Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI: LOCALITĂȚILE FRECĂȚEI, GURA PORTIȚEI, ISACCEA ȘI LETEA DIN JUDEȚUL TULCEA ȘI BUSTURILE LUI IOAN NENIȚESCU ȘI SPIRU HARET DIN MUNICIPIUL TULCEA

1. Frecăței este o comună din județul Tulcea, care include și satele: Cataloi, Poșta și Telița.

Comuna Frecăței este situată în partea centrală a judetului Tulcea. Prin comună trece linia CFR de transport marfă și călători, pe relatia Medgidia - Tulcea, cu gară de călători și triaj de mărfuri în localitatea Cataloi, DN 22 pe relația Tulcea - Constanța, tangent cu localitatea Cataloi, DN 22A pe relația Cataloi - Topolog - Hârșova ce trece prin localitatea Cataloi și DJ 229A pe relația Cataloi - Frecăței - Poșta - Telița până la intersecția cu DN 22 de pe relația Smârdan - Tulcea.

La recensământul populației din anul 2020 comuna număra 3426 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3836 locuitori), dintre care: români – 93,52%, ucrainieni – 1,63% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei tulcene Frecăței astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 95,09% și restul – nedeclarată sau altă religie. Obiectivele turistice ale comunei sunt:

Mănăstirea Çelik-Dere, situată pe valea pârâului Çelik din satul Frecăţei. Aşezământul monahal a fost construit de către călugări români şi ruşi în perioada 1841 – 1844.
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” care a fost zidită în mai multe etape între anii 1901 – 1932.

2. Gura Portiței este o mică stațiune pe litoralul Mării Negre, situată pe o fâșie îngustă de nisip, între Marea Neagră și limanul Golovița din Delta Dunării.

Inițial a fost un sat pescăresc și cherhana aflat sub administrația comunei Jurilovca, județul Tulcea. Gura Portiței (Portița) este cunoscută astăzi ca una dintre cele mai retrase (și încă relativ liniștite) destinații turistice de pe litoralul românesc. Accesul se face de regulă cu vaporașul, de la Jurilovca, cu autovehicule speciale se poate ajunge și pe drumul de coastă, fie de la Vadu, Constanța, pe la Periboina, fie de la Sfântu Gheorghe, Tulcea. Denumirea Gura Portiței desemna comunicarea existentă inițial între limanul Golovița și Marea Neagră, închisă în anii 1970, ceea ce a transformat Golovița într-un lac închis, cu apă în curs de desalinizare și eutrofizare. Lacul comunică la nord (liber) cu lacul Razim, iar la sud cu limanul Sinoe, printr-un sistem de ecluze. Zona este o parte a „Rezervației biosferei Deltei Dunării”.

Jurilovca este o comună din județul Tulcea care include și satele: Sălcioara și Vișina. La 6 km de satul Jurilovca, pe malul înalt și abrupt al lacului, se află ruinele parțial dezvelite și restaurate ale fortăreței greco-romane Arganum (secolele VII î.C. - VI d.C.). Se mai văd și azi o poartă a cetății, zid, străzi, basilici paleocreștine, valuri de apărare din pământ ș.a. Comuna Jurilovca a fost întemeiată de lipoveni în pragul secolului al XIX-lea, prima atestare documentară datând din 1826. Deși la începuturile sale era un mic cătun, așezarea s-a dezvoltat devenind la sfârșitul secolului al XIX-lea un centru important al pescuitului în zona Deltei, în prezent este cea mai mare comunitate de pescari din Deltă, centru de colectare și prelucrare a peștelui, precum și un punct de atracție turistică. Comunitatea celebrează sărbătorile religioase după calendarul Iulian, care este decalat cu 14 zile fata de calendarul Gregorian (de exemplu, Anul Nou se serbează pe 14 ianuarie). Cea mai importantă sărbătoare religioasă lipovenească este Acoperământul Maicii Domnului -"Pokrov" - (14 octombrie), zi în care lipovenii celebrează și Ziua Peștelui, sărbătoare ce durează trei zile. Un alt aspect important care care contribuie la unicitatea comunității este portul tradițional lipovenesc, acesta fiind obligatoriu în biserică. Casele rușilor-lipoveni prezintă de asemenea anumite particularități, culorile fațadei fiind în general alb și albastru, iar acoperișul este făcut din stuf. La recensământul din anul 2011 comuna număra: 59,82% - români, 37,28% - ruși lipoveni și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Jurilovca astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 51,25%, adventiști de ziua a șaptea – 4,95%, ortodocși de rit vechi – 40,45% și restul – nedeclarată sau altă religie.
3. Isaccea, în limba turcă İshakçı, este un oraș în județul Tulcea care include și localitățile Revărsarea și Tichilești.

Orașul este situat la 35 km nord-vest de Tulcea și este traversat de șoseaua Tulcea – Brăila. Relieful este alcătuit din formațiuni prealpine (șisturi cristaline, depozite sedimentare, magnetice, diabaze și porfire) alpine unde se conservă și amprente ale mișcărilor mai vechi (hercinice și acaledonice). Localitatea este așezată într-o zonă unde se întâlnesc Podișul Niculițelului cu Depresiunea Saon (Isaccea-Niculițel) și Lunca Dunării. Trăsăturile proprii reliefului colinar se regăsesc mai mult în partea de sud sud-vest, unde apar frecvent înălțimi ce depășesc 200 m. Nivelul de luncă, principala treaptă genetică a reliefului fluvial, își modifică aspectul mai ales la viituri, ducând la formarea ostroavelor în albia minoră a Dunării.

În fața portului a apărut, la începutul anilor 1980, o limbă de nisip, care, cu o uluitoare rapiditate, s-a transformat într-o adevărată insulă, năpădită întâi de ierburi, dar care astăzi găzduiește o adevărată pădure. Locuit încă din antichitate, orașul se numea "Noviodunum", un nume de proveniență celtică ("dunum" înseamnă “așezare fortificată"), de asemenea existând și o așezare dacică numită Genucla în vecinătate. În secolele următoare, Noviodunum a rămas o importantă bază navală bizantină pe Dunăre până în anul 602, când a fost pierdută în fața avarilor. A revenit sub controlul Imperiului Roman în vremea împăratului Tzimiskes și a rezistat cu unele întreruperi (regatul româno-bulgar) până în prima parte a secolului al XIII-lea, după care a fost ocupat de tătari. Numele actual al orașului își are originea probabil de la o căpetenie locală numită Saccea și menționată de cronicarul bizantin Anna Comnena în Alexiada. Există și alte păreri privind originea denumirii Isaccea.

La recensământul din anul 2011 orașul număra 5026 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 90,98%, romi – 3,85%, turci – 1,81% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Isaccea astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,98%, musulmani – 5,45% și restul - nedeclarată sau altă religie.În principal activitatea localnicilor se bazează pe agricultură (creșterea animalelor, cultivarea cerealelor și viței de vie, livezi cu pomi fructiferi și pescuitul). Piscicultura și pomicultura sunt în continuare cele mai prospere ramuri. Industria este bazată, în principal, pe extracția de piatră (carieră cu puncte de lucru în Isaccea și Revărsarea) și exploatarea lemnului (cherestea și depozit pe malul Dunării). În trecut, au funcționat o fabrică de țigarete și o filatură, dar în prezent singura activitate din această ramură este o secție de producție de încălțăminte. La Isaccea intră în țară conducta de gaze naturale care traversează Dobrogea și funcționează un punct de lucru al societății Transgaz. Din anul 1986 functioneaza aici cea mai mare statie electrica din tara 750/400/20KV acum in exploatarea Transelectrica, un nod important al retelelor de transport de energie electrica. Cea mai recentă investiție este realizarea parcului fotovoltaic al firmei Ra Ra Parc din Brașov cu o capacitate de 8,75 MW, ce poate asigura consumul mediu de energie a 4000 de gospodării. Gehrlicher Solar a proiectat și construit parcul solar amplasat la Isaccea, proiect ce acoperă o suprafață de 14 hectare și cuprinde peste 35000 module fotovoltaice și nouă invertoare SMA. Proiectul va genera circa 12 milioane de kWh anual. Atracțiile turistice ale orașului sunt Moscheea Mahmud Yazîcî din centrul orașului, veche din secolul al XVI-lea. și Mănăstirea Cocoșu, aflată la 8 km depăratare, construită în anul 1833
4. Letea este un sat al comunei C.A. Rosetti din județul Tulcea, estul Deltei Dunării, între brațele Chilia și Sulina, pe grindul Letea, la altitudinea medie de 4 metri.

Satul, care în anul 2011 număra doar 348 de locuitori, este atestat documentar pentru prima dată în anul 1715. Satul Letea se află la 23 km nord–nord-vest de orașul Sulina, nu departe de Rezervația Pădurea Letea. Satul este legat de orașul Sulina printr-un drum rutier pietruit rudimentar. Satul a fost format în mare parte din refugiați politici neoficial din Imperiul Rus, în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare, de frica oștirilor sale represive. Locuitorii satului sunt urmași ai acestor refugiați. Colonizarea zonei cu populație de origine slavă s-a făcut în mai multe etape. Primii refugiați au venit în urma luptei de la Poltava (1709), când țarul Rusiei, Petru cel Mare trece la represalii împotriva celor care au luptat pentru eliberarea Ucrainei. Al doilea val de refugiați ajunge în zonă după anul 1775, când țarina Ecaterina cea Mare (Ecaterina a II-a a Rusiei) desființează oastea ucraineană cu centrul la Zaporojia. Circa 8000 de locuitori ai acestei zone ajung în Delta Dunării, zonă asemănătoare ca peisaj și bogăție piscicolă cu cea natală, din zona Niprului. Denumirea cazacilor zaporojeni este de „haholi”, iar limba vorbită este cea ucraineană amestecată cu multe cuvinte de diferite origini (română, turcă, greacă, rusă). Locuitorii din Letea se declară de origine ruso-ucraineană, diferită de a rușilor lipoveni. Locuitorii satului Letea se simt ofensați în cazul asocierii lor cu lipovenii din satele vecine. După inundațiile din 1970, zona grindului Letea a fost îndiguită masiv, însă au fost demolate zeci de mori de vânt particulare ale morarilor din zonă. În anii de după 1990, mulți tineri au părăsit localitatea, aceasta devenind un sat aproape pustiu. Prin anul 2000 au sosit aici câțiva cetățeni belgieni și francezi care au investit în case de vacanță și pensiuni, astfel revigorând zona din punct de vedere turistic și cultural. Locuitorii din Letea, folosesc ambele calendare, iulian și gregorian; implicit, și sărbătorile sunt aniversate de două ori. Aceștia sunt urmașii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici la începutul secolului al XVIII-lea, fiind ucraineni din Austro-Ungaria. Ucrainenii nu s-au amestecat cu lipovenii, deși limba și obiceiurile li se aseamănă. Ocupația principală a oamenilor din comunitate este pescuitul, ce le asigură hrana și reprezintă principala sursă de venit. Creșterea animalelor se face într-un fel aparte în Delta Dunării: animalele sunt lăsate libere pe grindurile nisipoase unde își caută hrana. Suprafața redusă a terenurilor agricole din zonă îi determină pe localnici să păstreze în saivane doar animalele de tracțiune și mai rar câte una sau două cornute, restul fiind aduse în gospodării înaintea sacrificării. În trecut, persistând chiar până la colectivizare (1951), una din principalele ocupații (în afara creșterii animalelor) era agricultura. Se cultivau cereale, legume, pepeni și în mai mică măsura mici plantații de pomi fructiferi (mai ales pere și gutui). Drept dovadă, în zona Letea au existat peste 10 mori de vânt, care erau folosite pentru măcinatul grâului și secarei, cereale care erau cultivate local, mai ales în zona actualei amenajări piscicole Popina. Legumele și fructele (alături de produsele de origine animală) erau valorificate pe piața orașului Sulina. Recoltarea stufului reprezintă o ocupație sezonieră a sătenilor, care îl folosesc în construcția caselor, saivanelor, gardurilor și a acoperișurilor locuințelor sau anexelor casei. Letea este singurul sat din deltă care încă mai are aspectul rural deltaic. Aici mai pot fi văzute ultimele exemplare de case căptuşite pe dinafară cu scânduri, acoperişuri din stuf şi un decorativism arhitectural tipic slav reprezentat de simboluri precum razele soarelui, sirena, pasărea în zbor, papura sau inima.

C.A. Rosetti este o comună a județului Tulcea, care include și satele: Cardon, Letea, Periprava și Sfiștofca. La recensîmîntul din anul 2011 comuna număra 910 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 63,73%, ucrainieni – 7,8%, ruși lipoveni – 27,25% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei C.A. Rosetti astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,09%, ortodocși de rit vechi – 7,36% și restul – nedeclarată sau altă religie.
5. Bustul lui Ioan Nenițescu a fost inaugurat la data 30 octombrie 1911, în Grădina Publică a municipiului Tulcea în semn de recunoștință pentru acest mare om al locului.

După stingerea sa din viață, adanc patrunsi de marea pierdere, locuitorii judetului, impreuna cu academicianul V.A.Urechea, iau initiativa ridicarii unui bust. Comitetul, constituit in acest scop si avand la inceput ca presedinte pe colonelul I. Petrovici – Comandantul Regimentului 13 Infanterie si apoi pe Petre Th. Sfetescu – prefect, a strans in perioada 1901-1911, suma de 9885 lei. Bustul, turnat in bronz, opera sculptorului Spathe, a fost amplasat in gradina Carmen-Sylva din fata Prefecturii (azi Grădina Publică). Soclul de la baza bustului era format din blocuri de granit oferite de de Michel Daniel, antreprenorul carierei de piatra de la Turcoaia. Ceremonia de dezvelire a bustului a avut loc duminica 30 octombrie 1911, in prezenta oficialitatilor: Petre Th. Sfetescu – prefect, Stefan Bors – primar, generalul Toma Constantinescu – comandantul Diviziei a X-a, V. Balacescu din partea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, Hagi Anton – fost prefect, Elena Nenitescu (sotie), cu fiii, Haralambie Nenitescu – frate si in prezenta multor delegatii din judet si a sute de locuitori. La sfarsit, preotul E. Bogatu a oficiat serviciul religios, iar corul Catedralei Sf. Nicolae a intonat „Pui de lei”, nemuritoarea poezie a lui I. Nenitescu, pusa pe muzica de G. Zavalidi, dirijorul corului.

Bustul lui Nenițescu si alte monumente tulcene, a fost distruse in anii 1916-1918 de trupele de ocupatie. Deasupra este un bust nou amplasat în parcul central.

Din initiativa edililor orasului, noul bust al lui Ioan Nenitescu a fost ridicat in Aleea Personalitatilor tulcene, inaugurat la 21 iulie 1995. Acest nou bust este opera sculptorului Alexandru Galai. Ioan Neniţescu a fost un poet, politician liberal, absolvent al Facultății de Litere și Filozofie din Iași, doctor în filozofie și pedagogie la Leipzig (1887), profesor de istorie și pedagogie la prima școală de institutori din București, membru corespondent al Academiei Române și prefect al județului Tulcea. El s-a născut la data de 11 aprilie 1854 la Galați și a decedat în anul 1901 cam de tânăr, la vârsta de 47 de ani. Ca prefect intre anii 1897-1900, s-a preocupat de dezvoltarea judetului, in special din punct de vedere cultural. Ioan Nenițescu a rămas în mod deosebit în memoria oraşului un model de administrator energic, fiind unul dintre cei mai harnici prefecţi ai judeţului. A deţinut de două ori această funcţie: 17 iunie 1897 – 23 august 1900 şi 16 – 23 februarie 1901, perioade în care a contribuit la repopularea Dobrogei, înfiinţând noi sate. A ajutat localnicii Deltei să construiască case, biserici, a sprijinit împroprietărirea acestora şi a noilor veniţi. Tot el a încurajat întreprinzătorii particulari şi a reuşit să îmbunătăţească înfăţişarea edilitară a oraşului Tulcea şi a altor localităţi din judeţ. A deschis şcoli în tot judeţul şi în satele Deltei. A adus îmbunătăţiri reţelei de drumuri comunale, a contribuit la construirea podurilor dintre lacurile Razelm şi Babadag, a scos din izolare multe dintre localităţile judeţului prin extinderea legăturilor telefonice.

6. Bustul marelui cărturar Spiru Haret din municipiul Tulcea a fost executat în bronz de sculptorul local Vasile N. Chiriachide în anul 1913 și amplasat inițial în parcul „Mircea” de pe malul Dunării.

Dezvelirea bustului a avut la data de 11 octombrie 1923, orele 15.00, în prezența Ministrului Instrucțiunii Publice - Dr. Constantin Angelescu, a episcopului Dunării de Jos, Iacov Bârlădeanu și a autorităților locale.

In anul 1960, bustul a fost mutat în noul parc dintre străzile 14 Noiembrie si Gloriei, unde se află și acum, undeva în fața Colegiului național “Spiru Haret” din Tulcea.

Spiru C. Haret (născut 15 februarie 1851 la Iaşi şi decedat 17 decembrie 1912 în Bucureşti) a fost un matematician român, astronom, pedagog, reformator al învățământului românesc, ministru (Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice), academician. A învățat la Dorohoi, Iaşi, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sf.Sava Bucureşti unde a petrecut cinci ani din șapte intern. Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de științe, secția fizico-matematici, mecanica rațională, din 1878 până în 1910. La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la anul preparator , predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană şi în spaţiu şi geometria descriptivă până în 1885. Din 1885 și până în 1910 Haret nu a mai predat la Școala de poduri și șosele decât geometrie analitică. Haret a predat, de asemenea, mecanică raţională la Școala de ofițeri de artileri și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890. Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale. Din 1879 se face cunoscut drept "om al școlii", urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O POEZIE PROPRIE

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx___________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Maria - Regina României (Crucea roșie)

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg ;I Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

România a devenit Parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din anul 1864 și a ratificat-o în anul 1874. Doi ani mai târziu, la data de 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România și și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colțea din București. Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române, se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila. Primul președinte al Crucii Roșii Române a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897. La nici trei săptămâni de la înființare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanță a Crucii Roșii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Române avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniți, indiferent de tabăra din care făceau parte.

Activitatea instituției surorilor de caritate din țara noastră s-a desfășurat prin Societatea națională de Cruce roșie. Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În anul 1891, s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înființat un spital școala cu 10 paturi. Profitând de o perioadă de pace, Crucea Roșie Română a continuat să se organizeze și să se pregătească, atât din punct de vedere material, cât și din punctul de vedere al personalului, pentru a putea fi în măsură să acționeze cât mai eficient în cazuri de necesitate. Prin Statulul Crucii Roșii, adoptat în anul 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în anul 1906, s-au pus bazele “Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea înființată în anul 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orașele țării. În anul 1915, Adunarea Generală a Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor doua entități. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfârșita dragoste”. Cu sprijinul unui număr impresionant de voluntari, Crucea Roșie Română a trecut proba de foc a primului război mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară. La chemarea Societății Naționale de Cruce Roșie, femei aparținând celor mai diverse categorii sociale s-au oferit voluntar să activeze în spitalele și în cantinele administrate de organizație.

Însăși Regina Maria s-a implicat în operațiunile desfășurate în sprijinul răniților. În acei ani grei pentru țară, Crucea Roșie Română a asistat în spitalele proprii peste 150000 de răniți, a asigurat hrana pentru militari, refugiați și populația afectată de conflict, a facilitat schimbul de corespondența între prizonierii de război și familiile acestora, a sprijinit cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii romani din lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operațiuni au fost mobilizate de Crucea Roșie din donații publice, provenite de la populație și de la surse externe. În poza aplicată este Regina Maria a României în mijlocul surorilor de caritate.

Insigna - F.I.S.U. - Universiadă '83

Federația internațională a sportului universitar

Universiada din anul 1983, denumire oficială Jocurile mondiale universitare din anul 1983, a avut loc în Canada, orașul Edmonton, provincia Alberta, în intervalul 1 – 12 iulie 1983. La această competiție mondială studențească au participat peste 2400 de sportivi din 73 se state ale lumii. Prințul Charles al Marii Britanii, însoțit de prințesa Diana a rostit cuvântul de deschidere al jocurilor. Competiția a fost umbrită de decesul sportivului sovietic Serghei Chalibashvili, care a lovit cu capul platforma de sarituri în apă, înaltă de 10 metri, chiar în timpul competiției. Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel: locul I – URSS cu 58 aur, 30 argint și 25 bronz: locul II – SUA cu 12 aur, 20 argint și 22 bronz și locul III – Canada cu 9 aur, 10 argint și 19 bronz. România a ocupat locul 5 cu 6 aur, 11 argint și 10 bronz.

Sfântul Nicolae

Produsul medalistic de mai sus este un medalion plachetă de formă dreptunghiulară având dimensiunile de 25 x 34 milimetri și care îl prezintă pe Sfântul Nicolae. Placheta este confecționată din alamă și are un inel de prindere.

Sfântul Nicolae din Mira (născut în jurul anului 280 la Patara, Lichia și decedat în jurul anului 345 la Mira, astăzi Kocademre, în apropiere de Kale, în Turcia), a fost un episcop. Osemintele sale sunt depuse la Biserica San Nicola din Bari, Italia. Numele său este comemorat anual în data de 6/19 decembrie. El este cunoscut ca patron al Rusiei, Scoției și Serbiei.

Insigna - Specialist clasa a 2-a (aviație)

Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor bareme dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor bareme, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare.

Insigna - Statul Major al Forțelor Terestre

Statul major al trupelor de uscat (forțelor terestre) este o structură militară centrală, organizată, cu sediul în București, care asigură conducerea tuturor unităților militare românești care desfășoară operațiuni militare pe sol. Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc. Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial. Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860. Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători. Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit. Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă. Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei. La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. Prin Legii 6 mai 1913, au apărut corpurile de armată, ca mari unităţi de arme întrunite. Organizarea Forţelor Terestre era eşalonată, astfel, pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de călăraşi şi de artilerie. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare. O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul al XXI-lea , cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.

___________ooOoo_____________

UN CERTIFICAT

PROVIZORIU ROMÂNESC