Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO ESTONIENE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos marchează trecerea a 150 de ani de la nașterea lui Jüri Jaakson. Pe aversul monedei, pe jumătatea din partea stângă este redată imaginea de profil a feței personajului. Pe obrazul personajului este gravată valoarea monedei: “15 E”, iar în jumătatea dreaptă a aversului sunt aplicate două inscripții pe veerticală cu literele și cifrele unele sub altele: “JURI JAAKSON” (numele personajului) și “1870 - 1942” (anii de viață ai personajului). în interiorul unui cerc continuu periferic, central, este redată stema statului Estonia și sub ea, orizontal, pe un rând este aplicată inscripția: “EESTI VABARIIK” (denumirea statului - Republica Estonia). Stema este încadrată de numerele 20 și 20, care ne sugerează anul în care s-a emis moneda (2020).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2020, valoarea – 15 euro, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 28,28 grame, metal compoziție – aliaj de argint, calitatea – proof, tiraj – 3000 bucăți și gravori – Anna Roomet, Risto Tali și Rait Siska.

Jüri Jaakson a fost un om de afaceri și politician eston, care a trăit în perioada anilor 1870 – 1942. În perioada 16 decembrie 1924 – 15 decembrie 1925 a fost președintele statului Estonia. A studiat la liceul privat H.Trefner și apoi, dreptul, la Universitatea din Tartru. În perioada 1897-1914 a lucrat ca avocat la Viljandi și mai târziu la Riga. Între anii 1915-1919, Jaakson a fost membru al Consiliului de Administrație al Băncii Orașului Tallinn. În anul 1918 a fost comisar general al guvernului provizoriu pentru preluarea proprietăților de la puterile de ocupație germane. Între anii 1926-1940 a fost președintele Băncii Estoniei și membru al Consiliului Economic Național. Jaakson a fondat mai multe bănci și a fost membru în mai multe organizații și organisme sociale și economice estoniene. În data de 14 iunie 1941 a fost închis de serviciul secret sovietic NKVD și condamnat la moarte din cauza „activităților contrarevoluționare”, fiind executat în anul următor.

2. Moneda de mai jos marchează trecerea a 150 de ani de la nașterea lui Friedrich Karl Akel .Pe aversul monedei este redată imaginea din față a chipului personajului. Undeva în partea dreaptă jos este gravată valoarea monedei: “15 E”, iar periferic circular pe latura stângă a monedei este aplicată inscripția: “FRIEDRICH KARL AKEL 1871 - 1941” (numele personajului și anii săi de viață). Pe revers în interiorul unui cerc continuu periferic, pe jumătatea din stânga a monedei este redată stema statului Estonia și deasupra acesteia pe un singur rând ușor curbat este aplicată inscripția: “EESTI VABARIIK” (denumirea statului - Republica Estonia). Stema este încadrată de numerele 20 și 21, care ne sugerează anul în care s-a emis moneda (2021). Și reversul este acoperit cu puncte micuțe negri (o zonă mai mare) și restul gri. La partea de jos este aplicată semnătura indescifrabilă a personajului.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2021, valoarea – 15 euro, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 28,28 grame, metal compoziție – aliaj de argint, calitatea – proof și gravor – Kristo Kooskora.

Friedrich Karl Akel a fost un diplomat și politician eston, care a trăit între anii 1871 – 1941. În perioada 26 martie 1924 – 16 decembrie 1924 a fost șeful statului Estonia. A studiat la gimnaziul Alexander din orașul Tartu și apoi medicina la Universitatea din același oraș. A fost asistent la Clinica Universitară Tartu, medic la clinica de oftalmologie Reimers din Riga și apoi medic la spitalul Ujazdov din Varșovia. În 1901, a studiat la Berlin, Praga și Leipzig. Akel a lucrat ca oftalmolog privat în Tallin, iar în 1907 a fost unul dintre fondatorii Clinicii private a medicilor estonieni. În 1912 și-a fondat propria clinică oftalmologică. În 1904–1905 a fost în războiul ruso-japonez ca medic. A fost membru în mai multe comitete, comisii, organisme și organizații social economice estoniene. De trei ori și-a servit țara ca ministru de externe. În octombrie 1940, a fost închis de NKVD-ul sovietic pentru activitate revoluționară, fiind condamnat și împușcat la 3 iulie 1941.

3. Moneda de mai jos marchează trecerea a 150 de ani de la nașterea lui Johan Pitka. Pe aversul monedei este redată imaginea din față a chipului personajului cu mustață și barbă și având caschetă pe cap. În stânga portretului sunt reprezentate trei sectoare colorate în alb, negru și albastru (culorile steagului oficial estonian) și pe verticală, pe două rânduri, sunt aplicate inscripțiile: “JOHAN PITKA” (numele personajului) și “1872 - 1944” (anii de viață ai personajului). În dreapta portretului este gravată valoarea monedei: “15 E”. Întreg câmpul reversului este acoperit cu benzi verticale albe și gri. În centrul reversului puțin către stânga este redată stema oficială a statului Estonia și în dreapta, pe trei rânduri verticale sunt aplicate inscripțiile: “EESTI VABARIIK” (denumirea statului - Republica Estonia) și “2022” (anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2022, valoarea – 15 euro, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 28,28 grame, metal compoziție – aliaj de argint și calitatea – proof .

Johan Pitka (Juhan Pitka) a fost un antreprenor eston, ofițer maritim (contraamiral – 1919) și comandantul Marinei estoniene în războiul de independență, care a trăit în perioada anilor 1872 - 1944. Johan Pitka a fost unul dintre personajele principale în organizarea forțelor estoniene de apărare, nou înființate în noiembrie 1918, la sfârșitul primului război mondial, când forțele ocupaționale germane au început să iasă din Estonia, existând pericolul invazie Armatei Roșii. Pitka a studiat la școlile marine Kasmu, Kuressaare și Paldiski, devenind maistru militar de marină. Din 1889 până în 1907 a lucrat pe nave cu pânze. Din 1904 până îm 1911, a trăit în Marea Britanie. După începutul Revoluției Ruse din 1917, Pitka a devenit activ în societate și a început să organizeze soldații estonieni care reveneau din armata rusă. După ce comuniștii l-au condamnat la moarte, a fost forțat să intre în clandestinitate. Când germanii au ocupat Estonia în 1918, Pitka a început să organizeze Liga Apărării. Mulți l-au numit pe Pitka „părintele trenurilor blindate” și „spiritul războiului de independență”. În anul 1920 s-a pensionat fiind decorat de Regele George al V-lea al Marii Britanii dar și de statul eston. După ocupația sovietică din iunie 1940, Pitka a evadat din Estonia în Finlanda. În 1944, Pitka s-a întors în Estonia pentru a organiza rezistența militară pentru a lupta de independență a Estoniei. Se crede că Pitka a murit într-o bătălie din 1944.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Aversa

Aversa București este o companie producătoare de pompe centrifugale din România, singurul de acest fel din România. Este unul din principalii producători de pompe centrifugale din europa de Est. Pachetul majoritar de acțiuni al Aversa a fost preluat, în luna noiembrie 2004 de producătorul italian de pompe și compresoare centrifuge TMP Termomeccanica-Pompe, membră a grupului Termomeccanica. Aversa SA a fost în insolvență timp de 7 ani dupa care a fost privatizată în septembrie 2013. În 4 luni, Aversa Manufacturing a reluat cu succes producția, a angajat peste 230 de muncitori, a început să facă export și a onorat comenzile clienților. În anul 2004 uzina avea 1400 de angajați și o cifră de afaceri de aproximativ 12 milioane de euro. Primele încercări de realizare a unor produse cu ”iz industrial” pe actualele spații pe care se află Aversa de astăzi datează din anul 1882, când un neamț stabilit în România a înființat un mic atelier de forjă pe un teren situat în fostul ”Câmp al Moșilor” din ”Gura Oborului ”. La începutul celui de al Doilea Război Mondial fabrica este ocupată de armată și își schimbă profilul în fabricarea armamentului. Se produc piese pentru mitraliere, branduri, se toarnă corpuri de bombe, se execută bucătării mici de campanii, etc. În anul 1945, Adunarea Generală a Acționarilor hotărăște ca vechea fabrică să se repoziționeze. Frecventele incendii care bântuie Bucureștiul în anii 1945-1946 se constituie într-o oportunitate pentru acționari, care sesizează nevoia din piață și încep fabricarea unor pompe de stins incendii. În anul 1955 a fost infiintat primul atelier pentru prototipuri si standul de incercari. Dupa mai multe fuziuni fabrica isi schimba denumirea in Uzina de pompe București și din 1965 se concentreaza exclusiv pe executia de pompe si piese de schimb pentru pompe. In anul 1977 fabrica avea peste 3800 de angajati care au executat 75555 de pompe, cea mai mare productie anuala din istoria uzinei. Incepand cu anul 1985 uzina a fost certificata si a inceput sa livreze pompe pentru Centrala nucleară electrică Cernavodă si pentru Fabrica de apă grea din Drobeta Turnu Severin. In perioada anilor 1980 - 1991 peste 80% din productie era destinata exportului, inregistrandu-se cel mai mare nivel din istoria companiei. Aversa a dezvoltat si fabricat o gama larga de aplicatii intr-o varietate de industrii: rafinarii, minerit, petrochimie, siderurgie, chimie, prelucrarea zaharului, criogenie, constructii de nave, centrale electrice, constructii, centrale nucleare, agricultura, celuloza si hartie, furnizarea apei, alimentara, servicii generale. In anul 2018 Aversa devine parte a companiei DP PUMPS -DRAKOS POLEMIS GROUP. Sediul central al companiei este situat pe Calea Victoriei, nr. 155, bloc D1, scara 8, tronson 7, etaj 5 – București.

Placheta - Muzeul național al satului Dimitrie Gusti

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită prin Hotărârea Guvernului României nr. 742/2003, art. 18 lit. instituției ce purta numele de Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale capitalei. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală. Muzeul deține în prezent 350 de monumente și peste 55000 de obiecte organizate în depozite de patrimoniu. Sus am postat logo-ul muzeului. Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor „gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj.Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici ) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu Moldovei – jud. Suceava, Nereju – jud. Vrancea, Drăguş – jud. Braşov, Dragomireşti – jud. Maramureş, Clopotiva – jud. Hunedoara, Runcu – jud. Gorj , Ruşeţu – jud. Buzău etc.). Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale „Principele Carol”, din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o opera muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti şi H. H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramica, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna mai târziu, 17 mai 1936. În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, fântâni şi un scrânciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa. În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureştiului a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămână în muzeu până în 1948. În aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din teren se număra gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vâlcea, Constanţa, Alba, Hunedoara, Maramureş etc. În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului şi de Artă Populară. El va funcţiona ca atare până în martie 1990. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. Pe lângă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii , muzeul deţine şi un bogat fond documentar de o inestimabilă valoare istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cât şi din investigaţiile ulterioare. O clădire multifuncţională, inaugurată în luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne, pentru laboratoarele de conservare-restaurare şi cele pentru activităţile cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de „animare” a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc. Din păcate, istoria recentă a muzeului a înregistrat şi două evenimente dramatice: incendiile din 5 septembrie 1997 (sectorul Transilvania) şi 20 februarie 2002 (sectorul Moldova şi Dobrogea), care au afectat o serie de monumente şi obiecte de inventar aferente. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din ţară şi prin susţinerea financiară a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la construcţiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen relativ scurt, iar monumente au fost redate circuitului de vizitare.

Dimitrie Gusti (născut 13 februarie 1880 în Iași și decedat 30 octombrie 1955) a fost un filozof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, apoi președintele acesteia (1944 - 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între anii 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București, Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești. De la vârsta de șase ani până în 1898 a urmat școala primară, la internatul „Caracaș” și liceul la „Institutele Unite” din Iași. Între 1898 și 1899 frecventează Universitatea din Iași, la Facultatea de Litere, Drept și Științe. În anul 1899 s-a mutat la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin, iar din 1900 în Leipzig. Obține distincția „Doctor în filosofie” cu disertația Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens. În anul 1908, interesat de diverse discipline, s-a întors la Berlin, unde a studiat sociologia și jurisprudența. În anul 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde a predat etica și sociologia. În anul 1920 se transferă la Universitatea din București la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de Litere. În perioada anilor 1925 – 1948 a inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România. În anul 1939 a obținut legiferarea serviciului social), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială. A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 – 1939; 1944 - 1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice (1947 - 1948). Împreună cu Victor Ion Popa, H.H.Stahl și G. Focșa au înființat Muzeul Satului din București (1936). În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” și „Sociologie românească”. După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie, partidul comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare. Cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) și a fost invitat în URSS pentru a participa la ceremonii oficiale. Gusti a fost membru al unei loji masonice din Iași. Dimitrie Gusti este fondatorul Școlii Sociologice de la București. El rezumă sistemul său sociologic la câteva enunțuri:

Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
Esența societății este voința socială.
Voința socială depune ca manifestări de viață: o activitate economică și una spirituală, reglementate de o activitate juridică și de o activitate politică.
Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric.

Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub înrâurirea factorilor condiționați, se numesc procese sociale.
Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale. Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de specialiști din domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc. În data de 13 octombrie 1941 a fost decorat cu Semnul Onorific „Răsplata Muncii pentru 25 ani în Serviciul Statului”. Ostracizat după 1947 de comunişti, aflat într-o neoficializată interdicţie până în 1990, Dimitrie Gusti a rămas pentru specialişti un exemplu de urmat, nu numai în ceea ce priveşte erudiţia şi opera, ci mai ales în ceea ce priveşte implicarea socială şi căutarea de soluţii pentru ridicarea satului românesc. De asemenea, a fost preocupat de imaginea României dincolo de graniţe şi a contribuit deplin la formarea ei prin participări prestigioase la Expoziţiile Internaţionale de la Barcelona şi Dresda şi Universale de la Paris şi New York. L-a preocupat cooperarea intelectuală internaţională (schimburi intelectuale cu asociaţiile sociologice străine şi cu fundaţiile sociale internaţionale, conferinţe, congrese internaţionale) fiind el însuşi creator de şcoală de nivel european, perfect în acord cu cele mai moderne metode de cercetare de teren. Ca şi conducător al campaniilor de cercetări monografice, al echipelor studenţeşti ale Fundaţiei Regale "Principele Carol" şi al revistei "Sociologie românească", a militat pentru cunoaşterea concretă a realităţilor româneşti, ca şi pentru ridicarea culturală a satelor cu ajutorul muncii organizate a elitelor culturale, elite care la vremea aceea aveau un contact direct cu lumea rurală şi considerau necesară pentru modernizarea ţării ridicarea intelectuală, morală şi economică a locuitorilor ei. Este un exemplu care ar trebui reconsiderat în condiţiile zilelor noastre când ar trebui să ne amintim că o societate mai bună este una formată din oameni educaţi. Dimitrie Gusti a considerat necesară reforma socială şi a întreprins o serie de acţiuni, în calitate de director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundaţiei Culturale "Principele Carol", pentru organizarea "culturii poporului". O activitate atât de prodigioasă, o viaţă dedicată marilor idei şi mai ales un om pentru care ţăranul român nu a însemnat obiceiuri ciudate şi pitoreşti, nu a fost o creaţie artificială şi livrescă a unei minţi de intelectual, ci a fost o fiinţă vie pentru care a luptat să trăiască mai bine, să aibă un nivel de cultură şi de viaţă mai apropiat de imaginea bunăstării.

Insigna - Medicină București

Invatamantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol. Carol Davila, medic roman de orgine franceza, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Datorita activitatii sale au luat fiinta in tara noastra o serie de societati stiintifice: "Societatea medicala" (1857), "Societatea de cruce rosie" (1876), "Societatea stiintelor naturale" (1876), precum si doua reviste medicale: "Monitorul medial" (1862) si "Gazeta medicala" (1865). In razboiul pentru independenta (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei. Constructia Facultatii de medicina a fost complet terminata si inaugurata in ziua de 12 octombrie 1903 cand s-a facut si inaugurarea statuii lui Carol Davila, asezata in fata facultatii. Initiativa ridicarii unui monument al lui Davila a fost luata la primul congres medical national care a avut loc la Bucuresti in octombrie 1884. Statuia, opera valoroasa a lui Carol Storck, a fost turnata in bronz in atelierele Scolii de arte si meserii din Bucuresti. Inaugurarea edificiului facultatii inseamna o data importanta in evolutia invatamantului medical din Bucuresti. Noul local a adus mari imbunatatiri in functionarea laboratoarelor si organizarea lucrarilor practice, precum si in intreaga activitate didactica. El a adapostit pentru o vreme si o parte a sectiei de farmacie. Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, a devenit posibila infiintarea Facultatii de medicina din Bucuresti, care si-a deschis cursurile in ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicina in cadrul Universitatii din Bucuresti, si, totodata, pe terotoriul tarii noastre; prin ea stiinta medicala a reusit sa se impuna, atat in tara cat si peste granite. In 1898, Scoala de farmacie devine sectie a Facultatii de medicina, recunoscandu-i-se caracterul de institutie de invatamant superior. Ea functioneaza in aceasta situatie pe langa Facultatea de medicina pana in 1923, cand se infiinteaza Facultatea de farmacie, ca institutie separata, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Un rol insemnat la crearea Facultatii de farmacie si la stimularea cercetarii stiintifice farmaceutice l-a avut profesorul Stefan Minovici (1867-1935). Sus am postat logo-ul si o fotografie cu sediul central al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti - fost I.M.F. (Institutul de Medicina si Farmacie).

Insignă germană masonică - Loja Frăția București 1874

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran".

Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde. Produsul medalistic de mai sus are o singură față, este rotund și are diametrul de 51 milimetri. La partea superioară are atașată, printr-o balama, coroana regală, ce are în vârf o cruciuliță cu toartă și un inel prin care se trece o panglică. În câmp, în interiorul unui cerc perlatse află un grupaj incluzând diverse instrumente de zidărie și știință – glob pământesc, compas, triungi cu cumpănă, echer, ciocan de zidar și mistrie – toate pe un fond de ramuri de salcâm. Între marginea medaliei, marcată printr-un cerc continuu, și cercul perlat este aplicată inscripția: “LOGEZ . BRUDERLICHKEIR . OR BUKAREST 1871” (Loja masonică Frăția, orașul București 1871).

Insigna - Liceul de muzică Dinu Lipatti - București

Liceul de muzică Dinu Lipati, denumire actuală - Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti este o instituţie de stat de învăţământ vocaţional pentru specializările Muzică şi Arta actorului, cu o prodigioasă activitate pedagogică şi artistică de-a lungul celor peste şapte decenii de existenţă, ce este situat pe Strada Principatele Unite, la nr.63. Misiunea instituţiei de învățământ este de a pregăti copii şi tineri talentaţi din toate treptele învăţământului preuniversitar pentru o carieră de succes în lumea muzicii şi a artei dramatice, bazată pe cunoştinţe solide de cultură generală şi o educaţie artistică de excepţie. Colegiul, fondat în 1949, a fost primul liceu de muzică din România, numindu-se, într-o perioadă, Şcoala de Artă nr. 1, apoi Liceul de Artă. Din anul 1990 a primit, în semn de prețuire, numele celebrului muzician român Dinu Lipatti, artist strălucit şi om de o rară distincţie şi modestie. Pentru merite deosebite în activitatea didactică şi vocaţională, instituţia noastră a fost ridicată la rangul de Colegiu Naţional, titlu pe care-l onorează an de an cu realizări de vârf în concursurile şi manifestările artistice naționale şi internaţionale. Dintre cei peste cinci mii de absolvenţi ai Colegiului Naţional de Arte „Dinu Lipatti”, mai mulți de trei sute sunt nume ilustre pe scena muzicală naţională şi internaţională: Ileana Cotrubaş, Lucia Ţibuleac, Bianca lonescu, Angela Burlacu-Gheorghiu şi Octavian Naghiu (canto), Aurelian Octav Popa, Gheorghe Zamfir, Liliana Ciulei, Mihaela Martin şi Marin Cazacu (solişti instrumentişti), lon şi Bogdan Cristinoiu, Adrian Daminescu (muzică pop), Benone Sinulescu şi Ionuţ Dolănescu (muzică populară) şi mulţi alţii. Se cuvin adăugate aici şi numele unor mari pedagogi care i-au îndrumat, între ei regăsindu-se cadre universitare, autori de manuale şi programe şcolare. Respectând memoria tuturor acestora, amintim aici pe câţiva dintre primii noştri mentori: Filaret Barbu, Victor Giuleanu, losif Conta, George Manoliu, Dan Cumpătă, Cecilia Geantă, Florino Dellatolla, Maria Şova, Cici Manta, Gina Solomon, Ana Altenliu-Pitiş ş.a. Alături de ei au predat în Colegiul nostru şi artişti consacraţi, precum Maria Tănase, Fănică Luca, lon Pantazi sau Dan Mizrahy. Această elită pedagogică a format, la rându-i, profesori de mare valoare, atât în invăţământul preuniversitar, cât și în cel universitar; mai mult de jumătate dintre cadrele didactice ale Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti au absolvit Colegiul „Dinu Lipatti”.

Dinu (Constantin) Lipatti (născut la data de 19 martie 1917 la București și decedat la data de 2 decembrie 1950, la Geneva, în Elveția) a fost un apreciat pedagog, pianist și compozitor de muzică clasică. Pentru meritele sale a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator, iar mama Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu - i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ. Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique. În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al doilea război mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu. Se căsătorește cu Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decid să se stabilească în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Succesele încep să vină și în timp ce pregătea pentru un turneu în America se descoperă că suferă de leucemie. Este ajutat cu sume bănești de mari muzicieni ai lumii că să își procure cele mai noi și eficiente medicamente, dar în zadar. Se stinge la vârsta de 33 de ani. În memoria sa colegiul Național de Arte din București îi poartă cu demnitate numele. La Ciolcești (comuna Leordeni, jud.Argeș) s-a deschis Casa memorială Dinu Lipatti, unde sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului și dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene, de acum sau altădată și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.