Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. În momentul apariţiei, într-o perioadă de maximă criză pentru România, nimeni nu îşi putea imagina că un petec minuscul de hârtie care valora doar 10 bani va face cunoscut numele României în toată lumea. Şi, totuşi, bancnota românească de 10 bani, emisă în 1917, a intrat în Cartea Recordurilor ca cea mai mică bancnotă din lume. Propriu-zis, este aproape cât un timbru şi avea o valoarea monetară extrem de mică. De altfel, tipărirea ei este un paradox şi pentru specialişti, având în vedere uriaşa inflaţie din România anului 1917.

Bancnota de 10 bani a înlocuit moneda de 10 bani, care circulase anterior pe teritoriul României, începând cu anul 1867, bătută prin comandă în Anglia. De altfel, regimul monedelor a fost din nou reglementat şi, în 1880, când a fost înfiinţată şi Banca Naţională a României, singura abilitată să emită monedă de metal şi hârtie. Bancnota de 10 bani a înlocuit moneda cu aceiaşi valoare, chiar la începutul anului 1917, când România nu mai deţinea ca teritoriu decât Moldova, restul ţării fiind ocupat de trupele germane şi bulgare. Aşa cum a fost ea emisă, bancnota arăta mai mult ca un timbru. Avea dimensiunile de 27, 5 x 38 de milimetri. Bancnota este colorată în verde şi portocaliu şi pe ea se pot observa anul de emisie şi cuvântul „Romania“. Pe avers este imprimat chipul lui Ferdinand I al României, iar pe revers, stema României cu deviza regală „Nihil Sine Deo”. Practic, avea şi cea mai mică valoare monetară din ţară, înregistrând încă de la emisie un record, fiind chiar şi astăzi bancnota cu cea mai mică valoare din România. În anul 1917, un leu echivala cu 100 de bani, iar după cum spun istoricii, o găină costa 9 lei, un cumpărător avea nevoie de exact 90 de baNcnote pe care să le ofere vânzătorului de păsări. Iar pentru un kilogram de pâine, în 1917, aveai nevoie de 5 bancnote de 10 bani. Cu o bancnotă de 10 bani, un român din 1917 putea cumpăra aproximativ un sfert de kilogram de pâine.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

2. Insula Niue este o țară insulară situată în partea central-sudică a Oceanului Pacific.

Este una dintre cele mai mari insule de corali și unul dintre cele mai mici state independente din lume, având o guvernare separată, în liberă asociere cu Noua Zeelandă. Niue este o insulă de formă aproximativ ovală, cu stânci sparte și spălate de mare și cu un platou intern, care se ridică până la o înălțime de circa 60 metri. Cea mai fertilă parte a insulei, unde trăiesc majoritatea locuitorilor, este pământul din apropierea coastei, unde sunt întâlnite regiuni împădurite cu palmieri și smochini. Aproape un sfert din suprafața insulei poate susține o formă sau alta de agricultură, deși solurile nu sunt de bună calitate. În Niue nu se găsesc râuri sau pâraie, iar apa se filtrează prin solul și coralul poros, ajungând în ocean. Precipitațiile, care ating, în medie, o valoare de 2000 mm pe an, sunt colectate și depozitate. Statul nu dispune de o economie foarte dezvoltată, veniturile aduse de cei aproximativ 1300 de turiști pe an constituind o contribuție majoră. Vânzarea de mărci filatelice colecționarilor străini și exportul de copra, lămâi și miere generează venituri suplimentare. Ajutorul extern, provenit în special, din parte Noii Zeelande, a permis țării dezvoltarea infrastructurii, aici incluzând televiziunea și rețeaua de telefonie. Cu toate acestea, locurile de muncă sunt limitate, aproximativ 15000 de localnici fiind nevoiți să migreze în Noua Zeelandă pentru găsi de lucru. Populația este compusă, în mare parte, din samoani și tongani, care s-au stabilit pe insulă și și-au format propria limbă, niueana.

Țara are capitala în orașul Alofi, se întinde pe 261,46 kilometri pătrați, numără 2166 locuitori, limba folosită este engleza, iar moneda este dolarul neo-zeelenadez. Totuși țara a emis monede pentru uz local cât și pentru promovare turistică, dintre care prezint câteva mai jos:

3. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care sunt popularizați câștigătorii Premiilor Nobel în cursul timpului.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 16 iunie 1997 prin care este popularizat Hideki Yukawa.

Hideki Yukawa a fost un fizician japonez, care s-a născut la data de 23 ianuarie 1907 și a decedat la data de 8 septembrie 1981. Pentru meritele sale în descoperirea mezonului, în anul 1949, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică. Mezonii sunt particule subatomice (cu sarcină pozitivă sau negativă) cu o viață foarte scurtă, cu o masă de aproximativ 200 de ori mai mare decât cea a unui electron. Ei se obțin pe cale artificială, în acceleratoarele de particule.

4. Autorităţile municipiului Sibiu, prin Consorţiul Sibiu Regiune Gastronomică Europeană 2019, au lansat în data de 21 noiembrie 2019 prima monedă locală din România, în pregătirea programului Sibiu Capitală Gastronomică Europeană. Moneda se numește “sibcoin” şi a fost propusă de Eugen Ţîntar.

Denumirea a fost aleasă în urma unui concurs de soluţii, organizat online, la care s-au putut înscrie toţi cei interesaţi. Au mai fost propuse denumiri ca ”Sibian”, ”Cibin”, ”Cibinium”, ”EuroSibanul”, ”Oi” sau ” Bulz”, făcând referire la tradiţia oieritului din zona Mărginimii sibiului. Moneda locală circulă într-o zonă geografică limitată şi poate fi folosită doar în cadrul unei reţele locale/regionale de organizaţii. Nu înlocuieşte moneda naţională, nu se află în competiţie cu aceasta şi nu este tranzacţionată în sistemul bancar, fiind o monedă complementară. Moneda locală are drept scop încurajarea schimburilor locale şi construcţia de reţele locale/regionale de producţie si comerţ. Moneda locală nu pune în niciun fel în discuţie folosirea monedei naţionale oficiale, emisă de Banca Naţională şi garantată de Stat sau Uniunea Europeană, în cazul Euro. În lume există aproximativ 300 de monede locale, ele fiind listate în Complementary Currency Resource Center (o bază de date mondială pentru monedele locale sau regionale). Consorţiul Sibiu Regiune Gastronomică Europeană 2019 este format din Consiliul Judeţean Sibiu, Primăria Municipiului Sibiu, Primăria Municipiului Mediaş, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Sibiu, Universitatea Lucian Blaga Sibiu şi Asociaţia Judeţeană de Turism Sibiu. Sibiu a primit, în ianuarie 2017, la Atena, titlul oficial de Regiune Gastronomică Europeană în 2019, titulatură pe care o va împărţi cu Regiunea Egeea de Sud (Grecia). Dosarul de candidatură al Sibiului a fost depus în iunie 2016, iar în perioada 2017 - 2019 bugetul estimat al programului a fost estimat la peste opt milioane de euro.

Turnul Sfatului din Sibiu (în limba germană Hermannstädter Ratsturm) este un turn pe sub care este un gang de trecere între Piața Mare și Piața Mică. El a fost construit în secolul al XIII-lea, la parterul său aflându-se poarta de intrare în cea de-a doua centură de fortificații a orașului. În decursul timpului, a suferit mai multe refaceri, care i-au alterat forma inițială. Turnul actual nu mai păstrează din construcția inițială decât doar nucleul ridicat până la înălțimea întâiului etaj. El a fost refăcut de mai multe ori în decursul timpului, fiind supraînălțat și înglobat unui grup de construcții. Etajele superioare ale turnului s-au prăbușit la 17 februarie 1585 și l-au îngropat sub ziduri pe pictorul Johann David ce lucra la zugrăvirea bolții. Ca urmare, în perioada 1586-1588 s-au efectuat o serie de lucrări ample de reconstrucție. Acoperișul turnului, în formă piramidală ascuțită cu patru turnulețe la colțuri a fost reparat de mai multe ori în secolul al XVIII-lea, prima dată în anul 1719 de către Magistratul orașului apoi in anul 1750, când s-a luat decizia înlocuirii acoperișului în formă piramidală ascuțită cu unul mai ieftin, scund. După cum reiese din acuarela Târgul anual de la Sibiu în 1789 a pictorului Franz Neuhauser, acoperișul turnului era construit în formă piramidală scundă, cu ruptură de pantă, cu patru turnulețe la colțuri. Și acesta a fost înlocuit între anii 1824-1826 când s-a adăugat ultimul etaj și s-a refăcut acoperișul care a căpătat forma actuală, de bulb. Turnul Sfatului a fost restaurat complet în perioada 1961-1962, în interiorul său organizându-se expoziția "Aspecte din istoria Sibiului". În decursul timpului, turnului i s-au dat diferite utilizări. Astfel a fost utilizat ca turn de poartă, depozit de grâne, ca foișor de foc (punct de observație a incendiilor), ca închisoare și chiar, pentru o vreme, ca muzeu de științe naturale (pe la mijlocul secolului al XIX-lea). În acest moment, turnul este folosit pentru diferite expoziții și ca punct de belvedere, de la nivelul superior al turnului vizitatorii putând să vadă întregul oraș Sibiu și culmile munților Făgăraș. Turnul Sfatului este o clădire cu șapte etaje retrase succesiv, având fațadele marcate prin deschideri înguste de forma unor metereze. Edificiul este susținut de contraforturi înalte, care se retrag în trepte, pe laturile dinspre Piața Mare și Piața Mică. În contraforturile de pe latura sudică a turnului sunt încastrați doi lei reprezentați în relief, despre care se presupunea că făceau parte din structura originală a turnului, dar care par a fi sculptați în perioada Renașterii (ultima treime a secolului al XVI-lea). La parter se află o amplă trecere boltită care face legătura între Piața Mică și Piața Mare. De asemenea, în 1930 a fost deschisă o nouă trecere boltită pe sub turn, în partea dreaptă, prin demolarea unei părți din clădirea învecinată aflată în Piața Mare nr. 2. Accesul în interiorul turnului se face pe o ușă de mici dimensiuni, amplasată în Piața Mică. De aici se urcă pe o scară îngustă, în spirală, care duce la etajele superioare. La etajul VI se află mecanismul orologiului, având cadrane pe toate cele patru laturi ale turnului, în timp ce la ultimul etaj a fost organizat un punct de belvedere asupra orașului vechi.
5. Banca Ruso-Asiatică a fost o bancă ce reprezenta interesele Rusiei în China, în perioada cuprinsă între sfârşitul dinastiei Qing şi sfârşitul Republicii China. Înfiinţată ca şi Banca Ruso-Chineză, la data de 5 Decembrie 1895, banca avea ca scop sprjinirea întrării capitalui rusesc în China. Având primul sediul în Ambasada Rusiei de la Paris şi cu capital mixt ruso-francez, banca acorda împrumuturi Chinei şi emitea obligaţiuni guvernamentale chineze pentru finanţarea datoriei de război către Japonia.

La 28 August 1896, China devine acţionar al băncii, ca şi constructor şi administrator al Companiei Căile Ferate China de Est. În 1910 BRC fuzionează cu Banque du Nord (subsidiară a Societe General), luând naştere astfel Banca Ruso-Asiatică. Până în 1917, noua bancă devine cea mai puternică bancă comercială din Rusia, controlând 160 de firme, inclusiv din domeniul militar. Odată cu izbucnirea Revoluţiei din Octombrie, este naţionalizată partea din bancă ce îşi desfăşura activitatea pe teritoriul Rusiei, filialele de China desfăşurându-şi activitatea mai departe, sub acelaşi nume, dar cu sediul central în Paris. La începutul anului 1918, conducerea Căilor Ferate China de Est, simţea o acută lipsă de bancnote, luându-se astfel decizia ca Banca Ruso-Asiatică să emită bancnote în valoare de 20 de milioane de Ruble. Comanda tipăririi acestor bancnote a fost lansată la mijlocul lui 1918, către American Bank Note Company. Bancnotele au fost puse în circulaţie de sucursala Harbin a băncii (denumirea apare pe revers, sub imaginea locomotivei), sosind aici în ultimele zile ale anului 1918.

Pe avers se află un text care spune că bancnotele sunt acceptate la toate casele de bilete ale Căilor Ferate China de Est, precum şi la sucursalele din Harbin, Hailar şi Kuan'chenczy ale Băncii Ruso-Asiatice, având aceeaşi valoare ca şi bancnotele emise de Imperiul Rus. Calitatea bancnotelor (toate au fost tipărite pe un amestec de bumbac-hârtie), măsurile de siguranţă ale acestora şi faptul că erau emise de o bancă cu renume, au făcut ca ele să fie uşor acceptate de populaţie.

Au fost emise bancnote de 50 Copeici, 1,3, 5 şi 100 Ruble. Bancnota de 100 de Ruble este singura cu 4 semnături, această a patra semnătură cauzând întârzierea intrării în circulaţie cu 2 luni, până când toate cele 120000 de bucăţi au fost semnate. Bancnotele s-au aflat în circulaţie până la începutul anului 1920. Banca Ruso-Asiatică a dat faliment în 1926, ca urmare a unor investiţii financiare speculative pe bursa din Paris. Sursa: Ştiinţă pentru toţi/Science for everybody

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx_______

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Certej - Săcărâmb 1746 - 1971

Certeju de Sus este o comună din județul Hunedoara, care include și satele: Bocșa Mare, Bocșa Mică, Hondol, Măgura-Toplița, Nojag, Săcărâmb, Toplița Mureșului și Vărmaga. Zona Certej este o zonă minieră recunoscuta încă din anul 1746, când împărăteasa Maria Terezia a hotărât relansarea mineritului aurifer din Munții Apuseni. Prima topitorie de aur din Certej a fost deschisă în anul 1763 și a funcționat 119 ani. Unul dintre locurile atractive ale așezării este Stânca lui Horea,care marchează locul in care minerii din Certej, Hondol și Săcărâmb au fost mobilizați să se alăture răscoalei țărănești din anul 1784. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3126 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3456 locuitori), dintre care: românii – 95,64% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei hunedorene Certeju de Sus astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,84%, romano catolici – 1,11%, penticostali – 2,01%, baptiști – 3,64% și restul – nedeclarată sau altă religie. Localitatea Certejul de Sus este compusă dintr-un centru cu blocuri prăpădite, multe dintre ele fără apă curentă și încălzire, cu 2-3 magazine mixte și câteva birturi. În mijlocul localității, ruinele fostei uzine de procesare a aurului tronează ca o veche amintire a comunismului. Apoi, casă lângă casă și curte lângă curte, locuitorii comunei își duc zilele cum pot. Certeju de Sus este o veche localitate minieră, adusă sistematic la limita sărăciei. Mulți lucrează prin străinătate, alții trăiesc doar din ajutoare. Oamenii sunt abandonați și dezrădăcinați. Localitatea este considerată zonă montană defavorizată, deși amplasarea ar permite, doar la o primă vedere, apicultură, agroturism sau creșterea animalelor. În centrul de comună, în satul Certej, totul pare dezolant.

Sâmbătă 30 octombrie 1971 la ora 4:55 dimineața, la exploatarea minieră Certeju s-a produs un mare dezastru prin ruperea barajului iazului de decantare pe o lungime de 80 metri și alunecarea muntelui de steril (300000 metri cubi) peste localitate în numai câteva minute. Valul acid de steril a înghițit într-un sfert de oră și a ras de pe fața pământului șase blocuri de locuințe cu 25 de apartamente fiecare, un cămin cu 30 de camere, șapte locuințe individuale și 24 de gospodării fiind distruse sau avariate. Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți.

Săcărâmb, în limba maghiară – Nagyág, este un sat de 179 locuitori din comuna Certeju de Sus, județul Hunedoara, situat în Munții Metaliferi. Săcărâmb face parte din Patrulaterul aurifer al Munților Apuseni,pe teritoriul căruia au fost descoperite peste 100 de tipuri de minerale, două dintre ele fiind unice în lume, altele 5 fiind identificate doar în Africa de Sud. Prima galerie minieră și-a făcut loc prin pereții muntelui în anul 1746, iar până astăzi s-a atins pragul sutelor de galerii. Timp de 128 de ani (1748-1876), timp în care complexul minier a fost considerat cel mai rentabil din Europa, s-au obținut peste 40 de tone de aur din acest zăcământ. În Săcărâmb a fost fondata prima facultate minieră din Europe de Est de regele austro-ungar Hanz de Hunwalt. In cadrul facultății existau cămine pentru studenți și o clădire pentru cursuri. Din cauza numeroaselor conflincte politice din acea vreme facultatea a fost închisă și in final demolata singura dovada a existentei fiind prezenta intr-o scrisoare oficiale trimisa către Alexandru Ioan Cuza. Numele acestei localități a făcut repede înconjurul Pământului stârnind un interes deosebit în rândul oamenilor de știință, atât prin complexitatea structural-genetică a zăcământului dar mai ales prin raritățile mineralogice găsite aici. De acest zăcământ se leagă descoperirea și descrierea pentru prima dată în lume a mineralelor: krenerit, muthmannit, sacarâmbit (nagyagit), telurit, petzit și silvanit. Dar Săcărâmbul a îmbogățit nu numai mineralogia cu minerale noi, ci și chimia cu un element necunoscut până atunci – telurul - demonstrând în același timp ca aurul intră în reacție chimică cu alte elemente. Interesul stârnit de zăcământul Săcărâmb este ilustrat de faptul ca el a constituit terenul de studiu a numeroși cercetători de la universitățile și instituțiile geologice din Viena, Budapesta, dar și de la academiile miniera din Freiberg, Bibram, Leobem și Graz. Atracțiile turistice de azi ale satului Săcărâmb sunt: Rezervația naturală Măgurile Săcărâmbului, Izvorul Franz Josef, Biserica trăsnită și Biserica romano-catolică.

Insigna - C.A.M.P. (Clubul Atletic al Minerilor Petroșani)

Microbul fotbalului dar și al rugbyului a pătruns în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, adus de studenți români, ce învățau afară, și mai precis în Anglia. În jurul anului 1888 grupuri de tineri băteau mingea de cârpă în vecinătatea Aradului și Timișoarei. În anul 1902 la Arad a luat ființă “Societatea de fotbal” iar la Timișoara – „Clubul Atletic Timișoara (CAT)”. Până la 1 decembrie 1912 fotbalul românesc a fost condus de Asociația sporturilor atletice și apoi, până în 16 februarie 1930, de către Comisia centrală de fotbal din cadrul FSSR (Federația societăților sportive din România). Fenomenul fotbal nu a ocolit nici Valea Liului, bășica de bou sau mingea de cârpă fiind bătută în zona minei Dâlja și a actualului Brădet. Ca echipament sportiv jucătorii purtau șorturi și cămăși albe, care mai târziu a fost marcate cu o bandă neagră. Urmare a acestui lucru viitoarea echipă Jiul a adoptat culorile echipamentului de joc în alb negru, valabile și astăzi. Documentele vremii precizează că în anul 1919 s-a înființat Clubul Atletic al Minerilor Petroșani (C.A.M.P.) care folosea echipament de joc tot în culorile alb și negru. Această echipă a reușit să joace pe un stadion propriu construit în anul 1922 în zona actualului parc Carol Schreter din Petroșani.

Compania națională a Huilei - Petroșani

Prezint mai jos un scurt istoric al industriei miniere în Valea Jiului; Pe fondul protectionist creat de statul austro-ungar, în anul 1840, fratii Hoffmann si Karol Maderspach au început exploatarea la suprafata a zacamântului de carbune de la Vulcan, Petrosani si Petrila. În anul 1854 initiatorii exploatarii miniere din Valea Jiului s-au unit în "Societatea de mine din Transilvania-Vest". În anii 1857 - 1858 - Minele acestei societati au fost cumparate de "Societatea anonima de mine si furnale din Brasov", care fiind sprijinita financiar de Wiener Bankverein, Banca Comerciala din Pesta, Deutsche Bank si Banque de Paris et Pays-Bas, a devenit a patra producatoare de fonta a imperiului. În anul 1885 - Germanii Iosif Ritter si G.Gerbert au înfiintat "Societatea de mine de carbuni din Valea Jiului de Sus", cu sediul în Vulcan si cu unele posesiuni în partea nordica a bazinului, la Dâlja, Iscroni si Vulcan si altele în partea vestica la Uricani si Câmpu lui Neag. Societatea va functiona pâna în anul 1930 când va fi absorbita de "Societatea Petrosani". În anul 1890 - A fost înfiintata " Societatea anonima de mine de carbuni din Jiu - Uricani" cu capital privat maghiar, care s-a angajat în construirea caii ferate Petrosani - Lupeni si a arendat perimetrele miniere situate de-a lungul caii ferate în constructie. În anul urmator, 1891, prin asocierea cu o serie de capitalisti francezi, sprijiniti de banca "Credit Lyonnais", societatea îsi schimba numele devenind "Societatea anonima de mine si carbuni din Uricani-Valea Jiului", cu sediul în Lupeni. În anul 1899, împreuna cu firma germana "Oberschlesiche Kokswerke", a înfiintat "Societatea anonima pentru fabricarea cocsului din Uricani-Valea Jiului", care a construit în 1900 prima cocserie din zona, care aproviziona furnalele din Calan. În anul 1894 - "Societatea anonima de mine de carbuni din Salgotarjan", sprijinita financiar de Wiener Bankverein, a cumparat toate minele si drepturile de arenda ale Societatii anonime de mine si furnale din Brasov. Sfârsitul secolului XIX Activitatile miniere din Valea Jiului se desfasurau în cadrul unor perimetre având suprafata totala de 8991,5 ha. Repartizarea pe societati era urmatoarea : Societatea Salgotarjan - 5572,9 ha, Societatea Uricani - Valea Jiului - 2713,1 ha, Societatea Valea Jiului de Sus - 705,5 ha. În anul 1920 - A luat fiinta Societatea comerciala anonima româna "Petrosani", compusa din doua mari grupuri de actionari: grupul alcatuit din fosta societate anonima "Salgotarjan" împreuna cu Banque Comerciale Hongroise si un grup format din 19 mari banci. În anul 1924 - Un grup de 12 banci românesti, împreuna cu societatea "Uricani-Valea Jiului" a constituit Societatea anonima româna "Lupeni" pentru ca în anul 1926 să ia ființă "Societatea carbonifera Lonea", proprietate a statului român.

Din anul 1928 datorita crizei economice a început închiderea unor mine : Lonea I (1928), Lonea II (1931), Dâlja si Vulcan ( 1931). În anul data de 29 mai 1931 societatile "Petrosani" si "Lupeni" au fuzionat sub numele Societatea miniera "Petrosani". La Petrila, s-a construit o Preparatie moderna, cu o capacitate de 270 tone/ora, care era considerata ca una din cele mai mari din lume. În data de 20 august 1949 s-a înfiintat Societatea româno - sovietica pe actiuni pentru exploatarea si desfacerea carbunelui "SOVROM - CARBUNE" . La data 14 septembrie 1956 s-a înfiintat Combinatul carbonifer Valea Jiului, care a functionat din 1 octombrie 1956 pâna în 1 aprilie 1969 pentru ca din data de 1 aprilie 1969 să devină "Centrala Carbunelui Petrosani", iar din august 1977 "Combinatul Minier Valea Jiului" (CMVJ).

În urma desființării Combinatului Minier Valea Jiului, în anul 1991 se constituie Regia Autonoma a Huilei din România si începe un proces amplu de restructurare/reorganizare. În data de 20 noiembrie 1998 Regia s-a transformat în "Compania Nationala a Huilei S.A - Petrosani".

Exploatarea sau Întreprinderea Minieră Paroşeni este una dintre numeroasele mine de cărbune existente în Valea Jiului. Îşi are sediul în judeţul Hunedoara, oraşul Vulcan, pe strada Minei la nr.1. În anul 1840, baronul Victor Maderspach, moştenitorul unor mari proprietăţi în Valea Jiului, descoperă pe fundul văilor din proprietăţile sale aflorimentele unor stratede cărbune. Îndemnat de valorificarea economică a descoperirilor sale, apelează la serviciile fraţilor Karol şi Rafael Hoffman, proprietari de mine la Rusca Montană şi specialişti în minerit, care vin în Valea Jiului pentru a studia din punct de vedere geologic existenţa şi posibilitatea exploatării zăcămintelor carbonifere descoperite. Pe fondul protecționist creat de statul austro-ungar, în anul 1840, frații Hoffmann și Karol Maderspach au început exploatarea la suprafață a zăcământului de cărbune de la Vulcan, Petroșani și Petrila. În anul 1885 germanii Iosif Ritter și G.Gerbert au înființat "Societatea de mine de cărbuni din Valea Jiului de Sus", cu sediul în Vulcan și cu unele posesiuni în partea nordica a bazinului, la Dâlja, Iscroni și Vulcan și altele în partea vestica la Uricani și Câmpu lui Neag. Societatea va funcționa până în anul 1930 când va fi absorbită de "Societatea Petroșani".

Lucrările de amenajare pentru exploatarea din câmpul minier Paroșeni au început în anul 1963 iar deschiderea oficială a activității de producție s-a făcut la data de 7 octombrie 1966, odată cu scoaterea la suprafață a primului vagonet cu cărbune. Prin reorganizări succesive Exploatarea Minieră Paroșeni a devenit în anul 1977 Întreprinderea Minieră Paroșeni, pentru a redeveni exploatare după anul 1990, odata cu reorganizarea Combinatului Minier Valea Jiului. Astăzi mina Paroșeni face parte din Societatea Naționala de Închideri Mine Valea Jiului.

Set 4 insigne - Drumeții veterani - Lunca Florii - 1987

Turismul este o activitate relaxantă, mult apreciată de locuitorii Văii Jiului - mari amatori de drumeţii şi buni cunoscători ai frumuseţilor naturii. În anul 1986, la sfârşitul verii, un grup de pasionaţi şi împătimiţi ai drumeţiilor montane, în frunte cu Aurel Dula şi Vasile Pollak, propun organizarea unei întâlniri anuale a veteranilor în ale drumeţiilor montane. La prima întâlnire care a avut loc în 1986 s-a hotărât ca următoarele să aibă loc la o cabană din munţii care înconjoară cu dărnicie Valea Jiului; întâlnirile nu erau însoţite de competiţii sportive, iar spre amintire veteranii vor primi câte o insignă, al cărei desen să reproducă o floare din bogata floră a munţilor noştri.Cu excepţia unei singure variante, toate piesele au fost bătute la Monetăria Statului Bucureşti, sunt ovale şi au dimensiunile 36/26 mm şi, cum este normal, unele piese sunt mai reuşite, în schimb, altele lasă de dorit. Aceste piese insignografice au fost gndite și proiectate de către: Nicolae Lazăr, Ion Liciu, Viorel Stroie, Dumitru Antonoiu, Tiberiu Kelemen și Iuliu Hornak. Ediţia a II-a a avut loc la cabana Lunca Florii, iar floarea propusă este un ghiocel. Conform celor hotărâte în urmă cu un an, pe coroana ovală apare înscrisul DRUMEŢII VETERANI - LUNCA FLORII 1987. Din aceste insigne au fost identificate opt variante de culoare.

Ghiocelul, denumire științifică Galanthus este un gen de plante bulboase din familia Amaryllidacea,plante care înfloresc printre primele la începutul primăverii. Cel mai reprezentativ membru al genului Galanthus este Ghiocelul comun (Galanthus nivalis). Galanthus nivalis - este ghiocelul obișnuit, care înflorește din ianuarie și care, în condiții favorabile, continuă să înflorească până în martie. Toate speciile genului Galanthus au bulbi, frunze liniare și tulpini erecte, lipsite de frunze, cu o singură floare în vârf, sub formă de clopot. Galanthus nivalis are în jur de 15 cm înălțime și înflorește în ianuarie și februarie în zonele temperate nordice. Bulbul este globulos, acoperit cu tunici brune. La baza tulpinii se află două frunze verzi-albăstrui, liniare, plane, slab carenate. Floarea albă este actinomorfă, bisexuată, are șase petale, cele trei exterioare fiind mai mari și mai convexe decât cele interioare. De asemenea, cele interioare au câte o maculă verde verzuie sau gălbuie, în funcție de specie, situată apical. Pe cele șase antere se deschid pori sau șanțuri. Ovarul este format din trei celule, iar din el rezultă o capsulă tricelulară. Înmulțirea se face vegetativ (asexuat) prin bulbi, prin diviziunea atentă a lor când planta este matură, prin mutare când planta este în hibernare, imediat după ce frunzele se ofilesc; sexuat se înmulțește prin semințe. Se cunosc numeroase varietăți de ghiocei, cu flori simple sau duble.

Cabana Lunca Florii este situată în Munții Șureanu, la o altitudine de 800 de metri, are peste 80 de locuri de cazare, o sală de mese cu o capacitate care poate atinge 120 locuri, peste 20 de camere și o curte generoasă, cu terenuri de fotbal, volei, badminton și foișorul indian. La cabană și în împrejurimile acesteia se pot organiza activități foarte atractive precum: activitati pe coarda (escalada si rapel), parc de aventura (traversari pe coarda, pod indian, scari suspendate etc), plimbari cu bicicleta, notiuni de orientare cu si fara busola, concursuri si jocuri sportive in curtea cabanei (teren de fotbal, teren de volei si badminton, mese de ping-pong). Se poate ajunge până în fața cabanei și cu mașina plecând din Petrila.

Pro urbe - Consilul local și Primăria municipiului Petroșani

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 2007 la Monetăria Statului din București, la comanda Primăriei municipiului Petroșani, județul Hinedoara, cu ocazia acordării titlului de “Cetățean de onoare” unui număr de 4 personalități ale orașului. Medalia este confecționată din tombac, are forma rotundă, cu diametrul de 60 milimetri și s-a realizat într-un tiraj de 12 exemplare.

Petroșani (în maghiară Petrozsény, în germană Petroschen) este un municipiu din judeţul Hunedoara, care include și satele: Dâlja Mare, Dîlja Mică, Peștera și Slătinioara și este situat la 100 kilometri sud față de reședința județului - Deva. La Petroșani se află sediul Companiei Naţionale a Huilei, care cuprinde mai multe exploatări miniere. Istoria orașului Petroșani începe undeva pe la anul 1640, unde douăzeci de iobagi din Petros pot fi considerați primii locuitori ai acestui ținut. Comuna a purtat de la bun început numele de „Petroșeni”. Prima mențiune a Petroșanilor, ca localitate, ne parvine din anul 1788. În această perioadă, locotenent-colonelul prusac Gotze face o călătorie în Orient și se întoarce din Turcia prin țările române. În cartea sa, „Călătoria de la Potsdam la Constantinopole” amintește și de Petroșani. Populația municipiului la recensământul din anul 2011 era de 37160 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 45195 locuitori) dintre care: români – 83,22%, maghiari – 6,05%, romi – 1,6% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Petroșani astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 76,92%, romano catolici – 6,65%, reformați – 2,73%, penticostali – 2,09% și restul – nedeclarată sau aștă religie. Pe teritoriul administrativ al municipiului Petroşani există, conform listei Ministerului Culturii şi Patrimoniului, următoarele monumente istorice:

Primul Sediu al Societăţii Anonime Române Petroşani, înfiinţat în anul 1920. În prezent, clădirea adăposteşte Muzeul Mineritului Petroşani - Str. Nicolae Bălcescu, nr. 2
Sediul Sindicatului Minier, între anii 1921- 1946, în prezent aici se află cantina socială - Str. Cuza Vodă, nr. 6
Biserica de Lemn Sfinţii Arhangheli (a Sânonilor), construită în secolul al XVIII-lea - Str. Lunca, nr. 8
Cazinoul Funcţionarilor, clădire construită în 1905, adăposteşte azi Teatrul Dramatic I.D. Sîrbu - Str. Mihai Viteazul, nr. 2
Dispensarul Principele Mircea, înfiinţat în anul 1925, astăzi este sediul Casei de Cultură a Studenţilor Petroşani - Bd. 1 Decembrie 1918, nr. 62
Cazinoul Muncitoresc, inaugurat în anul 1925 - Str. Griviţa Roşie, nr.38
Cartierul de Locuinţe Muncitoreşti Colonia ia fiinţă la finalul secolului XIX, astăzi fiind cunoscut sub denumirea de Cartierul Colonie. Cartierul de Locuinţe Colonia a fost inclus în lista D.M.A.S.I. la categoria „zonă istorică urbană”. Cartierul este delimitat de râul Jiul de Est, str. Carbunelui, gara si linia CFR, str. Vlad Tepes.
Centrul istoric al oraşului (între Piaţa Victoriei şi Centrul Civic), datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea - Str. Mihai Viteazu

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din oraș, de acum sau din alte vremuri.

Biserica greco ortodoxă

Liceul de fete

Secția de recuperare a Spitalului județean

Liceul Decebal

Statuia lui Decebal pedestru

Tribunalul

Școala de băieți

Teatrul orășenesc

Biserica română unită

Hotelul Orient

Spitalul

Cetatea

Banca austro-ungară

Internatul Liceului Decebal și Cetatea

Prefectura

Biserica reformată

Statuia lui Decebal ecvestru

Primăria

Castelul Bethlen Gabor

Biserica romano-catolică

Hotel Crucea albă

Monumentul David Ferenc din Cetate

Cazarma honvezilor

Vederi

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, de acum sau din alte timpuri.