Epaminonda's Blog.....: KRALIKY

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din localitatea cehă KRALIKY, denumire germană

GRULICH, districtul USTI NAD ORLICI, regiunea PARDUBICE,

câteva trimiteri poștale din vremuri diferite,

câteva și vederi generale și aeriene și o insignă locală.

Biserica Arhanghelul Mihail

Cetatea

Piața centrală

Mănăstirea de la Muntele Maicii Domnului

Trimiteri poștale

Vederi aeriene

Vederi generale

Arhitectură locală

Insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DE LUAT AMINTE

O POEZIE UMORISTICĂ

PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

____________xxx____________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Placheta - Domnului Nicolae Nedef

la a 75-a aniversare - C.S. H&V Pitești

Niculae Nedeff, ortografiat și Nicolae Nedef a fost un handbalist și antrenor român de handbal, care s-a născut la data de 26 septembrie 1928 și a decedat la data de 24 iulie 2017. Este unul dintre cei mai titrați antrenori de handbal din lume, câștigând șapte titluri de campion mondial la handbal, dintre care trei cu echipa națională feminină (1956, 1960 și 1962) și patru cu echipa națională masculină (1961, 1964, 1970 și 1974 plus alte medalii la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice de vară. A fost elev la Colegiul „Principele Carol” din București, unde a jucat baschet, fotbal, rugby, volei și handbal. În anul 1949, după ce a devenit student la Institutul de Cultură Fizică din București, a fost legitimat ca baschetbalist la CCA (Clubul Central al Armatei), actualul club Steaua București. După finalizarea stagiului militar (1951), a fost angajat la secția de handbal a CCA, cu care a câștigat mai multe campionate naționale. După 1989, când a ieșit la pensie în România, a continuat să antreneze la Antibes (Franța) și la Eisenach (Germania). Pe lângă faptul că a fost un mare jucător și antrenor de handbal a îndeplinit și funcții administrative:

președinte al Colegiului Central pentru Antrenori (1977–1982 și 1999–2005)
membru în Biroul Federal al FRH
secretar general al FRH (1992)
observator internațional al Federației Internaționale de Handbal
membru în Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic Român.
Revista World Handbal nr. 2 din 2002 a publicat un clasament al celor mai mari antrenori de handbal din lume, în care Niculae Nedeff se afla pe primul loc.

Pentru toată activitatea s-a a fost recompensat cu:

Placheta de aur a Federației Române de Handbal – 1970
Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a – 1976
Ordinul Meritul Sportiv clasa I – 1982
Crucea națională Serviciul Credincios clasa a II-a – 2000
Ordinul Meritul Sportiv clasa I – 2009

Colegiul național "Spiru Haret" București 1913 - 2003

Vlăstarul - revistă colegiană

fondată la București în anul 1923 -25 decembrie 2003

Colegiul Național Spiru Haret, în trecut Liceul Spiru Haret, este un liceu de prestigiu din centrul Bucureștiului. Liceul poartă numele profesorului spiru Haret care a întemeiat predarea în limba română la colegiul Sfântul Sava. Înființat în 1913, ca gimnaziu, a devenit liceu în anul 1920. La data de 5 septembrie 1913, clasele „divizionare” din Liceul Matei Basarab se mută într-o clădire din Strada Brătianu la nr.1, cu personal administrativ, conducere și arhivă proprii. Aceasta este considerată data la care a luat naștere o nouă școală ce va lua numele de ”Spiru Haret”. Printre cadrele didactice ce au profesat aici sunt: Ștefan V. Nanul, fost student al lui Titu Maiorescu, doctor în lingvistică și director în două rânduri; Nicolae Moisescu, licențiat al Facultății de Științe din București: Constantin Moisil, student al lui Nicolae Iorga, doctor în Litere și Filozofie la Cluj; Nicodem Locusteanu,licențiat în ”Litere” și ”Drept” al Universității bucureștene: Dimitrie Papadopol, absolvent al Universității din Berlin, profesor de franceză și germană: Iosif Frollo, licențiat în ”Litere” (București), profesor de limba franceză; etc. În urma unui memoriu al directorului Ștefan V. Nanul adresat Ministerului de resort, acesta își dă acordul și școala se va numi de la 1 aprilie 1916, Gimnaziul Spiru Haret. La 12 decembrie 1918, din inițiativa directorului Nanul, se organizează prima serbare în cinstea Sf. Ierarh Spiridon, patronul școlii, tradiție ce se păstrează și azi sub numele ”Ziua Absolventului”. În 1920, prin decret regal, școlii i se recunoaște titlul de ”Liceul Spiru Haret”. În luna decembrie a anului 1923 la catedra de Limba Română este transferat prof. Vasile V. Haneș, doctor în ”Litere” și licențiat în ”Drept”. Acesta , împreună cu elevii din ultima clasă liceală realizează primul număr din seria I a revistei. În data de 16 octombrie 1927 este inaugurată clădirea nouă a liceului, construită cu capital adunat și de la asociația părinților elevilor. În spațiul educațional cel nou își desfășoară orele de curs clase de Real și Modern. Printre profesori îl putem aminti pe Dan Barbilian, iar printre elevii acelor ani pe C. Noica, I. Moisil, A. Elian. „Cei 24 de bacalaureați ai anului 1927 sunt realizatorii unei deosebite performanțe școlare: Liceul ”Spiru Haret” - București este ”clasificat întâiul pe țară”, cum citim în Raportul Comitetului Școlar. Individual, meritele cele mai mari revin absolventului Mușat I. Ioan (9.20 la bacalaureat). ”Între democrație și totalitarism” se poate intitula etapa sinuoasă a evoluției liceului. De la instaurarea monarhiei autoritare până la instituționalizarea comunismului, Liceul ”Spiru Haret” ”crește” și ”descrește”. ”Crește” prin respectarea tradiției haretiene , ”descrește” pe măsură ce apar atentatele la multiculturalismul său tradițional, la diversitatea etnică și religioasă cunoscută. Din 1941, datorită războiului, structura etno-demografică a liceului suferă modificări, unii dintre elevii și profesorii acelor vremuri fiind nevoiți, din păcate, să plece la alte școli. Evenimentele din epocă sunt urmate de sosirea unui val de elevi din Basarabia, Bucovina și Transilvania, toți fiind înconjurați cu simpatie și înțelegere de către profesorii liceului. De asemenea vin și profesori de peste Prut. Din 1944 până în 1948, învață la ”Spiru Haret” elevi proveniți din toate straturile sociale. În august 1948, întreg învățământul românesc este organizat după ”modelul sovietic”. Contractele cadrelor didactice sunt anulate, fiind realizate noi angajări având ca scop epurarea de ”elementele” considerate ”nesigure” ori ”ostile”.”Reforma” din 1948 este urmată de modificarea structurii demo-sociale din vechiul liceu. ”Originea sănătoasă” propulsează profesori secundari în rândurile cadrelor didactice universitare. În numele ”ateismului” sărbătoarea liceului, ”Ziua Absolventului”, este mutată de la 12 Decembrie la 2 decembrie. Proletcultiștii din domeniul educație dovedesc că sunt departe de un minim spirit critic, numele lui Spiru Haret fiind ”coborât” de pe frontispiciul liceului. În acel an începe să funcționeze în localul vechilor spiriști Liceul seral nr.3 “I.C.Frimu”.

Concomitent elevii ”spiriști” sunt risipiți prin alte licee din București. În localul din strada Italiană ajung ”lăzăriști”, care formează, treptat, Liceul de băieți nr.9. Din anul școlar 1954-1955, denumirea instituțională este Școala Medie nr.12. Abia în anul 1965 se reia denumirea tradițională: Liceul ”Spiru Haret” București. Din anul școlar 1972-1973 este redus numărul liceelor teoretice, fiind create ”licee de specialitate”, căutate ”chipurile” de elevii clasei a VIII-a. Cu toate că nu exista o infrastructură educațională corespunzătoare noului profil, școala devine Liceul de electrotehnică nr.5 ”Spiru Haret. În următoarele decenii liceul are o evoluție complexă dar contradictorie, fiind pe de-o parte păstrător al unui brand în educație, dar cunoscând și momente de reflux. Ca eveniment pozitiv se poate semnala seria de simpozioane și expoziții omagiale organizată în 1976, cu prilejul comemorării a 125 de ani de la nașterea lui Spiru Haret. Printre cauzele ”refluxului”se pot aminti și structurile instituționale care funcționează în localul liceului: școala profesională și cea de maiștri. După 1990 se revine la structura și denumirea tradițională a liceului, fiind reînnodate tradițiile întrerupte. Se reia publicarea revistei “Vlăstarul”, se adoptă 12 Decembrie ca sărbătoare a liceului sub denumirea tradițională de Ziua Absolventului. Oficial, la 15 februarie 2000, Liceul Teoretic ”Spiru Haret” devine Colegiul Național ”Spiru Haret” – București.

Spiru C. Haret a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, membru titular al Academiei Române, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori, care s-a născut la data de 15 februarie 1851 la Iași și a decedat la data de 17 decembrie 1912 la București. A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul “Sfântul Sava” din București, unde a petrecut cinci ani din șapte ca intern. Apoi a studiat matematica și fizica la Universitatea Sorbona din Paris. Aici a obținut doctoratul în matematică, susținându-și teza Sur l'invariabilité des Grandes axes des orbites planétaires, („Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare”) el fiind primul român care a obținut doctoratul la Paris. Teza sa a fost publicată în volumul XVIII al Annales de l'Observatoire de Paris. Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Secția fizico-matematici, mecanica rațională, din 1878 până în 1910. La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la anul preparator, predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană și în spațiu și geometria descriptivă, până în anul 1885. Haret a predat, de asemenea, mecanică rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890. Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale. Din 1879 se face cunoscut drept „om al școlii”, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.

Insigna - Electronica

Electronica București este o companie producătoare de electronice din România construită pe locul unui atelier electronic din perioada interbelică . Aici s-au produs de-a lungul vremii diverse tipuri de aparate de radio și televizoare dar și alte diferite aparate și dispozitive electronice necesare în economie. În data de 11 februarie 2004 compania a fost privatizată prin contractul de vânzare a acțiunilor reprezentând 50,3% din capitalul social al companiei. Valoarea totală a tranzacției a fost de 1,86 milioane euro, reprezentând prețul pachetului de acțiuni, investiții asumate, respectiv tehnologice și de mediu și capital de lucru.

De la cele peste 434000 de televizoare alb-negru și 75000 de televizoare color cât producea în anul 1989 Electronica a produs în anul 2003 doar 137 de televizoare color, o creștere sensibilă, până la 27000 de unități înregistrându-se în anul 2005. Începând cu anul 2006 compania asambla televizoare color și DVD-playere ale unor diverși producători străini precum: Hyundai, Toshiba sau Vortex. Din 5514 de persoane câte lucrau în anul 1989, numărul de angajați a ajuns la 60 în anul 2006. Iată o parte din binefacerile privatizării.

Eminescu - Premiul de excelență

Cercul Militar Național

Clubul colecționarilor de medalii Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română, care s-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Ipotești în județul Botoșani și a decedat la data de 15 iunie 1889 la București. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din data de 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. La data de 28 octombrie 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Redau mai jos câteva momente din viața acestei clădiri impresionante:

În data de 17 mai 1912 din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și Elie Radu se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină.
În anul 1914 la declanșarea Primului Război Mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită".
În data de 2 aprilie 1916 “Gazeta ilustrată" scria că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România".
În data de 12 noiembrie 1916 ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat.
În anul 1919 la revenirea armatei române în București, clădirea este găsită devastată în interior. Se reiau lucrările de reparații.
Pe 4 februarie 1923 în prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar.
În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național".
Vizitând clădirea câteva obiective atrag atenția. Este vorba despre: scara de onoare, sala de marmură, sala maură, sala bizantină, sala gotică, sala norvegiană și sala restaurant, una mai interesantă decât alta.

Inițial gravorii profesioniști ai Monetăriei Statului și Societății Numismatice Române, iubitori de Eminescu s-au reunit în Gruparea Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.). Începând cu anul 2000 această grupare a organizat de două ori pe an, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în Palatul Parlamentului din București, sala Constantin Brâncuși, Salonul Mihai Eminescu. Ulterior, la data de 30 ianuarie 2009, în cadrul Cercului militar național (fosta Casă centrală a Armatei) s-a constituit Clubul colecționarilor de medalii "Eminescu", care a inițiat baterea unei noi insigne și medalii în memoria poetului național român. Sus admiri logo-ul Clubului colecționarilor de medalii "Eminescu" din cadrul Cercului militar național din București.

Insigna - I.E.M.I.

(Intreprinderea de Elemente de Masura Industriale)

I.E.M.I. – Bucuresti (Intreprinderea de Elemente de Masura Industriale) a fost fondată în anul 1968 și este situată pe platforma industriei electronice Pipera, str Fabrica de glucoză, nr. 9-11, în sectorul 2 al capitalei. Activitatea societăţii se desfăşoară pe o suprafaţă de aproximativ 52000 metri pătrați. Activitatea S.C. IEMI S.A. constă în producere, proiectare, consulting și service în următoarele domenii: echipamente de radiocomunicaţii, aparate electronice de măsură şi control, aparatură medicală, surse de alimentare, atelier de montaj/reparaţii vehicule, sisteme complexe de testare şi calcul, operare servicii în radiocomunicaţii. Clienții principali ai societății sunt: Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale. Punerea în funcţiune a primelor capacităţi s-a realizat în trimestrul III al anului 1970. In 1991 devine societate comercială pe acţiuni. Punctele forte ale societății sunt: independenţă (99% capital privat), solvabilitate, recunoaştere internaţională a sistemului calităţii și certificare ca furnizor militar. Societatea a dobândit o mare experiență urmare a fabricării de produse după licențe din: Suedia, Iugoslavia, China, Belarus și Africa de Sud. S.C. IEMI S.A. are în structura sa 6 secţii de producţie şi 2 ateliere:

Secţia asamblare pentru producţia specială
Secţia asamblare aparate electronice de măsură
Secţia asamblare radiotelefoane
Secţia de execuţie şi asamblare circuite imprimate
Secţia chimie şi prelucrarea metalelor
Secţia de scule şi dispozitive
Atelier de bobinaj
Atelier de montaj / reparaţii vehicule

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene de acum sau altădată și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.