Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FINLANDEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos marchează trecerea a 200 de ani de la nașterea lui Zacharias Topelius. Pe aversul monedei, în centrul câmpului, în interiorul unui cerc periferic continuu, sunt reprezentate chipul personajului și două păsărele. Undeva în dreapta jos este aplicată inscripția “10E” (valoarea monedei), iar periferic circular pe partea din stânga și sus este aplicată inscripția “ZACHARIAS TOPELIUS 1818 - 1898” (numele și anii de viață ai personajului). Pe revers, în interiorul unui cerc continuu periferic par a fi reprezentate o steluță și câteva frunze. La partea inferioară este aplicată inscripția “2018” (anul emiterii monedei), iar pe partea dreaptă, periferic circular este aplicată inscripția “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 12 ianuarie 2018, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 28,5 milimetri, greutatea – 10 grame, material compoziție – argint, tiraje – 8000 buc BU și 8000 buc proof și designer – Erja Tielinen.

Zacharias Topelius (14 ianuarie 1818 - 12 martie 1898) a fost un scriitor finlandez de limbă suedeză, poet, jurnalist, istoric și rector al Universității din Helsinki care a scris romane cu fapte din istoria finlandeză. A studiat Universitatea Imperial Alexander din Finlanda, luându-și licența în istorie (1844) și apoi doctoratul (1847). În afară de istorie, studiile sale academice s-au focalizat și asupra teologiei și medicinei. A fost secretar al Societăților pro Faună și Flora Fennica (1842–1846), a fost angajat la biblioteca universitară (1846–1861), apoi a predat istorie, statistică și limba suedeză la liceul Helsingfors. În anul 1854 a fost numit profesor de Istoria Finlandei la Universitate, în 1863 a devenit profesor de istorie finlandeză, rusă și nordică și apoi istorie generală din 1876. În perioada 1875 – 1878 a fost rector al universității. La începutul carierei sale a început să se distingă ca poet liric. Dintre toate scrierile multiple ale lui Topelius, în proză și versuri, cea care s-a bucurat de cea mai mare popularitate este Povestirile unui frizer-chirurg, episoade de ficțiune istorică din zilele lui Gustav II. Topelius a urmărit cultivarea unui puternic patriotism finlandez. A scris o poezie pe care Jean Sibelius a folosit-o pentru o compoziție cu o declarație politică (Islossningen i Uleå älv). Enumăr câteva din volumele publicate: Cartea țării noastre (1875), Seară de iarnă (1881), Poveștile lui Faltskarn (1884) și Regele stelelor (1899 - 1900) .

2. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos prezintă una dintre păsările reprezentative care trăiesc în provincia finlandeză Karelia și anume Cucul (în limba engleză – The Cuckoo). Pe aversul monedei, în sectorul central este reprezentată pasărea Cucul ce stă pe o creangă și câțiva nori pe cer. Pe sectorul exterior al monedei, în partea de jos, este reprezentată încă o parte a crengii, iar undeva în stânga jos este aplicată monograma designerului Erkki Vainio. Pe partea superioară a sectorului exterior, în interiorul unui cerc continuu, este aplicată inscripția “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză). Pe revers, în interiorul secorului central, sunt reprezentate stema provinciei finlandeze Karelia și monograma designerului Nora Tapper. În sectorul exterior, în interiorul unui cerc continuu, sunt aplicate inscripțiile “5 EURO 2014” (valoarea și anul emiterii monedei) și monograma monetăriei statului finlandez.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 27 mai 2014, valoarea – 5 euro, forma – rotundă, diametrul – 27,25 milimetri, greutatea – 9,8 grame, material compoziție – bimetal CuNi cu aur nordic tiraje – 35000 buc BU și 10000 buc proof și designeri – Nora Tapper și Erkki Vainio.

Karelia este un teritoriu european situat atât în Finlanda cât și în Rusia. Partea finlandeză a acestui teritoriu se numește Karelia de Nord (în limba finlandeză Pohjois-Karjalan maakunta, iar în suedeză Norra Karelens landskap) și se constituie ca una dintre cele 20 de regiuni ale Finlandei.Capitala provinciei este orașul Joensuu. Provincia se întinde pe 17782 kilometri pătrați și numără 169722 de locuitori.

Cucul, denumire științifică - Cuculus canorus, este o pasăre migratoare care face parte din ordinul Cuculiformesm, familia Cuculidae. Poate fi întâlnită în Africa de Nord și Eurasia. Caracteristicile acestor păsări sunt culoarea cenușie și cântecul lor prin care masculul își marchează teritoriul și care se poate asemăna cu denumirea dată păsării. Are mărimea unui porumbel suplu (30–35 cm). Pasărea nu clocește, ci femela depune ouăle în cuiburi străine care sunt de regulă ale unor păsări cântătoare mai mici. Femela localizează cuiburile speciilor gazdă în baza sunetului de alarmă al gazdei, și odată ce se ivește ocazia, își depune oul în doar câteva secunde, îndepărtând totodată un ou din cuibul gazdei. Puiul de cuc eclozat îndepărtează la rândul său uneori din cuib pe cei ai speciei gazdă, însușindu-și întreaga hrană adusă de părinți. La mascul, capul și partea superioară a corpului sunt de culoare cenușie, iar partea inferioară a corpului are o nuanță cenușie-albăstruie. Coada este lungă, pestriță și cu penele foarte grele. Cucul este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală și în sudul Asiei. Habitatul cucului este foarte larg. El poate fi găsit în pădurile de foioase, crângurile de pe malul apelor curgătoare, coasta mărilor sau la marginea orașelor.Cucul se hrănește în special cu insecte, fiind printre puținele păsări care consumă și larvele păroase de insecte, păianjeni sau melci. În perioada împerecherii, masculul rămâne circa o săptămână împreună cu femela.

3. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos prezintă una dintre păsările reprezentative care trăiesc în provincia finlandeză Savona și anume Cufundarul polar cu gâtul negru (în limba engleză – The black-throated loon). Pe aversul monedei, în sectorul central este reprezentată pasărea Cufundarul polar cu gâtul negru care plutește pe luciul unei ape. Pe sectorul exterior al monedei, în partea de jos, este reprezentată încă o parte a luciului de apă, iar undeva în partea de jos este aplicată monograma designerului Erkki Vainio. Pe partea superioară a sectorului exterior, în interiorul unui cerc continuu, este aplicată inscripția “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză). Pe revers, în interiorul secorului central, sunt reprezentate stema provinciei finlandeze Savonia Karelia și monograma designerului Nora Tapper. În sectorul exterior, în interiorul unui cerc continuu, sunt aplicate inscripțiile “5 EURO 2014” (valoarea și anul emiterii monedei) și monograma monetăriei statului finlandez.

Savonia (în finlandeză - Pohjois-Savon maakunta) este una dintre cele 20 de regiuni ale Finlandei, situată în partea central-sudică și are capitala în orașul Kuopio. Regiunea se întinde pe 20366 kilometri pătrați și numără aproximativ 250100 de locuitori.

Cufundarul polar, denumire științifică Gavia arctica, este o pasăre de mărime medie ce face parte din categoria cufundătorilor. Adulții dezvoltați au o lungime cuprinsă intre 63 cm și 75 cm cu o deschidere a aripilor între 100 cm și 122 cm. Capul este de culoare gri, gâtul negru, partea inferioară este de culoare albă cu partea de deasupra de culoare pestriță. Ciocul are culoarea gri sau albicioasă. O pată albă, prezentă pe fiecare pană, diferențiază specia de celălalte. Cuibărește în zona Europei de Nord și în Scoția pe lacuri dulci, bogate în pește, rar pe coasta mării. Sunt păsări migratoare, iernează pe lacuri și pe mare. Vara, nota distinctivă o constituie gâtul și bărbia de culoare neagră și creștetul gri închis. Această specie, ca toate cufundătoarele este consumator de pește, prinzându-și prada sub apă. Zboară cu gâtul întins. Strigătul produs în perioada de împerechere (cel mai adesea noaptea) are tonalități triste și rezonante "clu-uu-clu-uu-cu-uu". Alte strigăte emise: unul răsunător ca un pescăruș - "aa-au", și unul dur "carr". Este tăcut iarna și în timpul zborului.

xxx

CONSTAREA PREȘEDINTELUI

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL IAȘI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Alexandru Ioan Cuza - Mihail Kogălniceanu

Întemeietorii Universității din Iași

Republica Populară Română

Universitatea "Al. I. Cuza" Iași 1860 - 1960

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În anul 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Mihail Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului". În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu". La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit". Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859". Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României. Mihail Kogîlniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891 și a fost înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iași.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, este o instituţie de invăţământ superior de stat din Iasi. Este prima universitate modernă din România. În anul 2011 a fost clasificată în prima categorie din România, cea a universităţilor de cercetare avansată şi educaţie. Universitatea este continuatoarea simbolică a altor iniţitive asemănătoare de pe plaiuri moldave;

1563 – Domnitorul Moldovei, Despot-Vodă, înfiinţează la Cotnari, lângă Iaşi, un Colegiu (Schola Latina), cu un program şcolar conceput pe 5 ani. Se studia, în principal, limba latină, apoi retorica şi dialectica.
1640 – Vasile Lupu fondează Colegiul de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, în care cursurile se predau în limba latină; Colegiul de la Iaşi a devenit unul dintre principalele focare de cultură într-o arie dominată de Islam, în perfect sincronism profesional şi pedagogic cu academiile similare din Germania sau Italia. În această perioadă, la Iaşi se tipăreşte prima carte în limba română.
1714 – Se înfiinţează Academia Domnească din Iaşi; în perioada economică dificilă a domniilor fanariote, ştiinţele şi învăţăturile înalte continuă să progreseze în Moldova, limba română începând să fie din ce în ce mai folosită. Academia din Iaşi serveşte la definirea şi afirmarea identităţii româneşti, întreţinând forţa de rezistenţă împotriva opresiunii otomane.
1835 – La Iaşi se înfiinţează Academia Mihăileană (după numele domnitorului Mihail Sturza). Erau susţinute cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie, arhitectură. Întemeierea şi funcţionarea Academiei Mihăilene, înfiinţarea primelor facultăţi – de Drept şi Filosofie, dar mai ales transformările profunde survenite la nivel politic (Unirea Principatelor Române din 1859), au pregătit fondarea Universităţii din Iaşi.

La Iaşi se înfiinţează prima Universitate modernă din România. Potrivit decretului de înfiinţare din 26 octombrie 1860, Universitatea din Iaşi se constituie ca formă instituţională bine definită şi ca simbol al identităţii unei naţiuni. Celor trei facultăţi (Drept, Filosofie şi Teologie) care au format nucleul acestui aşezământ educaţional şi cultural de prim rang, li s-au adăugat altele, cu scopul de a veni în întâmpinarea necesităţilor specifice unei societăţi în perpetuă transformare. În anul 1897 se inaugurează Palatul Universitar, construit timp de patru ani. Clădirea, impresionantă prin monumentalitate, se înscrie în canoanele stilului eclectic francez şi capătă o valoare de simbol atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru întreaga spiritualitate românească. Până la primul Război Mondial şi apoi, în perioada interbelică, Universitatea din Iaşi s-a ridicat la nivelul instituţiilor europene similare, atât din punct de vedere al administrării şi organizării, cât şi al programelor didactice. Au fost consolidate şcolile ştiinţifice, au fost formaţi savanţi de prestigiu (precum Gr. Cobălcescu, A.D. Xenopol, Gh. Brătianu, Al. Phillippide etc.) şi generaţii întregi de specialişti. În acelaşi timp, impactul activităţii sale se simţea şi la nivelul societăţii, a cărei viaţă era puternic influenţată de intelectualii universitari: cele mai luminitate minţi ale universităţii participau la viaţa publică şi deţineau funcţii importante în stat. Mai sus se prezintă emblema Universităţii “Alexandru Ion Cuza” din Iaşi. Clădirea universității a fost construită între anii 1893-1897 pe locul fostului Teatru Mare de la Copou şi al şcolii de Belle-Arte. Planurile au fost realizate de arhitectul Louis Le Blanc. Piatra de temelie fost pusă la 28 aprilie 1892 în prezenţa Principelui Moştenitor Ferdinand. Inaugurarea clădirii a avut loc la 21 octombrie 1897, în timpul ministeriatului lui Spiru Haret, la ea participând regele Carol I, regina Elisabeta, primul ministru D.A. Sturdza şi rectorul N. Culianu. Pe perioada refugiului la Iaşi, universitatea a fost sediu pentru Ministerul de Război şi pentru Ministerul Învăţământului. De la înfiinţare şi până în decembrie 1933 a purtat denumirea „Universitatea din Iaşi”. Prin decretul regal nr. 3119, din 2 decembrie 1933 a primit titulatura de Universitatea Mihăileană din Iaşi. Prin decretul-lege 886, din 2 decembrie 1942 s-a numit Universitatea „Cuza Vodă”. Reforma învăţământului din 1948 a dus la o nouă modificare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Intrarea principală a Universităţii dă în „Sala paşilor pierduţi” decorată cu picturi semnate de Sabin Bălaşa. În faţa universităţii se află statuile lui A.D. Xenopol si cea a lui Mihail Kogălniceanu. Impresionează prin dimensiunile sale, fiind o „clădire enormă, care are peste 300 de încăperi.

Concursul de scrimă - Iași 1985

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1865 și a servit ca medalie premiu la Concursul de scrimă de la sfârșitul anului de învățământ 1846 – 1865 la Școala Normală din Iași, premianților acordându-li-se pentru prima dată medalii. Era începutul unui nou model care se va extinde la nivel național. Medalia este confecționată din metal comun, este rotundă, cu diametrul de 28 milimetri, are toartă de prindere și cântărește 12 grame. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată Stema Principatelor Unite în centru, iar împrejur pe circumferință este incizată legenda: “ȘEFULUI REGIMENTULUI IV DE LINIE”, completată prin două ramuri de laur împreunate în partea de jos. Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu, la partea superioară pe conturul monedei este incizată inscripția: ”ȘCOALA NORMALĂ MILITARĂ”. Central, pe cinci rânduri, cu diferite modele de scris este aplicată inscripția: “II al / Premiu / de Scrimă / lui curs / 1864 - 1865”.

Scrima este în primul rând un sport de confruntare, de luptă, duelare cu adversarul, la care în decursul timpului s-a adăugat o anumită tehnică și specializarea armelor de luptă. În prezent, armele folosite în scrimă sunt; floreta, spada și sabia. Limbajul oficial folosit în sportul scrimă, în toată lumea, este limba franceză. Sus am postat logo-ul Federației române de scrimă și o fotografie cu scenă din sportul scrimă.

Spada este o armă formată dintr-o lamă dreaptă cu două tăișuri, din gardă și mâner, cu care se poate tăia și împunge.

Sabia este o armă albă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner.

Floreta este o armă albă sportivă, cu lamă lungă și flexibilă, în patru muchii, cu gardă și mâner.

Insigna sportivă - C.S.M. Iași (Clubul sportiv municipal)

FC Politehnica Iași, sau pe scurt Poli Iași, denumire veche CSMS (CSM) Iași este un club de fotbal din Iași care evoluează în Liga a I-a. În anul 2018, CSM Politehnica a cumpărat drepturile pentru numele și sigla fostei echipe, FC Politehnica. Echipa joacă meciurile de acasă pe stadionul Emil Alexandrescu ce are o capacitate de 11390 locuri. În anul 201 2 echipa a reușit prima promovare în Liga I, eșalonul de top al fotbalului românesc, iar în 2016 a obținut prima sa calificare într-o competiție europeană, în Europa League. Redau mai jos câteva repere calendaristice în devenire clubului:

În august 2010, echipa Tricolorul Breaza a fuzionat cu CS Navobi Iași acceptând denumirea ACSMU Politehnica Iași. Primit în Liga a II-a ca succesoare a Tricolorului Breaza, obiectivul principal al noului club a fost promovarea în Liga I.
În vara lui 2011, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv Municipal Studențesc Iași pentru a elimina confuzia cu FC Politehnica Iași.
La 2 iunie 2012, după doi ani în eșalonul secund, CSMS Iași a promovat în Liga I, după ce a învins Farul Constanța cu 4-2.
În sezonul 2012–2013, CSMS Iași a avut un parcurs slab, terminând pe locul 17, ceea ce i-a adus retrogradarea.
Echipa a petrecut însă doar un sezon în eșalonul secund promovând imediat, cu Marius Lăcătuș - antrenor.
În Europa League, CSMS Iași a intrat în turul al doilea preliminar și a avut ca adversară pe Hajduk Split, fiind eliminată după 2–2 la Iași și 1–2 la Split.
Echipa a început noul sezon de Liga I revenind la numele de CSM Politehnica Iași.
Pentru sezonul 2017–2018, Adrian Ambrosie, fostul atacant al ieșenilor a fost numit Președinte Executiv, înlocuindu-l pe internaționalul Florin Prunea la conducerea clubului, iar echipa l-a adus ca antrenor pe Flavius Stoican și după sezonul regulat a reușit performanța de a se clasa pe locul 6, care i-a adus calificarea în play-off, depășind inclusiv pe FC Dinamo București.
Sezonul 2018-2019 a fost al doilea și totodată ultimul pentru tehnicianul Flavius Stoicam pe banca echipei ieșene. Căpitanul echipei a fost Andrei Cristea, unul din cei mai iubiți jucători din istoria echipei.
Sezonul 2019 – 2020 l-a adus la club ca antrenor pe renumitul antrenor Mircea Rednic.

Insigna - Batalionul 198 Logistic

Batalionul 198 Sprijin Logistic a fost înființat la data de 15.11.1964, în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. CL 001198 din 22.10.1964, prin transformarea Companiei 265 Transport Auto din subordinea Diviziei 10 Mecanizate. La înființare, batalionul rămâne subordonat Diviziei 10 Mecanizate și are sediul în garnizoana Iași. Între anii 1964 – 2001, batalionul a participat cu personal și tehnică la susținerea acțiunilor militare desfășurate în cadrul aplicațiilor și taberelor de instrucție organizate de către Divizia 10 Mecanizată, tranSformată mai târziu în Corpul 10 Armată Teritorial. În cadrul acestor activități, Batalionul 198 Sprijin Logistic a avut un rol important în asigurarea tuturor condițiilor tehnico-materiale și de asistență a structurilor participante: asigurarea și aprovizionarea cu materiale, organizarea, planificarea și executarea transporturilor în folosul trupelor, hrănirea și cartiruirea personalului, alimentarea cu carburanți-lubrifianți a tehnicii, acordarea asistenței medicale, asigurarea mentenanței tehnicii. În perioada 1970 – 1985, unitatea participă cu personal și tehnică la repararea, reabilitarea și întreținerea căilor de comunicații, evacuarea familiilor de sinistrați din județul Iași, înlăturarea urmărilor calamităților naturale (inundații și alunecări de teren). Începând cu 01.03.2001, Batalionul 198 Sprijin Logistic trece în subordinea Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale “Podu Înalt”, având următoarele misiuni:

sprijinul Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale în vederea îndeplinirii misiunilor specifice;
realizarea / menținerea capacității operaționale și decizionale a comandamentului și subunităților pentru planificarea și conducerea acțiunilor militare, potrivit procedurilor NATO, în vederea îndeplinirii misiunilor primite / deduse;
derularea operativă și eficientă a activităților repartizate în cadrul procesului de transformare și modernizare a forțelor, concomitent cu modernizarea și profesionalizarea militarilor batalionului;
gestionarea eficientă a resurselor umane, financiare și materiale;
sprijinirea autorităților locale în caz de urgență, calamități naturale și alte dezastre și dezvoltarea capabilităților de reacție în situații de urgențe civile;
pregătirea comandamentului unității și subunităților pentru punerea în aplicare a măsurilor cuprinse în planul de mobilizare.

Batalionul 198 Sprijin Logistic „PRUT” este structura de specialitate din subordinea Brigăzii 15 Mecanizate „Podu Înalt”, care organizează și execută activitățile de suport / sprijin în cadrul aplicațiilor tactice și taberelor de instrucție desfășurate de către marea unitate, precum și pentru batalioanele din cadrul acesteia. Batalionul a participat cu succes la numeroase misiuni pe teatrele internaționale de operațiuni. Astăzi Batalionul 198 Sprijin Logistic se prezintă ca o unitate bine structurată, bine pregătită și aptă pentru executarea misiunilor ce-i vor fi încredințate de către eșaloanele superioare.

Insigna - Expoinsigne'86 Ediția a XII-a

Iașul salută Timișoara

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România. Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Statuia Independenței din Iași este un monument din bronz, amplasat în piața cu același nume și dezvelită în anul 1980. Statuia Independenței a fost inclusă în Lista monumentelor istorice din județul Iași. În anul 1975 s-a organizat la Casa Scânteii din București un concurs național pentru ridicarea a șapte monumente care urmau să aniverseze împlinirea a 100 ani de la proclamarea independenței României (1877). Din juriu făceau parte sculptorii Ion Irimescu și Horia Flămându, criticul Mircea Popescu și alții. Proiectul soților Gabriela Manole Adoc (1926-2002) și Gheorghe Adoc (n. 1926) s-a clasat pe locul întâi la concursul pentru realizarea monumentului din Iași. Execuția monumentului a durat patru ani. Inițial, monumentul trebuia să reprezinte un personaj simbolic, de natura feminină, care să întruchipeze independența, dar ulterior s-a decis ca soclul să fie ornat și cu o suită de basoreliefuri reprezentative pentru momentul independenței. Cei doi soți au trebuit să-și împartă sarcinile între ei. Statuia din bronz a fost sculptată de către Gabriela Manole-Adoc în perioada iunie 1978 - octombrie 1979, în timp ce soțul ei a realizat altoreliefurile de pe soclul statuii. Cele șase altoreliefuri realizează o friză epică, cuprinzând toate elementele istorice reprezentative ale Războiului de Independență: momentul mobilizării armatei, declarația de independență citită de Mihail Kogălniceanu, pregătirea de război, luptele cu turcii, asaltul la redută și sunetul de goarnă al roșiorilor, exprimând victoria. Sculptorii au dorit ca pe soclu să fie amplasat un citat din Mihai Eminescu ("Independența e suma vieții noastre istorice.") , dar autoritățile timpului nu au acceptat și au amplasat un citat lung al lui Nicolae Ceaușescu. Statuia Independenței a fost dezvelită în anul 1980 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Bulevardul care trecea prin fața statuii și care făcea legătura între cartierul Târgu Cucului și Biblioteca Centrală Universitară a fost denumit Bulevardul Independenței, după numele statuii. După Revoluția din Decembrie 1989, Gheorghe Adoc a făcut o cerere la Primărie prin care a cerut revenirea la citatul inițial și astfel a fost amplasat citatul lui Eminescu pe frontispiciul statuii. Monumentul are o înălțime totală de 17 metri (din care statuia are 11 metri și soclul 6 metri). Pe soclul de travertin sunt montate șase altoreliefuri cu o suprafață totală de 104 metri pătrați: trei în stânga (Chemarea poporului la arme, Cucerirea redutei Plevna și Capitularea armatei turcești), trei în dreapta (Trecerea Dunării, Proclamarea Independenței și Marea biruință a drapelelor românești), precum și textul amplasat în partea din față a soclului: "Independența e suma vieții noastre istorice. M. Eminescu". Independența este simbolizată de o femeie pentru care Gabriela Manole-Adoc a avut-o ca model pe o mătușă de-a ei, o distinsă doamnă din înalta societate a anilor interbelici, Emilia Captaru, "o femeie foarte frumoasă - după cum povestea artista - cu un păr cu reflexe aurii". Acesta era sora unui prefect al Iașului de dinainte de instaurarea regimului comunist, colonelul Dumitru Captaru (21 ianuarie - 29 iunie 1941), fiind totodata soră cu mama Gabrielei Manole-Adoc, preoteasa Margareta Manole. "Era deosebit de frumoasă și distinsă, și avea mereu o ținută mândră, accentuată de statura sa înaltă și de gâtul lung și fin, ca de lebădă. Avea un păr lung care cădea greu, în onduleuri ample pe umeri și niște ochi albaștri verzui. Îmi amintesc că mergea la baluri împreună cu părinții mei. Țin minte și acum toaleta extraordinară pe care o purta când a fost invitată la o petrecere de familie: deasupra rochiei avea o vestă de catifea cu blăniță de nurcă. Îi stătea foarte bine. [...] A fost cea care ne spunea mereu povești cu Feți-Frumoși și Cosânzene, când plecau părinții noștri de acasă. Nefiind căsătorită, își petrecea mult timp în prezența noastră. Din păcate, a murit la numai 34 de ani, în anul 1943. De aceea ne-a rămas în minte chipul ei tânăr", povestea în anul 1999, verișoara artistei și fiica fostului prefect, Felicia Captaru, atunci în vârstă de 75 de ani. În prezent, cu ocazia sărbătorilor naționale, Statuia Independenței este alături de Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași unul dintre monumentele din municipiul Iași la care se depun coroane de flori de către reprezentanții statului român.

Municipiul Iași este reședința județului Iași și principalul centru urban din nord-estul României. Orașul a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 - 1862 și capitala României între 1916 - 1918. Conform datelor recensământului din anul 2011 municipiul Iași număra 263410 locuitori și era astfel al patrulea oraș ca mărime din România. Orașul este centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Peste 60000 de studenți trec pragul universităților din oraș. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România, Universitatea Al.I. Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară, precum și alte patru universități publice și șapte particulare. Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de către domnul Moldovei, Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în anul 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală a municipiului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din oraș, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Casa universitarilor

Banca Dacia

Studioul teritorial de radio

Biserica și Spitalul Sfântul Spiridon

Ștrandul

Regionala CFR

Uzina mecanică Nicolina

Biserica Barnovschi

Hanul Trei Sarmale

Biserica Sfântul Andrei

Teatrul național Vasile Alecsandri

Statuia lui Dosoftei

Catedrala mitropolitană

Liceul Negruzzi

Școala de fii de militari

Banca Moldova

Statuia lui Miron Costin

Palatul mitropolitan

Statuia lui Gheorghe Asachi

Arhivele statului

Institutul Notre Dame de Sion și Statuia lui Miron Costin

Statuia lui Vasile Alecsandri

Fosta Academie Mihăileană

Statuia lui Ștefan cel Mare

Biserica Golia

Strada Unirii

Vechiul palat Roznovanu (Primăria)

Externatul secundar de fete Oltea Doamna

Palatul culturii

Monumentul Mihai Sturdza din parcul Copou

Turnul Golia

Casa A. C. Cuza

Fundația Regele Ferdinand

Clubul CFR - Râpa Galbenă

Ateneul Tătarași

Latura sudică a Bisericii Bărboi

Vedere

Iași este un județ în Moldova, cu reședința în orașul cu același nume. Orașul Iași își trage numele de la vechiul trib al iașilor. Județul Iași se întinde pe suprafața de 5476 kilometri pătrați și numără aproximativ 826000 de locuitori. Județul are următoarele subdiviziuni administrative; 2 municipii - Iași și Pașcani, 3 orașe - Târgu Frumos, Hârlău, Podu Iloaiei și 92 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, harta județului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Iași, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.