Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII LUMII

1. Auditorio de Tenerife (Sala de concerte Tenerife), este o construcție polivalentă situată în orașu Santa Cruz de Tenerife, capitale Insulelor Canare (Spania). Edificiul este opera arhitectului spaniol Santiago Calatrava Valls.

Construcția a început în 1997 și s-a încheiat în 2003, devenind instantaneu un simbol al orașului și al insulei Tenerife, fiind considerată cea mai frumoasă clădire modernă din arhipelag. Clădirea Auditoriumului este o clădire emblematică a arhitecturii spaniole. Sala are o capacitate de peste 2000 de locuri și înălțimea de 58 metri. Componente din beton sunt foarte subțiri și au finisaj de beton arhitectural. Acoperișul în formă de val (sau aripă) este realizat din beton și armătură rigidă din oțel. Acest obiectiv nu se compară cu nici un altul din lume, întru-cât are o arhitectură cu totul aparte. Clădirea face legătura între parcul maritim și port, legând astfel orașul de ocean. Cel mai interesant aspect al sălii de concerte este acoperișul ce are o formă cu tente dramatice. Acesta seamănă foarte mult cu un val care se sparge de țărmul stâncos cu maximă furie. Toate echipamentele sunt de ultimă generație și profesioniste, fapt care ajută la redarea muzicii cu maximă claritate și calitate. În realizare edificiului s-a folosit o varietate largă de cofraje: cofraje TRIO pentru fundații, cofraje cățărătoare pentru pereții circulari și curbi simetric poziționați și echipament special și deosebit pe baza tehnologiei de auto-cățărare.

Toate operațiunile de mutare au fost realizate cu trei circuite hidraulice independent operate: deplasare înainte- înapoi, poziționare și cofrare-decofrare. Datorită formei spectaculoase a structurii, arhitectul Santiago Calatrava a sfidat elementele de bază ale arhitecturii. Trei elemente diferite de construcție, pe care el le-a descris ca a “aripi”, “nucă” și “velă” caracterizează clădirea înaltă de 58 de metri.

2. Torre (turnul) Gorgot , denumire alternativă Torre Galatea, cu clădirea anexă sunt parte a castelului din orașul spaniol Figueras, comunitatea autonomă Catalonia.

Aceste două obiective au făcut parte din zona fortificată a orașului (zidurile orașului). În prezent fac parte din clădirile Teatrului-Muzeu Dali, declarat obiectiv de interes cultural din anul 1988. În secolul al XIX-lea turnul a fost transformat într-un rezervor municipal de apă. A colectat resturile de la castel și le-a redistribuit în Figueras (prima rețea de apă curentă). Turnul și clădirea au fost restaurate în 1931. Proiectul a fost realizat de un arhitect francez, iar lucrările au fost realizate sub conducerea lui Pelayo Martínez. În timpul acestei sarcini, zidurile cu grosimea de 2 metri, au fost reduse la 80 cm. În anul 1983, turnul a fost achiziționat de Consiliul municipal pentru a permite extinderea Muzeului Dalí situat alături. Teatrul și Muzeul Dalí cu anexa sa, Torre Galatea, are o arhitectură neobișnuită, cu mai multe sculpturi în formă de ou pe acoperiș.

Dali și-a petrecut mai târziu o parte din viață în Torre Galatea, nume provenit după numele soției sale Gala. Muzeul a fost deschis în anul 1974, cu extinderi ulterioare până la mijlocul anilor 1980 și găzduiește cea mai mare și mai diversă colecție de lucrări de Salvador Dalí. Dalí este îngropat într-o criptă din subsolul Teatre-Museum. Edificiul seamănă cu o casa din turtă dulce asediată de iepurași, de Paste, veniti din lumea de dincolo.
3. Daca n-ai dat ochii cu lucrarile lui Gaudí in Barcelona, cauta creatiile sale deosebite în orășelul spaniol Comillas , din comunitatea autonomă Cantabria. Aici vei admira una din operele sale timpurii, Vila Quijano, fosta reședință a unui om de afaceri care s-a imbogatit ulterior in America.

Până în anul 2010 edificiul a adăpostit un restaurant sofisticat si scump. În cele din urmă, clădirea a fost transformată în muzeu și deschisă publicului în iulie 2010. De atunci a primit aproape 500000 de vizitatori. De ce oare a ales Gaudí sa proiecteze o vila intr-un oras cu numai 2500 de locuitori e un mister pentru toata lumea, dar explicatia sta in supranumele numele cladirii: El Capricio de Gaudi (Capriciul lui Gaudi).Edificiul a fost construit între anii 1883 - 1885 sub conducerea lui Cristobal Cascante, asistent al arhitectului Reus, la comanda lui Máximo Díaz de Quijano. Este una dintre puținele lucrări pe care Gaudí le-a proiectat în afara Cataloniei. Această lucrare aparține perioadei orientaliste a lui Gaudí (1883-1888), perioadă în care arhitectul a realizat o serie de lucrări inspirate din arta Orientului Apropiat și îndepărtata (India, Persia, Japonia) și arta islamică. În anul 1969 clădirea a fost declarată bun de interes cultural. El Capricho este situat pe un teren în pantă, care adăpostea anterior o pădure de castani, într-o vale ale cărei versanți coboară spre mare. Arhitectul a trebuit să țină cont de toate aceste aspecte, pe care le-a rezolvat cu un proiect orizontal volumetric, orientând fațada zonelor destinate zilei spre nord. Nivelarea terenului a fost obținută printr-o golire parțială a terenului fermei care conține panta cu un perete în grădina din spate. Gaudí a încorporat în lucrarea sa două construcții anterioare aflate pe amplasament, o seră și un templu, pe care le-a transformat în corpul central al clădirii și, respectiv, la baza turnului-minaret. Pe de altă parte, lângă clădire a proiectat și grădinile domeniului, în care a inclus o grotă artificială. Clădirea are un plan alungit în forma literei U, cu o suprafață de 720 m² și un plan de 15 x 36 metri . Conține un demisol, un etaj principal și o mansardă, conectate prin două scări în spirală și cu un turn cilindric în formă de minaret persan, complet acoperit cu ceramică. În construcția sa au fost folosite diverse materiale, precum piatră, cărămidă, țiglă, fier și țiglă, combinate în diferite nuanțe, ceea ce conferă o mare bogăție cromatică întregului. Fațada principală este structurată pe baza unei serii de dungi orizontale de carcase galben-ocru cu dungi verzi decorate cu flori galbene de floarea soarelui. Pereții sunt realizați din cărămidă expusă pe un soclu de piatră într-o formă căptușită și acoperit de o cornișă de cartușe colorate; acoperișul în două ape este acoperit cu țigle ceramice.În planimetria sa, se evidențiază linia curbată, cu diferite corpuri semicirculare suprapuse care se evidențiază din întreg, și chiar și colțurile au formă de curbe concavă. Balcoanele au un design original, deoarece balustrada din fier forjat devine un scaun în partea centrală, în timp ce partea superioară prezintă un desing asemănător pergolei. Intrarea principală în casă se află pe latura de nord, într-un portic monumental pe care se află turnul-minaret, cu patru coloane și arcade lintelate, cu capiteluri decorate cu păsări și frunze de palmier. Fereastra ușii principale are o formă în trepte și este căptușită cu plăci verzi pe plafon și în formă de floarea-soarelui pe fațadă. Orizontalitatea corpului central al clădirii este contrastată de verticalitatea turnului, înalt de 20 de metri, similar cu un minaret islamic, care acționează ca punct de observare, deoarece de la înălțimea sa poate vedea Marea Cantabrică. Are un plan cilindric și este alcătuit din trei părți: o terasă situată pe porticul de intrare, la nivelul cornișei clădirii; corpul central, acoperit cu plăci verzi și floarea-soarelui, aranjat într-un model în carouri; și punctul de vedere, cu o platformă cu o balustradă din fier forjat cu motive muzicale - în special clavele înalte - acoperit cu un templu de forme geometrice susținut de patru coloane de fier. Fațadele laterale ale clădirii au o planimetrie diferită: cea vestică este cea care conține, împreună cu fațada principală, porticul și turnul și a fost concepută pentru a primi vizitatori, deoarece se află vizavi de calea de acces. Se află în partea cea mai înaltă a terenului, astfel încât baza clădirii de aici are doar 80 cm înălțime. La rândul său, fațada estică este situată în partea de jos a terenului, astfel încât baza de pe această parte are o înălțime de 3,5 metri. În această parte se află dormitorul principal, precum și o sală de jocuri, care uneori servea drept dormitor auxiliar. Sub terasa dormitorului matrimonial se află garajul care, datorită pantei terenului, este situat la demisol. Grădinile proprietății au o suprafață de 2500 m² și au fost proiectate de Gaudi însuși. Această zonă nu a suferit modificări, astfel că își păstrează practic designul original. Ca și în alte lucrări ale sale, arhitectul a arătat un mare respect pentru mediu, folosind materiale indigene pentru proiectul său. Principala modificare a terenului s-a datorat denivelării sale, care l-a determinat să extragă pietre din zona cea mai înaltă, pe care a folosit-o pentru a construi poteci, pereți și scări. Designul interior al casei răspunde în principal faptului că a fost proiectat pentru o singură persoană și cu un scop recreativ, deoarece a fost o clădire concepută pentru odihnă și vacanțe. Interiorul este distribuit pe trei etaje: la subsol erau bucătăria, cămarile și încăperile de depozitare, la etajul principal reședința și mansarda erau folosite pentru serviciu. Etajul principal are cinci camere, holul și baia. Majoritatea motivelor decorative sunt de natură geometrică și vegetală precum florile și frunzele, dar și unele animale, în principal ornitologice. Sala, care se află în spatele porticului de la poalele turnului-minaret, are suprafața de 12 m², sub formă de hexagon și acționează ca un distribuitor între cele trei etaje. Pavajul este alcătuit din plăci circulare de marmură, în timp ce tavanul are un tavan cu casetă din lemn, cu o bandă de cinci grinzi în centru și două grupuri de șapte grinzi care traversează camera. Această cameră are un vitraliu cu margini de forme geometrice și motive vegetale ornamentale. Între hol și holul principal se află camera de 16 m². Această cameră îndeplinea o dublă funcție: aceea de hol într-un context mai formal și cea de acces la restul casei la un nivel mai informal, deoarece se conecta la galeria de distribuție care comunica toate camerele prin seră, unde în principiu au acces doar familia și prietenii. Principalul material utilizat în această cameră este lemnul care acoperă podeaua, tavanul, plinte, uși și ferestre, precum și șemineul. Majoritatea motivelor ornamentale sunt de natură geometrică. Livingul principal are 35 m² și are o înălțime dublă care ajunge la acoperișul clădirii împărțind mansarda în două părți. Deoarece este situat în golful de nord, este contrapunctul serii, orientat spre sud. Este o cameră confortabilă și luminoasă, dar cu o anumită sobrietate, așa cum dorea proprietarul. Acoperișul este în formă de naos inversat, posibil conceput pentru a conține un acoperiș din sticlă, așa cum era moda la acea vreme, care însă nu a fost niciodată construită. În cameră iese în evidență o fereastră mare cu ferestre prevăzute cu un sistem de alunecare care se mișcă cu contragreutăți. În mod similar, în zona interioară există patru ferestre în formă de arcuri solare care privesc coridorul și permit intrarea luminii de la amiază. Pe de altă parte,Cele două balcoane în formă de balustradă de bancă din fier forjat, orientate spre exterior, corespund acestei camere.

Alături de acest living se află sufrageria, de dimensiuni modeste, situată lângă scara de serviciu care duce la bucătărie, la demisol. Lângă sala principală se află sala de jocuri, o cameră de 37 m² orientată spre vest. Era o cameră polivalentă concepută în scopuri recreative, dar care putea servi și ca dormitor secundar. Include o galerie semicirculară de 6 m² ca mediu suplimentar destinat în principal unei camere pentru fumători, de inspirație arabă. Podeaua acestei camere este parchet, care se armonizează cu tavanul casetat din lemn, decorat cu flori, de asemenea, sculptate în lemn. Decorul, cel mai bogat din casă, este realizat din lemn, ceramică și fier, cu motive vegetale și animale. Pe fațada de est se află dormitorul matrimonial, care cu cei 42 m² este cea mai mare cameră după seră, chiar mai mare decât camera de zi principală, ceea ce evidențiază importanța acordată de proprietar intimității sale. Lângă dormitor se află baia de 14 m², cu podea din marmură, gresie pentru zona de duș, plinte din lemn și marmură și tavan cu casetă din lemn. Ferestrele au vitralii cu motive vegetale și ornitologice, posibil un model pentru celelalte încăperi care nu a fost realizat în cele din urmă. La etajul superior se află mansarda, împărțită în două de holul principal, deoarece înălțimea sa ajunge la acoperișul clădirii, cu acces prin două scări în spirală. Are o suprafață totală de 140 m², cu un acoperiș în două ape, cu o structură de grinzi de lemn cu unghiuri de deschidere diferite. Mansarda a îndeplinit și obiectivul de reglare termică, izolând podeaua nobilă de temperaturile exterioare.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

O PLACHETĂ

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL IAȘI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Batalionul 198 Logistic

Acriter et fideliter (Cu înverșunare și fidelitate)

Batalionul 198 Sprijin Logistic a fost înființat la data de 15.11.1964, în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. CL 001198 din 22.10.1964, prin transformarea Companiei 265 Transport Auto din subordinea Diviziei 10 Mecanizate. La înființare, batalionul rămâne subordonat Diviziei 10 Mecanizate și are sediul în garnizoana Iași. Între anii 1964 – 2001, batalionul a participat cu personal și tehnică la susținerea acțiunilor militare desfășurate în cadrul aplicațiilor și taberelor de instrucție organizate de către Divizia 10 Mecanizată, transformată mai târziu în Corpul 10 Armată Teritorial. În cadrul acestor activități, Batalionul 198 Sprijin Logistic a avut un rol important în asigurarea tuturor condițiilor tehnico-materiale și de asistență a structurilor participante: asigurarea și aprovizionarea cu materiale, organizarea, planificarea și executarea transporturilor în folosul trupelor, hrănirea și cartiruirea personalului, alimentarea cu carburanți-lubrifianți a tehnicii, acordarea asistenței medicale, asigurarea mentenanței tehnicii. În perioada 1970 – 1985, unitatea participă cu personal și tehnică la repararea, reabilitarea și întreținerea căilor de comunicații, evacuarea familiilor de sinistrați din județul Iași, înlăturarea urmărilor calamităților naturale (inundații și alunecări de teren).

Începând cu 01.03.2001, Batalionul 198 Sprijin Logistic trece în subordinea Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale “Podu Înalt”, având următoarele misiuni:

sprijinul Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale în vederea îndeplinirii misiunilor specifice;
realizarea / menținerea capacității operaționale și decizionale a comandamentului și subunităților pentru planificarea și conducerea acțiunilor militare, potrivit procedurilor NATO, în vederea îndeplinirii misiunilor primite / deduse;
derularea operativă și eficientă a activităților repartizate în cadrul procesului de transformare și modernizare a forțelor, concomitent cu modernizarea și profesionalizarea militarilor batalionului;
gestionarea eficientă a resurselor umane, financiare și materiale;
sprijinirea autorităților locale în caz de urgență, calamități naturale și alte dezastre și dezvoltarea capabilităților de reacție în situații de urgențe civile;
pregătirea comandamentului unității și subunităților pentru punerea în aplicare a măsurilor cuprinse în planul de mobilizare.

Batalionul 198 Sprijin Logistic „PRUT” este structura de specialitate din subordinea Brigăzii 15 Mecanizate „Podu Înalt”, care organizează și execută activitățile de suport / sprijin în cadrul aplicațiilor tactice și taberelor de instrucție desfășurate de către marea unitate, precum și pentru batalioanele din cadrul acesteia. Batalionul a participat cu succes la numeroase misiuni pe teatrele internaționale de operațiuni. Astăzi Batalionul 198 Sprijin Logistic se prezintă ca o unitate bine structurată, bine pregătită și aptă pentru executarea misiunilor ce-i vor fi încredințate de către eșaloanele superioare.

Insigna - F.A. (Fabrica de antibiotice)

Fabrica de antibiotice din Iași este o companie farmaceutică din România, fondată în anul 1955. Este o societate pe acțiuni în curs de privatizare, acționarul majoritar fiind statul român, prin intermediul A.V.A.S. (Agenția pentru valorificarea activelor statului). Compania este listată la Bursa de Valori București, la Categoria I, sub simbolul ATB și are o capitalizare bursieră de peste 900 milioane RON. Mai jos admiri o poză mai veche cu fabrica ieșeană de penicilină. În decembrie 2008, societatea era evaluată la peste 130 milioane de euro. Antibiotice Iași ocupa la finele anului 2005 locul al treilea în rândul producătorilor autohtoni de medicamente, cu o cotă de piață de 3,17% din punct de vedere valoric. Acționarul majoritar al companiei este AVAS, cu o deținere de 53,02%. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul central al Fabricii de Antibiotice Iași.

Complexul muzeal național Moldova - Iași

Palace of culture (Palatul culturii) - Iași - România

Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi are sediul central în Palatul Culturii din Iași, unde funcţionează patru muzee de renume:

Muzeul de Istorie a Moldovei
Muzeul Științei și Tehnicii "Ștefan Procopiu"
Muzeul de Artă
Muzeul Etnografic al Moldovei

Expozițiile deschise în muzeele Palatului Culturii sunt temporare. Din cadrul Complexului face parte şi Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural, cu sediul tot în Palatul Culturii. Complexul are în subordine şi obiective muzeistice de pe teritoriul oraşului Iaşi şi, respectiv, al judeţului:

Muzeul Unirii din Iași
Muzeul "Poni-Cernătescu" din Iași
Muzeul memorial "Mihail Kogălnicenu" din Iași
Muzeul Viei și Vinului de la Hârlău
Palatul "Alexandru Ioan Cuza" de la Ruginoasa
Muzeul de sit arheologic de la Cucuteni

Palatul Culturii din Iași este o clădire emblematică – monument istoric, construită, în perioada 1906 - 1925, în perimetrul fostei curți domnești medievale moldovenești, pe locul fostului palat domnesc. Edificiul a servit inițial drept Palat Administrativ și de Justiție. În anul 1955, destinația clădirii a fost schimbată într-una culturală, devenind gazda unor instituții culturale din Iași. Astăzi, Palatul Culturii este sediul Complexului Muzeal Național „Moldova”, ce cuprinde Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul Științei și Tehnicii “Ștefan Procopiu”, precum și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului cultural. Până la începerea lucrărilor de renovare, în aripa de nord-est a palatului s-a aflat și sediul Bibliotecii Județene “Gheorghe Asachi”. De-a lungul timpului, în zona respectivă a orașului s-a dezvoltat ansamblul curții domnești (atestată documentar începând cu anul 1434). Între anii 1804 – 1806, prințul Alexandru Moruzi a construit un impunător palat domnesc, în stil neoclasic (arhitect Johan Freywald). Afectat de incendii, palatul avea să fie refăcut de prințul Mihai Sturdza ]ntre anii 1841 – 1843 (arhitect Nicolae Singurov). După Unirea de 1859 și mutarea capitalei la București (1862), clădirea devine palat administrativ. Mai multe incendii de la sfârșitul secolului al XIX-lea au afectat clădirea, luându-se la începutul secolului al XX-lea decizia demantelării (1906) și reconstruirii vechiului palat. Lucrările au început în 1907, păstrându-se din vechiul palat principalele temelii și o parte din zidurile etajului. Noul edificiu a fost realizat în stil neogotic, după planurile arhitectului Ion D.Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerkez. Întreruptă în timpul primului război mondial, construcția palatului s-a prelungit pe durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al României. Stilul palatului e neogotic, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior. Aripile cu ieșindurile semicirculare au fost retrase și împodobite la fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri și firide dominate de o acvilă cu aripile desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: „Sala gotică”, unde se poate admira mozaicul ce reprezintă un „bestiarum” medieval (grifoni, acvile bicefale și lei). „Sala Voievozilor” se află la etaj și conține, în medalioane, portretele domnilor Moldovei și ale regilor României. Tot la etajul I se află „Sala Henri Coandă”. La faima Palatului Culturii a contribuit si ceasul cu trei cadrane din turnul cladirii. Avand diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentand cele 12 zodii. Cate doi plaiesi, in costume nationale, zugraviti pe zidul turnului, stau de straja, incadrand ceasornicul, dupa modelul ostenilor pictati la castelul Peles. Atat vitraliile, cat si crenelurile, in forma de cruce ale turnului, erau luminate electric in cursul noptii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replica moderna a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exacta, "Hora Unirii", amintind acum nu doar "Unirea cea mica" din 1859, ci si "Unirea cea mare" din 1918. Melodia este inregistrata pe un tambur cu 69 stifturi. Legenda spune că în proiectul inițial erau prevăzute 365 de camere, dar construcția are 298 încăperi cu o suprafață de aproximativ 36000 metri pătrați. La fațadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă și două rânduri de baghete. La etajul I, la fațada centrală, se află „Sala Voievozilor”, cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei, așezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ștefan Dimitrescu și de elevii săi. Tot la etajul I se află sala „Henri Coandă”, ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant. În amintirea anilor petrecuți la Iași ca elev al Liceului Militar, Coandă a dăruit orașului proiectul “Monumentul Eroilor Români” din cartierul Galata și rețeta unui ciment special, care imită perfect culoarea și sunetul lemnului de stejar. Până în anul 1955 aici a fost sediul Tribunalului Județean, dotat cu mobilier confecționat la „Casa Maple” din Londra. Afectat de cutremurul din anul 1940, Palatul a slujit în timpul celui de-al doilea război mondial drept cazarmă a trupelor germane și ulterior, sovietice. Începând din anul 1975, planșeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oțel, lucrare parțial terminată în martie 1977 când a avut loc cutremurul cel mare. Ca o cheie de boltă, noul planșeu a susținut monumentul, fiind afectate în schimb, planșeele de la etajul I, zidăria, ornamentele și stucaturile.

L.R. (Loja românească) Alexandru Ioan Cuza - Iași - 1998

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Jeton - Caruselul Palas - Iași

1 persoană - Coca Cola - Valabil o cursă

Produsul medalistic de mai sus este un jeton folosit în mall-ul ieșean Palas la carusel. La casă când se cumpără biletul se oferă și acest jeton, iar la terminarea cursei posesorul are dreptul să consume gratuit o coca cola sau să-și păstreze ca amintire jetonul. Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Palas este un complex urbanistic situat în zona Centrului civic al municipiului Iași în imediata apropiere a Palatului Culturii. Proiectul a fost dezvoltat în parteneriat public-privat de către Iulius Group și Consiliul Local Iași. Ansamblul, inaugurat în anul 2012, se întinde pe o suprafață de 270.000 mp și a costat în jur de 265 de milioane de euro, fiind, la momentul construirii, cea mai mare investiție imobiliară din afara Bucureștiului. Parcul este amenajat, pe o suprafață de 50.000 mp, pe locul fostelor grădini ale Curții Domnești din Iași. În parcul ansamblului se pot observa obiecte și clădiri istorice, precum turnul de strajă al Curții Domnești, elemente din lemn, jgheaburi, etc. În parc există un lac artificial, fântâni arteziene, alei de promenadă, cascade artificiale, arbori, arbuști și vegetație amplasată în trepte. În partea centrală a parcului se mai află un foișor, un amfiteatrul în partea dreaptă, și un patinoar, vizavi de Auchan. Proiectul a fost criticat pentru construcțiile din jurul clădirii Palatului Culturii și pentru schimbarea statutului terenurilor. Instantele din Iași, Oradea si București au declarat nulă, asocierea dintre Consiliul local Iași cu Iulius Group, precum și trecerea terenului din patrimoniul public al orașului în cel privat.

Set 3 insigne - Iași

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, printre care și sportivii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecărora. Aici se încadrează și insignele Iași. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. De pe insignă nu lipsesc laurii de pe margine simbolizând “victoria finală” în efortul de creare a “societății socialiste multilateral dezvoltate” și a “omului nou”, drapele roșii și tricolore, mândrele combinate ale țării și roata dințată care ne amintește de industrializarea forțată a țării. A se observa că aceste insigne nu sunt identice.

Municipiul Iași este reședința județului Iași și principalul centru urban din nord-estul României. Orașul a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 - 1862 și capitala României între 1916 - 1918. Conform datelor recensământului din anul 2011 municipiul Iași număra 263410 locuitori și era astfel al patrulea oraș ca mărime din România. Orașul este centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Peste 60000 de studenți trec pragul universităților din oraș. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România, Universitatea Al.I. Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară, precum și alte patru universități publice și șapte particulare. Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de către domnul Moldovei, Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în anul 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală a municipiului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din oraș, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Casa universitarilor

Ștrandul

Teiul lui Eminescu

Biserica Sfântul Andrei

Academia de Belle Arte

Externatul secundar de fete Doamna Oltea

Monumentul Independenței

Monumentul M.Sturdza - Parcul Copou

Palatul culturii

Catedrala mitropolitană

Banca Moldova

Vama și antrepozitele

Turnul Golia

Teatrul Național Vasile Alecsandri

Uzina mecanică Nicolina

Statuia lui Gheorghe Asachi

Monumentul lui Ștefan cel Mare

Casa profesorului A.C.Cuza (Strada Codrescu)

Fundația Regele Ferdinand

Piața Unirii cu Statuia lui Cuza Vodă

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Palatul Roznovanu (Primăria)

Hanul lui Topor (Pe Sărărie)

Clubul CFR

Hanul "La trei sarmale"

Iași este un județ în Moldova, cu reședința în orașul cu același nume. Orașul Iași își trage numele de la vechiul trib al orașului Iași. Județul Iași se întinde pe suprafața de 5476 kilometri pătrați și numără aproximativ 826000 de locuitori. Județul are următoarele subdiviziuni administrative; 2 municipii - Iași și Pașcani, 3 orașe - Târgu Frumos, Hârlău, Podu Iloaiei și 92 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, harta județului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Iași, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.