INFO - NUMIS - MONDO 137

1.  În luna februarie a anului 2022 au fost prezentate monedele câştigătoare ale concursului Moneda Anului 2021, concurs la a cărei selecţie au fost înscrise 400 de monede din toată lumea, monede emise în anul 2019. Cele zece monede câştigătoare ale celei de-a 38-a ediţii a concursului sunt următoarele (a se observa că una din monede a obținut două premii – cea de la nr. crt. 2):

1. Moneda cu cea mai mare semnificaţie istorică - Monetăria Austriei: „Magia aurului: Aurul Mesopotamiei”, 100 Euro, aur 0.986, Diametru: 30 mm, greutate 15.78 g

2.    Cea mai bună monedă dedicată unui eveniment contemporan și Cea mai bună monedă din argint - Monetăria Statelor Unite, Philadelphia: „A 50-a aniversare a aselenizării”, 1 Dolar, argint 0.999, Diametru: 3 inci, greutate: 5 uncii/155.517 g. 

3.    Cea mai bună monedă din aur - Monetăria Shanghai: „Arta caligrafică chineză” , 100 Yuan, aur 0.999, Diametru: 22 mm, greutate: 8 g. 

4.    Cea mai bună monedă tip coroană (categorie pentru monede cu diametru cuprins între 37 – 45 mm) - Monetăria Paris: „Oraşul Luminilor: Turnul Eiffel”, 10 Euro, argint 0.900, argint aurit, rodiu,  Diametru: 37 mm; greutate: 22.20 g. 

5.    Cea mai bună monedă de circulaţie - Monetăriile germane: 2 Euro: „30 de ani de la căderea Zidului Berlinului”, Cupro-nichel, alamă, Diametru: 25.75, greutate 8.5 g. 

6.    Cea mai bună monedă bimetalică - Monetăria Austriei: „Inteligenţa Artificială”, 25 Euro, argint 0.900, niobiu, Diametru: 34 mm, greutate 16.5 g.

7.    Cea mai artistică monedă - Monetăria Paris: „30 de ani de la căderea Zidului Berlinului”, 10 Euro, argint 0.900, Diametru: 37 mm

8.    Cea mai inovativă monedă, NumisCollect, Cook Islands: “Meteoriţi: Craterul Chicxulub”, 20 Dolari, argint 0.999, sticlă, bucată de meteorit, Diametru 65 mm, greutate 3 uncii/93,3 g.

9    Cea mai inspiraţională monedă - Monetăria Regală a Marii Britanii: “Inovaţie în ştiinţă: Stephen Hawkings”, 50 Pence, argint 0.925, Diametru 27,30 mm, greutate 8,00 g. 

2.   Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 28 aprilie 2007 prin care se popularizează Farul Punta Albir-Bombarada (Alicante).

Farul Punta Albir-Bombarda este un far la Marea Mediterană, situat în orașul Alfaz del Pi din provincia Alicante, comunitatea autonomă Valencia. Farul a fost dat în folosință în data de 30 aprilie 1863 și a fost realizat după planurile inginerului Antonia Molina. În apropiere se află ruinele restaurate ale Turnului Bombarda, un turn de veghe din secolul al XVI-lea,înalt de patru metri, care a servit pentru a avertiza asupra atacurilor frecvente ale piraților barbari. Farul a fost restaurat și acum este folosit ca și centru de informare, incluzând o sală de expoziții de artă, colecții legate de cultura maritimă, mediul și împrejurimile Parcului Natural Sierra Helada. Farul a fost locuit de două familii până la începutul anilor 1960 când funcționarea sa a fost mecanizată. Accesul la far se face pe un drum de serviciu de 2,5 kilometri, care în anul 1963 a fost asfaltat. Principalele caracteristici tehnice ale farului sunt: domeniu de aplicare – 15 mile marine (28 kilometri), înălțimea focală - 112 metri și înălțimea suportului – 8 metri.
3. Monedele povestesc istoria: Ortul popii.  Ați auzit deseori expresia ”A dat ortul popii”, dar presupun că nu cunoașteți de unde a pornit ea.

Faceți cunoștință cu Ortul polonez, care a circulat în Moldova medievală și de la care se trage povestea dată. La acea vreme, când o persoană murea, rudele sale îi puneau în mână o monedă, care pe atunci de cele mai dese ori era un ort polonez. Această tradiție venea de la un crez pre-creștin, prin care barcagiul care te trecea de pe un mal pe altul al eternității trebuia răsplătit cu o monedă. Evident mortul ajuns în Biserică cu monedă în mână, era scos de acolo fără monedă, deoarece preotul din sat considera pe bune că este moneda lui. Iar strămoșii noștri aveau un simț al umorului foarte pronunțat și atunci când erau întrebați de o anumită persoană care a decedat, ei răspundeau foarte plastic ”A dat ortul popii”. Altfel spus a murit și a fost dus la biserică cu ortul în mână.

Sigismund al III-lea Vasa, în limba poloneză - Zygmunt III Waza) a fost rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei din 1587 până în 1632 și monarh al Suediei din 1592 până în 1599. El s-a născut la data de 20 iunie 1566 și a decedat la data de 30 aprilie 1632. A avut două căsătorii: cu Ana de Austria și apoi cu sora sa Constance de Austria, a avut 12 copii (5 cu Ana și 7 cu Constance).    
4.   Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează avioanele lumii. 

           

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 8 iulie 1999 prin care se popularizează avionul Autogiro La Cierva C-19 MK-IV.

Avionul Autogiro La Cierva C-19 MK a fost proiectat de inginerul spaniol Juan de la Cierva, de unde vine și numele său, și a fost fabricat în Marea Britanie. Un exemplar al avionului poate fi admirat la Muzeul de Aeronautică și Astronautică din Madrid. Cierva C -19 a fost un autogiro britanic cu două locuri ce s-a fabricat începând cu anul 1930. Producția acestui avion a început cu o colaborare cu compania Avro. Modelul C-19  a început să se producă în anul 1929 fără participarea Avro, deși s-a realizat în fabrica Avro din localitatea Hamble. Aeronava avea o structură convențională, un fuselaj cu două locuri care transporta o aripă cu deschidere mică cu eleroni (pentru a ușura sarcinile rotorului în zborul în plan înainte) și un singur motor radial în nas. Rotorul nealimentat, care se învârtea liber, avea patru lame sârme sau trei lame cantilever la Mk IV și era montat pe patru lupte deasupra carlingului din față care se întâlneau pentru a forma o piramidă.  Un rafinament ingineresc major la acest model de avion a fost mijlocul de a porni mecanic rotirea rotorului principal; la modelele anterioare rotorul trebuia rotit cu mâna sau prin tragerea unei frânghii, cu excepția cazului în care era spațiu pentru o cursă de decolare. La acest avion lucru s-a făcut aerodinamic. Unitatea de coadă era o structură biplană cu aripioare și cârme ale plăcii de capăt. Pentru a porni rotorul, lifturile și planurile de coadă erau fixate într-o poziție aproape verticală și motorul pornea. Pentru prima dată, acest lucru a făcut autogiro-ul independent de echipajul de la sol la pornire, iar proprietatea privată a fost o propunere practică. Aproximativ treizeci de exemplare au fost construite în Anglia, cu licențe achiziționate de Focke-Wulf pentru a-l produce în Germania (ca C.20) și de Liore et Olivier în Franța (ca C.21), deși nu a avut loc nicio producție franceză reală. Câteva carcateristici tehnice ale acestui aparat de zbor sunt: echipaj – 1 pilot, capacitate – 1 pasager, lungime – 5,49 metri, înălțime – 3,05 metri, suprafața aripii – 65,8 metri pătrați, greutatea gol – 386 kilograme, motor – Armstrong Siddeley Gener Major cu cinci cilindri radial de 105 CP (78 KW), diametrul rotorului principal – 9,15 metri, viteza maximă – 153 kilometri / oră, raza de acțiune 483 kilometri și viteza de urcare – 2,5 metri / secundă.
5.   În anul 2021 Reserve Bank of Malawi a pus în circulație prima bancnotă cu valoarea de 5000 kwacha.

Principalele reprezentări grafice de pe avers sunt: chipiul lui Hastings Kamuzu Banda, harta statului și un peștișor. Pe revers sunt reprezentate: stema și harta statului și clădirea băncii centrale a statului. 

Hastings Kamuzu Banda a fost prim ministru și apoi președinte al statului Malawi, din 1964 până în 1994. El s-a născut în anul 1898 sau 1906 /1907 și a decedat pe data de 25 noiembrie 1997.  După ce a primit o mare parte din educația sa în etnografie, lingvistică, istorie și medicină peste ocean, Banda s-a întors în Nyasaland declarându-se împotriva colonialismului și susținând independența față de Regatul Unit. El a fost numit în mod oficial prim-ministru al Nyasalandului și a condus țara la independență în 1964. Doi ani mai târziu, a proclamat Malawi republică cu el însuși ca președinte. El și-a consolidat puterea și mai târziu a declarat Malawi ca stat cu partid unic (MCP – Partidul Congresului Malawi). În anul 1970 a fost ales Președinte pe viață al partidului, iar în 1971 a devenit președinte pe viață al statului. În anul 1993 pe fondul presiunii interne și internaționale tot mai mari, el a fost de acord să organizeze un referundum care a pus capăt sistemului de partid unic. Curând după aceea o adunare specială i-a pus capăt președenției pe viață l-a deposedat de majoritatea puterilor sale. Banda a candidat pentru președinte la alegerile democratice care au urmat și a fost învins. A murit în Africa de Sud la 25 noiembrie 1997.

Reserve Bank of Malawi este banca centrală a statului Malawi, înființată în anul 1964 și situată în capitala Lilongwe. Banca este activă în promovarea politicii de incluziune financiară și este un membru lider al Alianței pentru Incluziune Financiară. Această bancă este, de asemenea, una dintre cele 17 instituții de reglementare inițiale care își asumă angajamente naționale specifice pentru incluziunea financiară. Reserve Bank of Malawi este singura instituție autorizată să emită bancnota națională – kwacha.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Muzeul municipal Curtea de Argeș - 1999 

Muzeul Municipal Curtea de Argeș a fost inaugurat în anul 1969 și are peste 12000 piese muzeistice organizate în 7 săli corespunzătoare diferitelor perioade ale istoriei orașului. Sunt expuse documente, portretele voievozilor din Argeș, paftale, medalii, decorații, inele, sigilii, săbii, o bogată colecție de numismatică dacică, romană, bizantină, medievală (tezaurul de monede de la Carol Robert). În Casa D. Norocea (monument de arhitectură populară argeşană), s-a organizat în anul 1972 expoziţia de bază a Secţiei de etnografie şi artă populară, ca din 1984 să se amenajeze expoziţia de bază a Secţiei de istorie. Expoziţiile prezintă colecţii de istorie, arheologie: obiecte din neolitic, epoca dacică, romană, bizantină, ceramică medievală (secolele XIII – XVI); numismatică: dacică, romană, bizantină, medievală (tezaurul de monede de la Carol Robert), colecţii de medalii, plachete şi decoraţii româneşti (secolele XIX – XX); etnografie: interior de casă argeşeană, piese de port, piese pentru păstorit; artă românească: vase decorative din bronz şi cositor (secolele XVI – XVIII). Muzeul a avut colecţii de arheologie, artă decorativă, iconografie şi numismatică din anul 1924, în interiorul Bisericii Domneşti. Între 1969 – 1984 muzeul a funcţionat în clădirea fostei primării. În 1984 s-a mutat în actualul local (Strada Negru Vodă, nr. 2), care a fost amenajat pentru expoziţia de bază a Secţiei de istorie. În anul 1972 s-a amenajat în casa pictorului D. Norocea expoziţia de bază a Secţiei de etnografie şi artă populară şi o colecţie de artă plastică aparţinând pictorului restaurator al Bisericii Domneşti.

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din România situată în oraşul cu același nume din județul Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai apreciate monumente de arhitectură din Țara Românească. Mănăstirea a fost construită de către domnitorul Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii de la 1359. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Fragmente ale picturii originale sunt păstrate la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată între anii 1875 - 1886 de către arhitectul francez Andre Lecompte du Nouy,  discipol al lui Eugene Viollet le Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat uşor, după părerea specialiştilor, valoarea istorică a monumentului.  Considerată drept una dintre minunile arhitecturale ale României, mănăstirea poartă, dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice prea puţin cunoscute.  “Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli - zece, / Care-i şi întrece...”  Cine nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe locul fostei Catedrale Mitopolitane. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire, în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5 grade pe scara Richter. Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara.”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn.  Contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcaşelor creştine să se se ridice la nivelul moscheelor. “Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile din Orient, sultanul a aprobat importul, deşi mai târziu a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”. Un lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul XIX, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu- Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886). “Din nefericire, nu avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după reconstruire” mai spune directorul muzeului. În luna decembrie a anului 1610, când oraşul Curtea de Argeş era cucerit de trupele tânărului principe transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani), mănăstirea a fost de-a dreptul devalizată. “În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului, Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea monumentului”. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino.  Înaintea celebrei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. “Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Mânăstrii, a secat, însă din iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S.Iosif, se construieşte, peste drum de Mănăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele de Fântâna lui Manole”. Arhitectura  lăcaşului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile Andre Lecomte de Nouy îşi pune amprenta pe transformarea sa într-o construcţie regală. “După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă ţară călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeş drept loc de murit. În acest scop va ridica, în prima locaţie, Castelul Peleş, în timp ce la Curtea de Argeş decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă şi sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul sau. Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la reconstrucţia modestului aghiazmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei şi umilinţei sale pe care un occidental nu putea să o înţeleagă. Totodată, are loc şi o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde şi cu circumferinţă mai mare. Şi tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce au urmat. La fel de puţin se cunoaşte faptul că în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. “Fresca ce era nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez, noua frescă a Mănăstirii fiind realizată de un grup de artişti din  care făcea parte şi fratele sau. Bucăți ale frescei vechi se păstrează și azi în muzeele României. În curtea Mănăstirii Argeşului a existat un paraclis - singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş - care avea o pictură deosebit de valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face loc parcului destinat familiei regale. “În parcul creat au fost plantate specii rare, găsindu-se şi azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera).  În apropierae Mănăstirii, spre răsărit, avea să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă Reşedinţa Regală, ridicată dintr-o cărămidă specială. “Datorită calităţilor sale deosebite, cărămida respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor Bucureştiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol, acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii)”. Reşedinţa Regală ridicată de rege a funcţionat până la abolirea monarhiei, ca instituţie în subordinea Casei Regale a României.“Această reşedinţă a fost un motiv de fricţiuni între familia regală şi ierarhii de la Argeş, care revendicau aripa de nord a construcţiei. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru şi, mai mult, în 1939 M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a mânăstirii. Lăcaşul urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale. (sursa Net – Adevărul.ro – Cristina Stancu) Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au "deschis ochii inimii" si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari. Astfel această informație s-a strecurat in miscatoarea legenda populara a Mănăstirii Argeșului, în care se spune: "Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu." Prin urmare, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci. Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora "Mesterului Manole", care impreuna cu "noua mesteri mari, calfe si zidari" au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, "din fluier doinas", ar fi hotarat: "Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire" si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: "Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire 'nalta.. Cum n-a mai fost alta" ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut. Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent. Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman.  Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole. Manastirea a fost sfintita la data de 14 - 15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. Au mai fost de față la sfințire Teolipt – Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor de la Muntele Athossi tot "clerosul" din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. "Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, se afla pe pamantul romanesc; el fiind însoțit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca. Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate. Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari. 

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argeșului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. La Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic "Neagoe Voda", continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977. Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aici își odihnesc somnul de veci voievozii Neagoe Basarab și Radu de la Afumați dar și cuplurile regale Carol I – Elisabeta și Ferdinand – Maria.  In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului. Sursa – Net - Arhim.dr. Chesarie Gheorghescu.

Muzeul viticulturii și pomiculturii - Golești

40 de ani de la înființare 1966 - 2006

Golești - Argeș - România 

Produsul medalsitic de mai sus marchează trecerea a 40 de ani de la înfiinţarea Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii din localitatea Goleşti, comuna Ștefănești, județul Argeș. Secția „Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din România” a fost înființată în anul 1966, la inițiativa unor reputați cercetători din domeniul etnografiei, în cadrul Complexului Muzeal Golești, care mai cuprinde conacul Goleștilor, construcție datând din secolul al XVII-lea. La momentul înființării era singurul muzeu etnografic în aer liber din România și din Europa dedicat celor două îndeletniciri. Zeci de gospodării țărănești din toate zonele etnografice ale României pot fi vizitate la Muzeul Viticulturii și Pomiculturii de la Golești. Piesa este confecționată din tombac patinat de către firma S.C. IMPEX ZIMBRUL CARPATIN, într-un tiraj de 125 de exemplare, cu diametrul de 50 milimetri, gravor fiind Constantin Dumitrescu. Pe avers, central, este redată imaginea unei porţi tradiţionale din zona Argeşului, iar circular, între două cercuri concentrice este aplicată inscripția GOLEŞTI - ARGEŞ ● ROMÂNIA. Reversul conţine, în centru, imaginea uneia dintre casele ţărăneşti din cadrul muzeului şi, circular, între două cercuri concentrice, inscripția 1966 ● 40 DE ANI DE LA ÎNFIINŢARE ● 2006 ● MUZEUL VITICULTURII ȘI POMICULTURII - GOLEȘTI.

Muzeul Viticulturii și Pomiculturii este un muzeu national situat în Curtea Goleștilor, din satul Golești, comuna Ștefănești, județul Argeș, pe drumul național care leagă Piteștiul de București. Muzeul are patru secții. Ansamblul feudal al Golestilor este cel mai important Ansamblu medieval fortificat laic din Tara Romaneasca ce contine prima Scoala Sloboda Obsteasca din Muntenia, prima bolnita si un conac construit in anul 1640 și restaurat in 2016. În acest loc, regele Carol I a petrecut prima noapte pe teritoriul Romaniei! Tot aici și-a trăit ultimele zile de libertate, înainte de a fi prins și ucis de eteriști, Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821.Alaturat ansamblului medieval se gaseste un enorm muzeu etnografic, cu monumente de arhitectura populara absolut originale din toate zonele Romaniei. De asemenea, in Parcul Golestilor se gaseste un frumos parc de relaxare si distractii pentru copii unde se poate petrece o zi intreaga intr-un loc sanatos si linistit. Copiii pot calari cai si ponei, se pot da cu tiroliana sau se pot distra cu jucarii traditionale. Conacul Goleștilor, construit în 1640, este monument istoric și a fost restaurat cu fonduri europene in 2016. În conac sunt expuse obiecte de istorie memorială precum Tronul pe care au stat toti regii Romaniei, biroul lui Carol I, mobilier de epocă, obiecte personale ale familiei Golescu, manuscrise, artă decorativă, carte. Secția în aer liber cuprinde arhitectură și tehnică populară, instalații viticole și pomicole. Muzeul pomiculturii și viticulturii este organizat pe trei sectoare complementare. Cel mai important sector este cel al gospodăriilor țărănești aduse din principalele zone viticole și pomicole ale țării, grupate sub forma unui sat românesc, care urmează conturul țării, și înlănțuirea provinciilor istorice naționale. Fiecare gospodărie viticolă sau pomicolă înglobează în cadrul ei, atât casa de locuit, cât și toate dependințele aferente și uneltele de lucru specifice. Al doilea sector este constituit din instalațiile și instrumentarul specific ocupațiilor principale, care se află în afara gospodăriilor, cum sunt: cramele, conacele de deal, povernele etc. Sectorul al treilea înfățișează istoria pomiculturii și viticulturii din România, din cele mai vechi timpuri până în prezent, pe baza dovezilor arheologice, numismatice, epigrafice, documentelor istorice etc. Cele mai numeroase construcții aflate în muzeul pomi-viticol în aer liber datează din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Muzeul și separat Conacul Goleștilor sunt declarate monument istorice.

Golești este un sat de 1263 locuitori ce aparține de orașul Ștefănești dinn județul Argeș. Aici se află Muzeul Viticulturii și Pomiculturii și Conacul Goleștilor. Conacul Goleștilor, situat la 10 kilometri depărtare de Pitești  este locul unde Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821, și-a trăit ultimele zile de libertate, înainte de a fi prins și ucis de eteriști. 

Ștefănești, în trecut și Târgu Dealului, este un oraș (anul 2004) din județul Argeș, care include și satele: Enculești, Golești, Izvorani, Ștefăneștii Noi, Valea Mare-Podgoria, Viișoara și Zăvoi, fiind situat în centrul județului, la nord-est de municipiul Pitești, pe malul stâng al râului Argeș. Orașul este străbătut de autostrada București – Pitești, pe care este deservit de nodul Pitești Est, aflat pe teritoriul comunei vecine, Mărăcineni. Orașul este și un nod feroviar secundar, fiind străbătut de calea ferată București – Pitești, pe care este deservit de stația Golești, de unde se ramifică o cale ferată spre Câmpulung – Parc Krețulescu, linie pe care orașul mai are și stația Ștefănești Argeș. În 1950, comuna a fost transferată orașului regional Pitești, reședința regiunii Argeș. În acea perioadă, la Florica, în casa confiscată de la familia Brătianu, au fost aduși refugiați politici din Grecia, izgoniți de războiul civil grec. De aceea, satul Florica a fost numit în acea vreme Partizanii. Această denumire s-a păstrat însă numai până în 1964, când a fost schimbată din nou în Ștefăneștii Noi. În 1968, comuna a fost transferată județului Argeș. În orașul Ștefănești se află cincisprezece monumente istorice de interes național. Ca sit arheologic este clasificat ansamblul curților boierești ale slugerului Mușat (1601-1700) din localitatea urbană principală a orașului. Alte opt sunt monumente istorice de arhitectură. În Golești se află curtea Goleștilor (sec. XVII-XIX) — ansamblu alcătuit din conac (1640), baia turcească (secolul al XVIII-lea), clădiri-anexă (secolele al XVII-lea–al XIX-lea), clădirea școlii și a administrației (începutul secolului al XIX-lea), fântâna Goleștilor (mijlocul secolului al XVII-lea), parcul din jurul conacului (secolele al XVII-lea–al XIX-lea), turnul porții (mijlocul secolului al XVII-lea, refăcut la începutul secolului al XIX-lea), zidul de incintă cu 4 turnuri de colț (mijlocul secolului al XVII-lea), chioșc (secolul al XIX-lea); parcul alăturat incintei (secolele al XVII-lea–al XIX-lea) și busturile Goleștilor (clasificate ca monument de for public) — apoi ansamblul bisericii „Sf. Treime” a curții Goleștilor (1646) — ansamblu alcătuit din biserica „Sf. Treime” (1646), turn clopotniță (sec. XIX) și zid de incintă (sec. XIX) — apoi Muzeul Pomiculturii și Viticulturii din România (secolul al XVIII-lea–începutul secolului al XX-lea).În localitatea Ștefănești se află ansamblul conacului Brătianu–„Florica” (începutul secolului al XX-lea) — ansamblu alcătuit din conacul Brătianu (vila „Florica”, începutul secolului al XX-lea), capela funerară „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1909–1912), clădiri-anexă, ulterior Stațiunea de Cercetări Viticole, anexe și parc (începutul secolului al XX-lea) — și biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1627). La Valea Mare-Podgoria sunt fostul schit Valea Mare-Podgoria (1685) — ansamblu alcătuit din Biserica „Nașterea Maicii Domnului” a fostului schit Valea Mare Podgoria (1685), fundațiile chiliilor (1685) și ale zidului de incintă (1685) — apoi biserica „Sf. Ioan Bogoslovul” (1765, refăcută în 1789); și ansamblul conacului de vie brâncovenesc (1688–1714) — ansamblu alcătuit din ruinele conacului (1688–1714), poartă și zidul de incintă (1688–1714). Alte șase dintre monumentele istorice de importanță națională sunt monumentele memoriale sau funerare: crucea de piatră a lui Matei Basarab (1632–1654) din fața căminului cultural din Ștefănești; o cruce de piatră de la începutul secolului al XVIII-lea, și crucea de piatră a slugerului Mușat (1629) din curtea bisericii „Tăirea Capului Sf. Ioan Botezătorul”; crucea de piatră a Logofătului Andreiaș (1717), toate din Ștefănești; o altă cruce de piatră (secolul al XVII-lea) din satul Viișoara; și încă una din 1741 aflată în curtea bisericii de lemn din Enculești. În rest, alte nouă obiective din oraș sunt incluse în lista monumnetelor d einteres local. Șapte sunt monumentele istorice de arhitectură crama Golescu (1850) din Izvorani; conacul Emanuel (Nolică) Antonescu (începutul secolului al XX-lea); vila Donescu (1915, refăcută în 2009), ambele din Ștefănești; casa Madgearu (începutul secolului al XX-lea); vila Turturica (1930); conacul Mihail Ghelmegeanu (circa 1930); și vila Bulandra (începutul secolului al XX-lea) toate din satul Valea Mare-Podgoria. Alte două sunt monumentele memoriale sau funerare casa Ion Pillat (începutul secolului al XX-lea) din Izvorani; și casa Liviu Rebreanu (începutul secolului al XX-lea) din Valea Mare-Podgoria. La recensământul din anul 2011 localitatea număra 14541 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 12983 locuitori) dintre care: români – 88,35%, romi – 5,73% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului argeșean Ștefănești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,42% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Constantin (Dinicu) Golescu 1777 - 1830

Școala slobodă obștească din Golești

140 de ani de la înființare

Produsul medalistic de mai sus marchează trecerea a 180 de ani de la înființarea Școlii Slobode Obștești din localitatea Golești, județul Argeș. Şcoala a fost înființată în anul 1826, de Dinicu Golescu, fiul marelui ban Radu Golescu, fiind prima școală din mediul rural al Țării Românești în care se preda în limba română. În anul 1826, țiganii aveau statut de robi, iar Dinicu Golescu le-a permis tuturor să învețe carte, indiferent de statutul social. A ajuns să înființeze această școală - reper pentru spiritualitatea românească și pentru România modernă de mai târziu după ce a călătorit în Occident - în Franța, Germania și Austria și a realizat că „un popor care nu va avea în față stindardul culturii va mărșălui prin istorie mai degrabă ca o gloată și nu ca o oștire”. În prezent, imobilul face parte din Muzeul Viticulturii și Pomiculturii de la Golești, județul Argeș și, după un amplu proces de restaurare, a fost deschis publicului. Medalia, executată din tombac patinat de firma S.C. IMPEX ZIMBRUL CARPATIN în anul 2006, la comanda Muzeului Viticulturii și Pomiculturii Golești, în 125 de exemplare, cu diametrul de 50 mm, are pe avers, central, imaginea clădirii școlii și, semicircular sus textul 180 DE ANI DE LA ÎNFIINȚARE, iar jos, tot semicircular, ȘCOALA SLOBODĂ OBȘTEASCĂ DIN GOLEȘTI. Pe revers este plasat, central, chipul lui Dinicu Golescu, în stânga și în dreapta anii 1777 și 1830. În partea inferioară este scris CONSTANTIN (DINICU) GOLESCU. Gravorul medaliei este Maximilian Fetița. Medalia a fost lansată de Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești în cadrul Simpozionului național dedicat aniversării școlii.

Constantin (Dinicu) Golescu s-a născut la 7 februarie 1777, la moșia de la Golești, județul Argeș, a familiei sale, fiind fiu al marelui ban din Țara Românească Radu (Răducanu) Golescu și al Zoiței Florescu. După ce a studiat la Academia Domnească din Bucureşti, a îndeplinit mai multe funcţii dregătoreşti: ispravnic, vel agă, hatman, mare logofăt al Ţării de Jos. A fost unul dintre boierii care au sprijinit Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. După înăbuşirea Revoluţiei, se va refugia la Braşov, unde, în anul următor va înfiinţa, alături de fratele său Iordache, prima societate literară românească, cu caracter secret, dar cu puternice influenţe politice – având scopul de a elabora un program de reforme – , „Societatea de la Brașov – în același timp politică și literară”. În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În anul 1824, Golescu decide să călătorească prin Europa, în primul rând pentru a le găsi fiilor săi şcoli pe măsură dar şi din pasiune şi interes faţă de cărţile de călătorie scrise de europeni şi aflate în bibliotecile apusene. Astfel, boierul muntean va călători prin Transilvania, Banat, Ungaria, Austria, nordul Italiei şi câteva provincii din Germania şi Elveţia, păstrând însemnări în care observă, descrie şi analizează, tot ceea ce a văzut, şi face comparaţii cu situaţia din Ţara Românească. Impulsionat de cele văzute în călătoriile sale, la revenirea în Ţara Românească, boierul Golescu va milita pentru luminarea culturală, unul din aspectele acestei preocupări fiind înfiinţarea, pe banii săi, la moşia sa din Goleşti, a unei şcoli-internat cu două cursuri, „ghimnasticesc” şi „filosoficesc”, la care aveau acces băieţi din toate categoriile sociale – „fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, aşa cum menţiona Golescu. Din inițiativa și cu sprijinul financiar al unui grup de boieri luminați, în frunte cu Dinicu Golescu, la Leipzig, în Germania, s-a înființat prima revistă în limba română, „Fama Lipschii”, tipărită în perioada iunie-decembrie 1827, cu apariție săptămânală. În urma călătoriei, Golescu îi va înscrie pe copiii săi la studii în străinătate, pe Radu și Alexandru la un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae – la o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză. Inspirat de cele văzute în Occident, Golescu şi-a îndreptat atenţia şi către sfera literară, realizând, în anul 1826, un manual de etică, pentru uz şcolar, intitulat „Adunări de pilde bisericeşti şi filosofeşti, de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri şi bune neravuri, de fapte istoriceşti şi anecdote”, a tipărit o „Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăţie a Rusii şi Nalta Poartă”, a realizat lucrarea „Elementuri de filozofie morală”, traducere după Neofit Vamva, a creat o lucrare statistică şi o hartă a Ţării Româneşti, acestea din urmă nefiind însă tipărite. În anul 1827, Dinicu Golescu, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, a pus bazele „Societății Literare” din București, societate cu un pronunțat caracter politic, iar şedințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, aflate pe Podul Mogoșoaiei. În anul 1829, a contribuit la apariţia „Curierului românesc” al lui Ion Heliade-Rădulescu, apoi a organizat spectacole dramatice şi a insistat pentru crearea unei orchestre, dovedindu-şi pasiunea pentru muzică şi teatru. Dinicu Golescu avea, printre proiecte, să întemeieze o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, un teatru național, sau să inițieze luarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii. Dinicu Golescu se va îmbolnăvi, însă, de holeră, găsindu-şi sfârşitul la 5 octombrie 1830, la Bucureşti, la vârsta de 53 de ani, înainte de a-şi vedea toate acele proiecte realizate. Ion Heliade Rădulescu a scris la moartea lui Dinicu Golescu un epitaf publicat în Curierul românesc din 9 octombrie 1830: „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de dînsa.” Exemplul de patriotism şi idei reformatoare s-a transmis celor patru băieți ai săi, Radu, Ștefan, Nicolae şi Alexandru, care sunt viitorii protagoniști, alături de vărul lor Alexandru Arăpilă, ai Revoluției de la 1848.

În complexul muzeal de la Golești, județul Argeș, chiar la intrarea pe domeniul foștilor boieri Golești se află clădirea în care a funcționat Școala slobodă obștească, organizată de Dinicu Golescu în primele decenii ale veacului al XIX-lea, unde erau școliți pe banii acestui boier elevii de orice stare socială, inclusiv fiii de țărani. Dinicu Golescu a fosu un boier care voia ridicarea culturală a semenilor. Ca o dorință a sa de a aduce schimbări benefice în țara sa, după ce cunoscuse realități europene admirabile, a fost și întemeierea la moșia sa de la Golești a Școlii slobode obștești, o școală la care aveau acces gratuit toți fiii boiernașilor din împrejurimi și copiii de țărani care doreau să învețe carte. Nu se știe cu precizie când a fost înființată această școală, dar ea a fost întemeiată sigur de Radu Golescu pe la 1800, căci Dinicu, fiul său, se exprimă în 1826: «Am redeschis școala tatălui meu...». Era o școală cu internat și se preda după metoda lancasteriană sau monitorială. Pentru aceasta, elevii mai mari, care deprinseseră tainele scrisului, cititului și socotitului, îi puneau pe cei mai mici după niște semicercuri să repete după ei. În acea vreme, profesorii erau greu de găsit, astfel încât elevii învățau unii de la ceilalți. Metoda s-a practicat în toată Țara Românească, până pe la 1900. Școlile construite erau prevăzute cu aceste semicercuri, foloseau groapa cu nisip pentru repetarea literelor cu degetul, apoi tăblițele de ardezie. Școala lui Dinicu era «slobodă obștească», adică fără taxe, pentru că totul era pe cheltuiala boierului, pentru tot norodul, fără diferențieri de rang social. Oricine era binevenit să se lumineze la școala de la Golești. Era o problemă cu manualele, nu existau. De aceea, învățau folosind cărți religioase. Copiii și dascălii erau găzduiți pe toată perioada anului școlar în odăile special destinate, aveau voie să se plimbe prin parcul conacului, să mănânce orice fruct din livadă și erau sfătuiți să meargă cât de des posibil pentru a asculta slujbele și predicile la biserica ce se afla în imediata apropiere de școală. Printre profesorii aduși de Dinicu Golescu la Golești s-au aflat vestiții Aaron Florian și Ion Heliade Rădulescu. Învățăceii studiau gramatica, slavona, latina, greaca, franceza, matematicile, geografia Europei și universală, istoria, iar în ultimul an făceau filosofie, retorică, biologie și muzică. Pentru nevoile școlare și pentru desăvârșirea educației morale a elevilor, Golescu a tipărit pe cheltuiala sa cărțile „Elementuri de filofosie morală” și „Adunare de pilde bisericești și filosofești, de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri și bune neravuri, de fapte istoricești și anecdote”. „La o serbare școlară cu elevii acestei școli veneau să asiste toate oficialitățile de la Pitești și din împrejurimi. Era un eveniment important, oamenii voiau să vadă ce făceau elevii în școală. Se scriau articole în ziare, în care se relata că au fost de față mulți «boiari și orășeni din Pitești». Se mai spune că numărul școlarilor era 30, «care de toate întrebările au răspuns cu mare îndrăzneală și înlesnire»”. Școala s-a închis când a murit Dinicu Golescu, în 1830. Zinca Golescu a redeschis-o pentru câțiva ani, deși a fost greu să găsească un dascăl.

Monumentul Independenței ridicat în amintirea 

eroilor războiului 1877 - 78 - anul 1907

Societatea veteranilor grade inferioare 

"Coroana de oțel a României" - Centrala Pitești

Monumentul veteranilor, denumire alternativă Monumentul Independenţei, sau Monumentul eroilor,  a fost realizat de „Societatea Veteranilor Grade Inferioare Coroana de Oţel” din Piteşti, la iniţiativa lui Gheorghe Drăghescu, preşedintele societăţii. Monumentul este dedicat eroilor din Regimentul 4 Dorobanţi Argeş căzuţi la datorie la sud de Dunăre în Războiul de Independenţă din 1877-1878.  Pe data 20 iunie 1905, Consiliul Local Piteşti (pe atunci oraşul avea un primar interimar, în persoana lui Ion P. Constantinescu) a aprobat construirea monumentului, iar pe 1 octombrie 1906 (când primar era Alexandru M. Vestinian) a fost pusă piatra de temelie la intersecţia dintre bulevardul „Elisabeta” şi „Calea Craiovei”. Lucrarea, finalizată în martie 1907, a fost făcută cu bani obţinuţi prin subscripţie publică, după planurile arhitectului Ion Traianescu şi ale sculptorului Dumitru Pavelescu-Dimo. În anul 1950, invocând raţiuni urbanistice, administraţia comunistă a oraşului a demontat monumentul, acesta fiind depozitat ulterior în diferite zone din parcurile oraşului. În 1969 a fost repus pe domeniul public, dar nu în locul său iniţial, ci pe strada „Crinului”. Aici se desfășurau de regulă, ceremoniile militare şi depunerile de flori cu ocazia marilor sărbători și comemorări naționale. Se pare că monumentul va fi din nou mutat după ce au căzut de acord autoritățile municipale cât și conducerea Asociației “Cultul Eroilor” Argeș.În perioada comunistă monumentul original a pierdut unele dintre elementele lui constitutive. A fost văduvit de postamentul bazal, în timp ce coloana paralelipipedică a devenit mai scundă, pentru că din ea lipseşte un modul. De asemenea, de pe coloană au dispărut elementele decorative din bronz fixate pe feţele laterale, iar sus, în partea terminală, nu mai există coroana regală.

Insigna șapte ani vechime - Regimentul 1 Infanterie ușoară Pitești

Insignele militare regaliste pentru vechime contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată,  de către şefi.

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul – Simfonia lalelelor.  Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură piteștene din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate. 

Spitalul I.C.Brătianu 

Grota din Trivale

Hala de pește

Fabrica de tananți Argeșul

Casa de cultură

Poarta monumentală a Eroilor Regimentului 4 Argeș

Parcul și pavilionul Trivale

Ocolul silvic Trivale

Biserica catedrală Sfântul Gheorghe

Cazarma artileriei

Foișorul de foc

Camera de comerț

Biserica Sfântul Nicolae

Palatul administrativ

Hotel Muntenia

Biserica Sfânta Vineri

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.   

Sanatoriul din Valea Iașului - Curtea de Argeș

Vederi - comuna Arefu

Vederi - comuna Valea Mare Pravăț

Vedere și marcă poștală - Stănești 

Monumentul eroilor - Rucăr

Vederi - Stoenești

Vedere - Vâlsănești

Biblioteca Ion Barbu - Campulung Muscel

Vederi - Corbi

Vila Julian - Lerești

Vederi - Topoloveni

Palatul domnesc - Muzeul de istorie - Câmpulung Muscel

Vederi - județul Argeș

Biserica Bradu - Câmpulung Muscel

Căminul cultural și sediul 

Societății cultural științifice - Stroești

Mausoleul de la Mateiaș

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII

Medic și cercetător în citologie grec.

Georgios Papanikolaou, a trăit între anii 1883 - 1962

Detaliu vignetă de pe o felicitare românească

Detaliu vignetă de pe un set de cupoane

de raționalizare a bunurilor de larg consum

din vremea războiului civil spaniol

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 16.03.2022