s-a terminat cu o înfrângere dezastruoasă pentru imperiali și prinderea generalului Donat Heissler, Bălăceanu a fost ucis. Gheorghe Cantacuzino a ajuns mai târziu ban al Craiovei, după ce Oltenia a fost ruptă din Țara Românească și ocupată de către austrieci.

6.  Clădirea Băile Eforiei din București a existat în centru orașului undeva aproape de intersecția bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, pe lângă Cercul militar Național de astăzi. 

În anul 1882 Eforia Spitalelor Civile a obţinut un teren unde a fost construit, în 1886, Palatul Eforiei Spitalelor Civile (azi Primăria Sectorului 5). În cadrul acestui edificiu a fost construită o baie publică modernă denumită, ca atare, Băile Eforiei. Aceasta dispunea de instalaţii moderne, având cabinete de hidroterapie şi masaj. Pe porţiunea dinspre bulevard, imobilul cuprindea apartamente, birouri şi magazine, iar în zona opusă, dinspre strada Eforie (fostă Domniţa Anastasia), a fost deschis cinematograful Eforie, în care azi este Cinemateca. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze în aburii fierbinți dintr-o unei baie publică. Mai ales că apa caldă nu era la îndemâna oricui. 

Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după anul 1918. Cert este că prin anul 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țari considerate „mult mai avansate” la acea vreme. 

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ ȘI

CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI 

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".     

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Ordinul militar de război Mihai Viteazu (variante)  

Ordinul militar de război Mihai Viteazu este cea mai înaltă distincție militară de război a României, instituită de regele Ferdinand prin Înaltul Decret nr. 2968 din data de 26 septembrie 1916 și ratificată prin Înaltul Decret nr. 3249 din 21 decembrie același an. Ordinul era destinat a răsplăti „faptele excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”. Conform articolului 1 acesta era organizat pe trei clase III, II și I - cu precizarea expresă că „nimeni nu poate obține o clasă superioară dacă nu este decorat cu clasa III”. Ordinul a fost atribuit pentru prima dată la 28 septembrie 1916 unui număr de 9 ofițeri români care s-au distins în Bătălia de la Turtucaia și operațiile militare inițiale din Dobrogea. Primii ofițeri decorați cu clasa II a ordinului au fost generalii de corp de armată Constantin Prezan și Alexandru Averescu, la 21 iulie 1917, pentru modul cum au organizat și condus acțiunile de luptă din vara anului 1917. Primul ofițer decorat cu clasa I a ordinului a fost generalul de corp de armată Constantin Prezan la 5 februarie 1920, pentru modul cum a condus operațiile din Transilvania și Ungaria din anii 1918-1919. Primul ofițer străin decorat a fost căpitanul Milenko Milicievici, din Divizia Sârbă de Voluntari, la 1 octombrie 1916 pentru fapte de eroism din timpul luptelor de la Cocargeaua. Începând cu anul 1927 persoanele care beneficiau de acest ordin primeau și o serie de drepturi materiale. Totodată, începând cu anul 1931 a fost creată și prima uniformă specifică a ordinului.

De-a lungul timpului, atât forma cât și condițiile de acordare au fost modificate de mai multe ori. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial ordinul a fost desființat de autoritățile comuniste, fiind reînființat începând cu anul 2000. Inițial ordinul se acorda „exclusiv pentru fapte excepționale de război ofițerilor care s-au distins în fața inamicului” și nu se putea conferi decât începând cu clasa III. Ulterior prevederea ca distincția să fie acordată exclusiv pentru fapte de arme în fața inamicului a fost modificată, în sensul de a permite decorarea și a ofițerilor aflați la comanda sau în statele majore ale marilor unități luptătoare, ale căror forțe au reputat victorii importante. Însemnele ordinului au fost desenate chiar de suveran și se prezenta astfel: cruce treflată, smălțuită albastră și cu marginile de aur; în centru ei, cifra de aur încoronată a regelui Ferdinand I, iar deasupra, coroana regală de aur. Pe revers crucea este smălțuită tot albastru și poartă data 1916. Panglica este de culoare roșie-vișinie, cu dungi de aur la margini.

IMS - ARO - M 461 - România

Produsul medalistic de mai sus este o medalie care omagiază producția românească de autoturisme de teren. Autoturismele românești de teren s-au construit la Câmpulung Muscel, în județul Argeș. Se cunosc mai multe modele de autoturisme de teren fabricate aici. Medalia face parte din seria “Mașini românești care au făcut istorie” și s-a realizat în două variante de material compoziție, având următoarele caracteristici tehnice:

• Material compoziție – argint, puritate 99,9%, forma – rotundă, diametrul - 37 milimetri, greutatea – 31,11 grame, calitatea – proof, tirajul - 200 de bucăți și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus - 320 lei
• Material compoziție – aliaj de cupru, forma – rotundă, diametrul - 37 milimetri, calitatea – proof, tirajul – 100 de bucăți și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus – 118 lei.

IMS a fost primul vehicul de teren fabricat în România ce a fost produs între anii 1957-1975, în total 914 exemplare asamblate manual. Inspirat după vehiculul rusesc GAZ 69, avea următoarele caracteristici: caroserie cu două uși și prelată, motor de 3260 cc pe benzină, 50 CP (37 kW) la 2.800 rpm, viteză maximă 80 km/h și un consum de carburant de 24 l/100 km. Șasiul în stare funcțională era testat pe ruta Câmpulung – Colibași,după care era carosat, vopsit și finisat la Fabrica de Autoturisme Pitești. IMS-57 avea ștergătoare de parbriz manuale. Numele de „IMS” l-a purtat doar modelul IMS-57, următorul model s-a numit M-59, iar al treilea M-461 (ulterior ARO M461). Toate modelele din această gamă (IMS-57, M-59, M-461, ARO M461) au fost denumite generic IMS. Modelul IMS-59, care avea îmbunătățiri substanțiale față de predecesorul său: motor de 56 CP (42 kW), viteză maximă crescută la 90 km/h iar ștergătorul de parbriz manual a fost înlocuit cu unul electric. Vehiculele erau carosate (cu 2 uși, 4 uși sau pick-up), vopsite și finisate la Câmpulung. În cei patru ani de producție (1959-1963) numărul de vehicule construite a crescut de la 803 în 1959 la 3222 în 1963. Modelul cel mai de succes – ARO M461 – beneficia de o platformă tehnică complet reproiectată, deși semăna cu M-59. Motorul era de 2,5 l pe benzină, dezvolta 70 CP, consumul era de 17 l /100 km și atingea viteza maximă de 100 km/h. În denumirea sa «M» este abrevierea cuvântului Muscel, «4» – al patrulea prototip realizat și «61» – anul începerii proiectării modelului, 1961. Au fost produse 80233 de vehicule, din care 46549 au fost exportate, iar un număr însemnat a fost folosit de Armata Română. La Cairo s-au asamblat 2000 de automobile M461, acestea intrând în dotarea armatei egiptene sub numele de RAMSES și constituind o legendă locală în privința rezistenței și a performanțelor. M461 a fost o mașină foarte bună la vremea respectivă, câștigând câteva competiții internaționale: ediția din 1970 a Forests Rally (Belgia) și ediția din 1973 a Sons of Beaches (Oregon). Un număr  mare dintre acestea a fost folosit de către Armata Română până recent.

Jeton - Gallus - Vopsiți cu Gallus

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Produsul medalistic de mai sus este un jeton românesc din ebonită albastră realizat la comanda Întreprinderii Chimice Victoria din municipiul București în scop de publicitate pentru gama de vopseluri Gallus. Pe una din fețele jetonului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este prezentat logo-ul gamei de vopseluri Gallus (un copil în zbor având baloane). La partea inferioară, periferic curbat, pe marginea jetonului este aplicată inscripția: “GALLUS”. Pe cealaltă față și tot în interiorul unui cerc periferic continuu  este aplicată inscripția: “VOPSIT – curbat la partea superioară, CU – orizontal pe centru și GALLUS – curbat la partea inferioară”. Piesa este rotundă și are diametrul de 20 milimetri.

Întreprinderea chimică Victoria București, denumire actuală SC Victoria SA București este situată pe Bulevardul Iuliu Maniu, la numerele 309 -317, în sectorul 6. Dacă în trecut întreprinderea producea o gamă variată de vopsele, inclusiv vopselele Gallus, astăzi are obiectul de activitate cu totul schimbat. Astăzi aici se produc și distribuie la nivel național o gamă variată de saltele și spume poliuretanice. Se pare că vopselele Gallus astăzi se produc la SC Colorom SA Codlea, în județul Brașov.

Insignă buton - Însemn de Maestru mason

Produsul medalistic de mai sus este o Insignă buton, Însemn de  Maestru. Piesa provine dintr-o colecție particulară, este confecționată din bronz și are dimensiunile de 7 x 11 milimetri. Insigna se prezintă sub forma unui compas cu brațele semi-deschise, suprapus peste un echer, având în mijloc litera majusculă G. Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

• Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
• Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
• Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
• Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
• Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Placheta - F.S.S.R. (Fedeerația Societăților Sportive din România)

LVDVS PRO PATRIA (?)

1926 - Campionatele naționale de ciclism viteză - Premiul III  

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR). În decembrie 1912 se infiinteaza Federatia Societatilor Sportive din Romania (FSSR), reunind Uniunea Societatilor Romane de Sporturi Atletice, Asociatia cluburilor de fotbal, Federatia societatilor de sporturi de iarna precum si alte asociatii si cluburi sportive individuale ce existau la acea vreme. In 1915 se recunoaste personalitatea juridică a FSSR, aceasta transformandu-se apoi in UFSR, (Uniunea Federatiilor Sportive din Romania). In anul 1933 existau 11 federatii sportive. În anul 1929 apare Legea educatiei fizice si se înfiinţează Oficiul National de Educatie Fizica (ONEF) ca institutie de stat. In 1940 UFSR structura de drept privat este desfiintata, patrimoniul si activitatea fiind preluate de OSR (Organizarea sportului românesc), institutie de stat subordonata initial presidentiei consiliului de ministri si apoi subsecretariatului de stat al educatiei extrascolare. OSR este desfiintată prin lege în 1944 si se reînfiinteaza UFSR, persoana juridica de drept privat care va functiona pe lângă Ministerul Culturii. UFSR a fost desfiintată în 1946, înfiinţându-se apoi O.S.P. (Organizatia sportului popular), institutie de stat care se va restructura şi ea in 1948, federatiile sportive devenind sectii ale directiei tehnice in 1949. CC al PMR desfiinteaza OPS si creeaza CCFS (Comitetul de cultura fizica si sport). Iată o parte a framântărilor  organizatorice ale sportului românesc. Să ne mai întrebăm de ce întârzie să apară rezultate mari în sportul nostru? 

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII

Poet și rapsod grec legendar Homer,

a trăit în secolele al IX-lea - al VIII-lea Î.Hr. 

Detaliu vignetă de pe un calendar românesc

Detaliu vignetă de pe un set de cupoane

de raționalizare a bunurilor de larg consum

din vremea războiului civil spaniol

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 21.03.2022