1. În anul 1944
Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de 500 lei cu chipul Regelui Mihai. Pe aversul monedei, în
interiorul unui cerc perlat la interior este reprezentată stema mare a
Regatului România.
Stema este încadrată de grupurile de cifre 19 și 44 care
luate împreună înseamnă anul emiterii monedei. Periferic circular, urmând
conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “ROMÂNIA”- sus și “500 LEI”- jos.
Pe revers, în interiorul
unui cerc continuu, perlat la interior, este redat chipul Regelui Mihai privind
spre dreapta. Sub gât este inscripționat numele gravorului – H. IONESCU și
periferic circular, urmând conturul monedei, este aplicată inscripția: “MIHAI I
REGELE ROMÂNILOR”.
Moneda are
următoarele
caracteristici tehnice: valoarea – 500 lei, anul emiterii – 1944, material
(compoziție) – aliaj (argint 70% și cupru 30%), forma – rotundă, diametrul – 32
milimetri, greutatea – 12 grame, cant – neted dar gravat cu inscripția: “NIHIL
SINE DEO” (nimic fără Dumnezeu), tiraj – 9731000 exemplare și gravor
– Haralamb Ionescu.
2. În data de
19.10.2020 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial,
două monede ocazionate de trecerea a 200
de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza. Pe aversul monedelor sunt
redate: imaginea Palatului “Alexandru Ioan Cuza” de la Ruginoasa, inscripția în arc de
cerc “ROMÂNIA”,
valoarea nominală “500 LEI” (10 LEI), stema României și anul de emisiune “2020”. Pe
revers sunt redate: portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, inscripțiile în arc
de cerc “ALEXANDRU IOAN CUZA” și anii între care a trăit “1820 - 1873”. Monedele au
următoarele
caracteristici tehnice:
- Cea de 500
lei: metal compoziție – aur, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 35 milimetri,
greutatea – 31,103 grame, cant – neted, calitatea – proof, tirajul – 1000
exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA – 10400 lei.
- Cea de 10 lei: metal compoziție – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, cant – zimțat, calitatea – proof, tirajul – 5000 exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA – 365 lei.
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de
20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg,
Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi
Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la
mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea
Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24
ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor
doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică
şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi
puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe
calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat
în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd
oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură
adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut
clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza
(care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi
al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote.
Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata
moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti
în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de
febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar
în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii.
Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia
înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este
transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor
britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore
Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a
reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent
politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat
în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în
defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului
de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după
calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după
calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc
la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii
româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza
şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces
complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi
Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil
realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în
urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o
înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală
între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La
începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost
ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală.
În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat
Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la
putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a
denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o
nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi
al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a
inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia
lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat
însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea
contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la
Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija
unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului
în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor
era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania
electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii.
Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a
colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi
la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost
oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre
Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia,
adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se
pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit
prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24
ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de
facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern
român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea
opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie
1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a
faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de
la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea
ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a
României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor.
Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia
Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea
unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat,
Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază
importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma
agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru
modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea
guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii
şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza
formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă
Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării
poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită
să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea
rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput
codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi
au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi
(1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în
această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării
averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu
scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri
şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”.
Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total
sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un
impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor
seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre,
mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce
a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai
tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost
adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi
confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte
Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan
cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage
pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin
instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată
asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin
instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul
anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice,
Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi
adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al
lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima
universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au
avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus
de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au
dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre
conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu
concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor
revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării
administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat,
pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a
statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni
pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv.
Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate,
constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de
navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de
silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor
mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de
reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de
Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la
izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat
dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit
puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al
conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin
plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi
puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul
programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi
procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală
din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au
primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare
s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a
ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls
însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai
însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul
guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a
înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care
guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al
secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a
votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o
măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din
teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii,
Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum
şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de
Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi
este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita
de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român
modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică,
culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus
îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii
moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior
au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim
personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea
monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi
realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C.
Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în
noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I.
Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci,
într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe
străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost
instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea
guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca
domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a
acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după
ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României,
la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru
România, pentru că:
- după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
- la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
- Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Ferit de ochii curioşilor după perdeaua de arbori de la marginea
drumului dintre Iaşi şi Paşcani, castelul Ruginoasa, în stil neogotic apare
somptuos la capătul aleii care se desfăşoară lin după poarta uriaşă de lemn
masiv. Istoria reşedinţei de vară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza este, pe
cât de frumoasă, pe atât de umbrită de drame, secrete şi poveşti de dragoste
tragice. Toate cumulate i-au adus un supranume mai puţin demn. „Casa
domnitorului de la Ruginoasa era cunoscută ca «Ruşinoasa», din cauza amorurilor
secrete, ţinute departe de ochii lumii şi de urechile familiei. Soarta
spectaculoasă a palatului începe în urmă cu mai bine de două secole. În 1804,
logofătul Costache Sturdza, urmaş al celebrei familii boiereşti, a construit
conacul după normele de lux ale vremii şi la indicaţiile unor arhitecţi
celebri. Mare dregător, membru al Sfatului Domnesc, Costache s-a căsătorit cu
Marghioliţa Ghika-Comăneşti, o femeie a cărei frumuseţe răpitoare i-a făcut pe
contemporani s-o asemene cu Ileana Cosânzeana. Numai că Marghioliţei i-au fugit
ochii după Nicolae Roznovanu, un alt boier influent în epocă, al cărui palat
este în prezent sediu al Primăriei Iaşi. Marghioliţa, care locuia în Capitala
Moldovei împreună cu Costache, i-a cerut soţului s-o ascundă la Ruginoasa,
spunând că este hărţuită de Roznovanu. Logofătul s-a conformat, a trimis-o la
conacul de la ţară, unde a dat-o în grija fiului lui, Săndulache Sturdza.
Roznovanu, însă, adună un grup de arnăuţi şi pleacă s-o răpească pe frumoasa
soţie a lui Costache. „Urcând scările palatului, arnăuţii au dat peste fiul lui
Costache Sturdza, care, cu ultimul pistol, a vrut să apere onoarea domniţei
Marghioliţa, mama lui vitregă. Un arnăut a reuşit să-l ucidă cu un cuţit pe
Săndulache. Roznovanu a intrat, a luat-o în braţe pe Marghioliţa şi a plecat cu
ea. Este prima moarte tragică de la Ruginoasa. Atât de tragică, încât logofătul
Costache abandonează palatul. Mulţi ani mai târziu, în 1862, construcţia
somptuoasă ajunge, în proprietatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Doamna
Elena este cea care l-a locuit aproape permanent, în timp ce soţul era ocupat,
la Iaşi sau la Bucureşti, cu treburile statului. De altfel, „Elena
Doamna", aşa cum a fost supranumită în epocă, fiind foarte iubită de
supuşi, s-a ocupat de mobilarea şi îngrijirea domeniului aferent palatului.
Istoricii povestesc însă că Elena Cuza n-a fost fericită la Ruginoasa. Ştia de
sfârşitul tragic al Sturdzeştilor şi a luat totul ca o fatalitate, mai ales că
în prima noapte de când s-a mutat a auzit cântând cucuveaua. Însingurată,
doamna se ocupă de educaţia celor doi fii ai domnitorului, Dimitri şi
Alexandru, pe care Cuza i-a avut din relaţia nelegitimă cu Maria Obrenovici,
descendentă a familie Balş. Alexandru Ioan Cuza trecea rar pe la
reşedinţa sa din Ruginoasa. Domnitorul revine la Ruginoasa în septembrie 1864,
atunci când promulgă şi pune în practică Reforma Agrară. Plecat în exil în
1866, după a fost nevoit să abdice, Cuza moare în mai 1873 la Heidelberg, în
Germania. După două săptămâni, Elena Doamna aduce rămăşiţele soţului la
Ruginoasa, fiind înmormântate în curtea bisericii din spatele palatului.
Legenda spune că de la moartea domnitorului şi până să fie îngropat, clopotul
bisericii a bătut încontinuu, un semn al respectului şi iubirii de care se
bucura printre supuşi. Blestemul castelului a persistat şi după moartea
domnitorului. Fiul cel mic al lui Cuza, Dimitri, se îndrăgosteşte de una dintre
servitoare şi se sinucide în camera sa, după ce Elena Cuza o alungă pe tânără.
A doua moarte tragică de la Ruginoasa. Celălalt fiu, Alexandru, moare în 1890
în timpul lunii de miere pe care şi-a petrecut-o în Spania cu Maria Moruzzi,
proaspăta sa soţie. Răpus de miocardidă severă la doar 23 de ani, fiul cel mare
îi lasă toată averea prin testament soţiei sale. În relaţii reci cu nora sa şi
lăsată fără niciun drept asupra proprietăţilor, doamna Elena Cuza se retrage la
Iaşi, apoi la Piatra Neamţ, unde moare într-o sărăcie lucie. Zidurile Palatului
Ruginoasa ascund şi o altă idilă ruşinoasă. Văduva Maria Moruzzi se
îndrăgosteşte de tânărul inginer Ionel I.C. Brătianu, venit în zonă să
muncească la construcţia căii ferate Iaşi-Paşcani şi luat chiriaş la conac.
Nora domnitorului se căsătoreşte, astfel, cu fiul celui care-l determinase pe
Cuza să abdice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ruginoasa s-a
situat chiar pe linia frontului, iar palatul a fost afectat. După 1945, conacul
a fost trecut în proprietatea CFR. A servit în comunism ca sanatoriu de
tuberculoşi, sediu de primărie, CAP sau bibliotecă. (Sursa NET – Adevărul.ro)
3. În data de 16 decembrie 2019 Banca Națională a României a lansat în circuitul
numismatic mondial 3 monede (2 pentru colecționare și una în circulație) cu tema 30 de ani de la Revoluția Română din
Decembrie 1989. Aversul tuturor
monedelor prezintă un tânăr arătând semnul victoriei și ținând
tricolorul fără stemă, simbol al Revoluției Române din Decembrie 1989,
inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, anul de emisiune „2019” și
valoarea nominală „10 LEI” sau “50 BANI”. Moneda de 50 bani pentru colecționare are pe avers ca semn distinctiv litera
N mare de tipar în cadrul unui cerc. Reversul
comun tuturor monedelor prezintă o imagine din timpul Revoluției
Române din Decembrie 1989, inscripția circulară ,,REVOLUTIA ROMANA DIN
DECEMBRIE” și anul când au avut loc evenimentele „1989”. Caracteristicile
tehnice ale monedelor sunt următoarele:
- Cea de 10 lei: material compoziție – argint, puritate – 99,9%, valoare nominală – 10 lei, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 500 bucăți și preț unita de achiziție fără TVA – 355 lei.
- Cea de 50 bani: material compoziție - alamă (Cu80Zn15Ni5), forma – rotundă, diametrul – 23,75 milimetri, greutate – 6,5 grame, grosime la chenar – 1,9 milimetri, cant – inscripționat cu ROMÂNIA de două ori, cu steluță între cele două cuvinte. Moneda de colecționare are pe avers semnul distinctiv – litera N mare de tipar, într-un cerc, s-a emis într-un tiraj de 50000 exemplare, este de calitate proof și are prețul unitar de achiziție de 10 lei fără TVA. Moneda în circulație nu are semn distinctiv, este de calitate UNC și s-a emis într-un tiraj de 10 milioane de exemplare.
Curând li se
alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente
împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”,
„Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”.
Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc
ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi
sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa
Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se
„Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul Iulian Vlad,
şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide
trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte
generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice),
col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan
Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan
Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László Tökés este
evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00. Dimineaţa
sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil Macri.
Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea manifestanţilor
timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor MApN prin
centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari pornesc (ora
10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi se îndreaptă
spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind forţele de
intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca armata să
intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat şi
devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR.
Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului,
broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat
primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa Consiliului
Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către forţele MApN şi MI
a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la Timişoara
Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de Ion Coman
– secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă operativă
formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este condusă de
general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii
Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă –
şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu – procuror
general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva demonstranţilor sunt folosite
tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o teleconferinţă cu toţi primii
secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care participă şi comandanţii de
garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva
demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major
şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, preia conducerea forţelor
aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt construite baricade.
Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective militare de către persoane
care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul
Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care
presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate efectivele militare
primesc armament şi muniţie de război. Pe 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu îi
convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii
de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă,
generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne
şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi
deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o
vizită oficială de prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la
conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a
decretat legea martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai
mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au
înaintat spre Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră
stema comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te
române!”. S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi
grav. Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu
substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara.
În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi
recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga
Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe
„Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor
la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la
Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează
activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi
“Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din
Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să
iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din
fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La
presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei.
Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să
intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu
revoluţionarii. În data de 20 decembrie la Timişoara, 100000 de protestatari au
ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige
sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu
vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la
ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului
Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări,
printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea
arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele
anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri
libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi
lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu;
Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost
eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte
se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări,
seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza
şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş:
Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu
ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din
Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora
19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii,
şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind
instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care
intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman
comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae
Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei
URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În noaptea
de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au
fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu
trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi
înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În ziua
de 21 decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte
Proclamaţia Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora
12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de
la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de
atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp
după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv
este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul
Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost
ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea
Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa
Restaurantului Dunărea (ora 22:00).
Militarii pornesc
acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a
demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22
decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost
arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la
Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie
dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la
principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul
oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie,
securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu
organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe
generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul
Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul
lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se
retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care
anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de
necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi
din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească
mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar
acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea
Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea
Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă
Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară
01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi
execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de
manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a
transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15 şi
16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective
importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului
Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte
instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite,
blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La
ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora
23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară”
– Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al
Revoluţiei Române. La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22
spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea,
sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii
etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi
răniţi. În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea
fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi
asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale
Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie
dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au
fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional
Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi
răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col.
Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă
Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau sediul
MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul
apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare.
Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii
Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu
Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât. La Timişoara, sute de mii de
oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă
atacurile asupra obiectivelor apărate de armată. În ziua de 24 decembrie la
Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale
oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi
se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari.
Consiliul Frontului
Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi
imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata este declarată singura
instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră
în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion
Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care
urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În dimineața zilei de
25 decembrie, la radio şi
televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de
Crăciun de la Catedrala Patriarhală.Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu
a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417
din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost
confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp
după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind
execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în
totalitate. Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138
răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat
pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari
care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare
decât cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie
1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca
o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care
urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau
o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum
se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar
faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost
supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat?
Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei
a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii?
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
ZIS-A PREȘEDINTELE
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
________xxx_______
O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL MUREȘ
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna - Conferința organizației județene a pionierilor - 1985 - Tg. Mureș
Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de
vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimilor
Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La
sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația
„Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi
ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea
Asociațiilor de Elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă
la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au
rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul Cultural Gheorghe
Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. 
Set 2 insigne de membru al organizației de pionieri
În perioada 1949-1966 mișcarea
pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist. CC al PCR va
adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea
activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă
organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte
cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a
avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost
adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și
detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul
Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În
1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000
membri. În Statutul Organizației
Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat
faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor
detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care
îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist
Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia.
"Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului
socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru,
față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe
toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului
și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească
frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru
realizările obținute în construcția socialismului". Intrarea în cadrul
organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului
angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile
Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu
harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor.” Imnul neoficial
al organizației era "Am cravata mea, sînt pionier". În orașele mari s-au constituit case
ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al
Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a
Palatului Pionierilor (astazi Palatul Naţional al Copiilor). Organizația
Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau:
tresele, titlurile „Pionier de frunte”, Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca
patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele
colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament
fruntaș” și „Grupă fruntașă”. 
Deasupra am postat unele accesorii ale uniformei
de pionier (ecuson, centură, cravată, trese și eghilet), un manechin în
uniformă de pionier și câteva modele de drapele ale Organizației de Pionieri.
Insigna - Consfătuire de calitate '79 - Electromureș
Calitatea este un
concept care se utilizează în domeniile vieții economice și sociale, însă care
prezintă un caracter subiectiv și care are semnificații particulare pentru
domenii sectoare, funcțiuni sau obiecte specifice. Calitatea este un termen
general, aplicabil la cele mai diferite trăsături sau caracteristici, fie
individuale, fie generice și a fost definită în diferite moduri de către
diverși experți sau consultanți în calitate, care îi atribuie deci acestui
termen semnificații diferite. Acest articol nu abordează aspectele și nuanțele
calității ca o categorie filozofică, ci se limitează numai la utilizarea
conceptului de calitate în aplicații tehnice. In marketing,
problemele calității sunt concentrate pe factorii determinanți ai comportamentului
de cumpărare și satisfacția clienților. In managementul operațiilor,
calitatea este tratată în relație cu practicile de inginerie și controlul
fabricației. Calitatea superioară a produselor sau serviciilor oferite de firme
constituie criterii de bază pentru obținerea satisfacției clienților și
profitabilității firmelor. Un nivel ridicat de calitate va determina o
satisfacție mai deplină a clientului, permițând deseori reducerea costurilor,
creșterea profitabilității și asigurarea competitivității produselor/serviciilor
pe piață. Măsurarea calității constă în cuantificarea nivelului curent al
performanței în conformitate cu standarde de performanță. Evaluarea calității
măsoară diferența dintre performanța așteptată și cea reală, pentru a
identifica oportunitățile de îmbunătățire a calității. Standardele de
performanță pot fi stabilite pentru diferitele dimensiuni ale calității,
de exemplu calitatea performanței tehnice, calitatea de conformitate etc.
Măsurarea calității produselor, proceselor sau serviciilor necesită colectarea
și analiza informațiilor, exprimate în termenii măsurătorilor și metricilor
asociate măsurărilor. Uneori, măsurarea calității este utilizată pentru
interpretarea calității ca procentaj de elemente conforme sau neconforme din
lot.
Uzinele Nitrogen - Târnăveni 1942
Primul aluminiu făcut în România la uzinele Nitrogen din Târnăveni
sub domnia glorioasă a M.S. Regelui Mihai I
și conducerea mareșalului I. Antonescu,
din inițiativa ing. I. Gigurtu - președintele societății Nitrogen
Fabrica Nitrogen
din municipiul Târnăveni, județul Mureș, a fost
construită în 1916 în Târnăveni, fiind o uzină de materiale explozibile şi gaze
de luptă, ocazie cu care s-au pus bazele viitoarei platforme chimice cunoscută
după 1990 ca S.C. BICAPA S.A. Târnăveni. Primele capacităţi de producţie au
fost puse în funcţiune în anul 1916 sub denumirea de Fabrica Nitrogen,
ulterior, alături de această fabrică s-a construit Uzina Chimico-Metalurgică
Mica, cele două unităţi formând Combinatul Chimic Târnăveni. Acest combinat s-a
despărţit în 1989 în BICAPA şi Carbid Fox. Combinatul BICAPA Târnăveni a fost
privatizat prima oară în 2002, când a fost cumpărat de o persoană fizică din
SUA, a revenit ulterior în posesia statului şi a fost privatizat din nou şi
închis în 2007, după ce toate bunurile au făcut obiectul executării silite. În
cadrul acestei fabrici, în anul 1942, s-a produs prima placa de aluminiu.
Această placă de aluminiu este expusă și poate fi admirată în cadrul Muzeului
din Târnăveni. Pe placă este înscris anul 1942
şi textul “Primul aluminiu făcut în România la Uzinele Nitrogen din Târnăveni
sub domnia glorioasă a M.S. Regele Mihai I şi conducerea Mareşalului Ion
Antonescu la iniţiativa ing. I. Gigurtu, preşedintele societăţii Nitrogen”.
Ceuașu de Câmpie, denumire veche – Ceuaș, în limba maghiară - Mezőcsávás, în limba germană – Grubendorf, este o comună din județul Mureș, care include și satele: Bozed, Câmpenița, Culpiu, Herghelia,
Porumbeni, Săbed și Voiniceni. La recensământul din anul 2011 comuna avea 5964
locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 5419
locuitori), dintre care: români – 42,7%, maghiari – 43,99%,
romi – 10, 32% și restul - necunoscută
sau altă etnie. Componența confesională a comunei
mureșene Ceuașu de Câmpie astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 42,21%,
romano catolici – 1,42%, reformați – 34,25%, adventiști de ziua a șaptea – 9,42%, unitarieni – 8,41% și restul –
nedeclarată sau altă religie. Atracțiile turistice ale comunii Ceauașu de
Câmpie sunt: Biserica de lemn din satul Culpiu,
Biserica reformată din satul
Culpiu, Bisericade lemn din satul Porumbeni, Biserica reformată din satul
Ceuașu de Câmpie, Rezervația naturală “Pădurea Săbed
(59 ha) din satul Săbed și Pădurea
Glodeni – sit de importanță comunitară inclus
în rețeaua ecologică europeană Natura 2000 în România. Satul Ceuașu
de Câmpie este atestat documentar pentru prima dată în anul 1505.
Insigna - 130 ani Corul căminului cultural din Ceuaș
Insigna - Studioul de radio și televiziune Târgu Mureș 1958 - 1983
Radio
Târgu Mureş este un post multicultural care oferă publicului două
programe cumulând 40 ore de emisie/zi: un program cu emisiuni în limba română
(24 ore/ zi) şi unul pentru minorităţi, cu durata de 16 ore/zi (în limbile
maghiară, germană şi rromani). În perioada 1955-1957 era construit viitorul sediu
al Radio Târgu-Mureş, prima clădire construită special pentru un studiou de
radio teritorial din ţara noastră – pentru patru studiouri de emisie din care
unul pentru concerte – , reuşindu-se un concept arhitectural unitar prin
„legarea” cu vechea clădire – Casa Dandea, o clădire construită în stil
neobrâncovenesc care a aparţinut fostului primar al oraşului Emil Dandea
(1893-1969), care s-a aflat în fruntea urbei între anii 1922-1926 şi 1934-1937
– în care urmau să îşi desfăşoare activitatea o parte din serviciile postului. La
2 martie 1958, la ora 17.00, în ziua alegerilor pentru marea Adunare Naţională
şi Sfaturile Populare, îşi începe emisia postul regional Târgu-Mureş. Prima
voce care a apărut pe post a fost Rodica Dorgo, care a spus „Aici Târgu-Mureş,
pe 261 şi 330 metri lungimi de undă. Dragi ascultători, bună dimineaţa !”. La
limba maghiară, prima emisiune realizată de Jakab Erno si Margareta a fost
despre alegerile locale care aveau loc exact în acea zi, pe 2 martie. Evoluţia
duratei emisiunilor în limba maghiară: la început, în anul 1958, zilnic 60 de
minute, în anul 1985 zilnic 180 de minute, din 1 februarie 1990 zilnic 4 ore,
între anii 1990-96 zilnic 5 ore, duminică 7 ore, din anul 2001, împreună cu
undele ultrascurte, zilnic 7 ore, duminică 8 ore. În anii începutului, Radio
Târgu-Mureş difuza programe în limbile română şi maghiară, care nu depăşeau
împreună o oră şi jumătate de emisie pe zi, şi se adresa locuitorilor unei zone
geografice relativ restrânse, cea străbătută de cursurile superioare ale
Mureşului, Oltului şi Târnavelor. În aprilie 1967, durata programului de emisie
creşte la trei ore şi jumătate, pentru ca la începutul anului 1970 să ajungă la
patru ore, iar ulterior la şase, în distribuţie egală în limbile română şi
maghiară. Între anii 1976-1985, în cadrul primei serii a emisiunii în limba
maghiară „Cu magnetofonul la drum”, au fost realizate interviuri-portret cu 421
intelectuali maghiari din România, care au fost prezentate ascultătorilor.
Emisiunea a fost iniţiată de János Csifó. În
anul 1985, la 12 ianuarie, ora 12.45, studioul teritorial Târgu Mureş este
închis, ca şi celelalte studiouri din ţară, de către regimul comunist. 80 de
oameni care deserveau studioul teritorial de radio au fost, astfel, „puşi pe
liber”. La desfiinţare, împreună cu dotarea tehnică mai performantă, studioului
i-a fost luată şi Fonoteca de aur, pentru a fi depozitată sau distrusă într-un
depozit al închisorii din Jilava. Însă, înainte de transport, angajaţii
studioului au reuşit să copieze în câteva zile şi nopţi, o mare parte a
Fonotecii, pe care au depozitat-o la Biblioteca Judeţeană Mureş. La 22
decembrie 1989, Radio Târgu Mureş îşi reia activitatea, alături de alte
studiouri teritoriale ale radiodifuziunii (Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara). Atunci,
vechii redactori ai postului au relansat emisia în limbile română şi maghiară,
bucurându-i pe ascultătorii mai vechi şi mai noi cu ştiri, informaţii, apeluri,
declaraţii, interviuri care, de astă dată, în ţara descătuşată, au răsunat ca
un încurajator ecou al libertăţii. Din anul 1990, Radio Târgu Mureş a început
să difuzeze şi programe în limba germană, iar începând cu anul 1998, o emisiune
săptămânală de 30 de minute dedicată romilor, unică în peisajul naţional de
atunci.
Cel de-al cincilea și cel mai tânăr studio teritorial al
Televiziunii Publice, cel de la Târgu Mureș, a fost inființat în 2008, iar aria
de acoperire cuprinde județele Mureș, Covasna, Harghita, Alba, Brașov și Sibiu.
Târgu
Mureș, mai demult Mureș-Oșorhei,
Oșorheiu, Târgul Mureșului (în maghiară - Marosvasarhely, Székelyvásárhely, Vásárhely, Újszékelyvásár, Újvásár,
în germană - Neumarkt, Neumarkt am
Mieresch, în latină - Novum
Forum Siculorum) este reședința și cel mai mare municipiu din județul
Mureș, situat în centrul regiunii istorice Transilvania, România, pe ambele
maluri ale cursului superior al râului Mureș. Orașul numără aproximativ 150000
de locuitori. Săpăturile efectuate de către arheologul Istvan Kovacs au confirmat faptul că teritoriul de
azi al orașului Târgu Mureș a fost locuit încă din preistorie. Au fost descoperite o serie de
locuințe preistorice, resturi de oase, vase de lut, obiecte de cremene și de
bronz, mici statuete de pământ datate ca fiind din 2000 î.Hr. Săpăturile
arheologice au scos la iveală urme umane din epoca pietrei lustruite, a celei
de bronz și din epoca a fierului; s-au descoperit și vestigii aparținând
culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Primele
izvoare scrise privitoare la secui datează din anul 1116, când au fost menționați,
alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei ungare. Ca popor
asociat maghiarilor, secuii au fost colonizați în sistemul de prisăci medievale
de-a lungul graniței. Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei.
Astfel, prima mențiune a lor, din anul 1116 îi
descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, sub comanda regelui ungar Ștefan
II. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale
municipiului Târgu Mureș și drapelul orașului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură inconfundabile târg-mureșene, din timpuri diferite.
Muzeul secuilor
Monumentul Lajos Kossuth
Gara
Tribunalul
Cazarma Ferenz Iosif
Hotelul Transilvania
Școala medie Bplyau Farkaș
Biserica minoriților
Poșta
Monumentul Bem
Primăria
Abatorul
Biserica reformată
Cetatea
Fabrica de zahăr
Gimnaziul romano catolic
Orfelinatul
Hotelul Europa
Sinagoga
Casa contelui Bissingen
Fabrica de cărămidă
Liceul militar Mihai Viteazu
Biserica română-unită
Statuia lui Avram Iancu
Fântâna Bodor
Palatul de cultură
Castelul - Albești
Casa magistraților - Sovata
Palatul Prefecturii - Târnăveni
Castelul Huszar - Apalina
Vederi - Archita
Vederi - Batoș
Vederi - Bezid
Vederi - Căpușu de Câmpie
Vederi - Suseni
Vederi - Tirimia
Gara - Vânători
Vederi - Chinari
Vederi - comuna Band
Hotelul Matiaș Huniade - Sovata
Biserica romano catolică - Agrișteu
Vederi - Bahnea
Vedere - Reghin
Castelul grofului Horvath - Adămuș
Biserica - Sărmășel
Castelul - Brâncovenești
Școala evanghelică - Seleușul Mare
Primăria - Sighișoara
Primăria - Luduș
Vedere - Sângeorgiu de Mureș
Vedere - Sângeorgiu de Pădure
Biserica evanghelică - Saschiz
Școala evanghelică - Seleușul Mare
Vedere - Șeuca
Vedere - Sighișoara
Vedere - Șincai
Castelul Ugron - Zău de Câmpie
Primăria - Reghin
__________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Compozitor și dirijor armean Aram Ilici Haciaturian
a trăit între anii 1903 - 1978
Detaliu vignetă de pe o fotografie românească
Detaliu vignetă de pe un certificat fiscal SUA
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 19.11.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu