1. Primul palat al Băncii Naţionale a României a fost ridicat în cea mai veche zonă comercială a oraşului Bucureşti, delimitată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de străzile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei (fostă Mogoşoaia), Smârdan şi Doamnei.
După înfiinţarea BNR, una din primele preocupări ale conducerii a
fost aceea de a reduce termenul de funcţionare provizorie la Creditul Funciar
Rural, prin construirea sediului propriu. Prevăzut prin lege, rolul important
al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru întreaga economie românească, impunea
realizarea unei clădiri special destinate acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa
din 3 octombrie 1881, Consiliul de administraţie a autorizat pe guvernatorul
I.I. Câmpineanu să trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe
care se afla Hanul Şerban Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei
lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al
oraşului datorită mărimii sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta
de tip cetate cu ziduri pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării
averilor mănăstireşti, într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut
în proprietatea statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă
ctitorie a lui Şerban Cantacuzino.
Cu imaginea lui de cetate orientală în
mijlocul unui oraş care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii
vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu
a mai putut reveni la gloria de altădată. La 9 februarie 1882, era publicată în
"Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării
către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR
era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu
împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae
Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de
cumpărare a terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a
sumei de 800000 lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la
Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul
I.I. Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au
vizitat bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii
bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu
Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei
din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului
construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat
anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi şi a
aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind respins
cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea executarea
planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul general
aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi
onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia
Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile.
În 1883,
s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Vodă,
iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej cu
care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi regele
Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. În
Darea de seamă anuală, Consiliul de administraţie aprecia că lucrările vor dura
doi sau trei ani, fiind foarte importante atât ca întindere, cât şi din punctul
de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le asigure, având în vedere
destinaţia clădirii. Ridicarea palatului a durat mai mult, întârzierea fiind
provocată de războiul sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a
determinat întreruperea exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca
şi de dificultăţile reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea
tratativelor pentru achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru
încredinţarea lucrărilor de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori,
intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în amânarea executării lucrărilor.
Administraţia BNR a avut în permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care
unele neprevăzute, ale unui astfel de proiect major, în care dimensiunea
cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă de acord cu obiectivul realizării
unei clădiri-emblemă pentru harta bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie
bancară. La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor
Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz
provizoriu, potrivit căruia totalul cheltuielilor urma să fie de 2342577 lei,
la care se adăuga suma de 157422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27
ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să
viziteze carierele de la Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii
sortimentului de piatră potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea,
Administraţia BNR a încheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru
furnituri în cantitate aproximativă de 2200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu
preţul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100
lei metru cub. Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de
vamă şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I.
Meves era desemnat pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna
mai, pentru urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de
administraţie a decis înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs
la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de
conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch.
Rolland a adus la cunoştinţa băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul
Franţei, nu avea cum să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract
şi, prin urmare, solicita rezilierea lui.
Şi în privinţa pietrei pentru
fundaţii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, Consiliul de
administraţie stabilind, la 29 aprilie 1885, să se întrebuinţeze piatră
cioplită în locul celei brute, la preţul de cel mult 85 lei metru cub.
Licitaţia organizată pentru achiziţionarea ferestrelor şi a parchetului era
anulată de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68000
lei pentru a cumpăra prin "bună învoială" ferestrele şi recomanda
reluarea licitaţiei pentru parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit,
la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai
multe case speciale şi, în urma examinării proiectelor de către arhitecţii
băncii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind
de 120000 lei. Peste numai o jumătate de an, această firmă nu depusese
cauţiunea şi informa că renunţă la lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea
şi ventilarea Palatului, s-a încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din
Viena, la preţul de 42745 florini sau 71242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20
martie 1885, Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat
chestiunea grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi
a pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să
se ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce
inspiră constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui
Schneider de la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona
grindă de fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel
combinat "cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco
pe chei la Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti
cădeau în sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886,
Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă
necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu
firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de
tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la
Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel
pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea,
urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi
uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă.
După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către
Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de
guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul
Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina
cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după
trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile
golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie
lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu
miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la
dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea
vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia
respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii
predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul
nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă
formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o
despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune
ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen".
În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea
licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor lucrări de
construcţie.
Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4 aprilie
1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia
garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru
zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a
avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin
bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la
licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a
aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor
de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni
pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de
piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu
Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea
contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului,
cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie
1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de
administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru
realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar,
şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a
apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea
lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea
recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia
s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie
1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu
"desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea
la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat
special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator
cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al
lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea
supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În
vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru
terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile
intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale
Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase
lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că
"Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi
mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor
cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de Construcţiuni
nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea lucrărilor obliga
banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la care se adăuga
insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general
aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la nivelul
etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit, urmând
ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus
acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili
din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a
acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează:
"construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată,
în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind
aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei
luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru
edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând,
Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul
entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în
1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale
ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti
(MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea
Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor
clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea
lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o
porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca
terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de
administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890
indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din
Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune
interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în
noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat în
clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că
s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru
apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de
împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu
mult pe aceea preconizată de 2500000 lei. În cei şase ani cât a durat ridicarea
Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a executării
acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către directorul
E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea
lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare
arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preţurile
ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea
refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi
aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit de
monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate,
echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă
Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei,
putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului
al XIX-lea. Aşa cum se remarca de curând, "structura de rezistenţă şi
materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a
sfârşitului de secol XIX" (N. Lascu). Astfel, utilizarea sistemelor
tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului,
este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în
special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja
clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada
Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea
componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul
palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi
instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea
de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa,
Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la
constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul
chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea
Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de
Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale,
Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele
mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a
arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a
deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti
nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară
pentru a se impune.
Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în practică
de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple
condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri
bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul
ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri
de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane
din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului
şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare.
Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu
afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de
asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce
condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate
aceste elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului
eclectic de factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura
Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu
latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe
strada Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi
rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei
principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale
suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la
sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează
printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii
clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte. Faţada principală, orientată
către strada Lipscani, a fost realizată din piatră de Rusciuc. Ea este
evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată
întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul compact este marcat de câte un
pavilion de formă pătrată, care avansează faţă de restul clădirii, contând în
volumetria generală ca nişte turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea
construcţiei. Ele au o acoperire specială care preia tipul de cupolă frecvent
utilizat în epocă. Axul central de simetrie al clădirii este marcat prin
decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru coloane corintice elansate,
canelate. Verticalitatea elementului decorativ central este accentuată prin
depăşirea cornişei generale. Acest element este înălţat printr-un grup
sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează
lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a
fost Athanasie Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea
principală, accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton
semicircular. La partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un
balcon rezultat din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de
dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile
în formă rotundă ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la
cele două pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă
de elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin
angajarea la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea
acestor coloane creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare.
Coloanele mediane susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe
două console viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre
principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi
decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul
nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan
Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti români
ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă Justiţia
(Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află Comerţul
(Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul asumat de
BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi
ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente în semicerc,
fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este realizată din
metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale etajului I au
aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o
decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul
triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de
balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar, separat de restul
faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni
mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau
iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a
realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură
iluminarea noilor birouri. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat
principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp,
ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile
găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită
şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei
segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul
general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele
din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I,
ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind
prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de
dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de
la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii
Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au
un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă
de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente
dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind
dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona
pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe
latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente
dreptunghiulare. La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu
Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o
convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se
deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului
Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă
cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către
proprietatea Lahovary.
De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va
intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi
întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind
suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce
coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată
guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse
ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au
ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în
două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel
încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior,
corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară.
Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte
două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia vest,
în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o
fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28 septembrie
1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton
Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis
Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent
prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan
printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul
ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce
despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici.
Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala ambilor riverani. Prin
amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în suprafaţă de 56 m
pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului Karagheorghevici contra sumei de
4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit, mai întâi, Karagheorghevici şi
apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această stradă se întâlnea cu strada
Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20, statuia lui Eugeniu Carada,
realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea acesteia a fost făcută de
sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare, acoperişul nu intră în
competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte mică este greu de
perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole, din care patru
sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din colţurile
clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului Orologiului
Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era acoperit cu
tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de ardezie.
Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face articularea cu
faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare, potenţează
monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada Lipscani cuprinde o
travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi alte două travee secundare.
Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre travee asigură ritmul
construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină monotonia. Tratarea
arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în contrast cu bogăţia
accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea
interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu
activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii
acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada
Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă
pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează
într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul
ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două
curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a
ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul era
destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample
spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se
intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate
Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit,
orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate
cele două scări de acces la etaj. Spaţiile destinate publicului sunt
unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin
prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi
peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest
element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în
evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse
regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor rezervate
Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu
ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane
situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele
două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de
zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este
evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale. Aceste
coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea părţilor
laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al spaţiului interior
dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte astăzi Muzeul BNR.
Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele dimensiuni: cca 12,50 m
lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota maximă a acoperirii.
Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei, cât şi tiparului
epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor importante din Europa
au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor secolelor XVI - XVII
din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii aveau locurile de schimb
organizate în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare, descoperite, delimitate
de parterul şi etajul I al clădirii. Arhitecţii de la sfârşitul secolului al
XIX-lea au ajustat imaginea tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de
regulă, cu structuri metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor
din Palatul vechi al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat
funcţionarilor. Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu
presupuneau contactul cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este
dezvoltat pe două niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă
galerie. Registrele decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul
parterului, se remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau
fixate ghişeele. În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care,
astfel, se afla la îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ
fixat în zidărie pune în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în
formă de semicerc. Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde
grupuri de coloane duble, în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în
partea superioară prin arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu
o cornişă bine evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi
aceea a acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în
decoraţia abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează
suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme
bogat decorate, sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor,
arcele se reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii,
la colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un
registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în
centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii destinate
birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru imprimarea
biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura Carada). În
vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A. Durenne Sommevoire,
care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini, deasupra capului,
câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor două scări către
următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare scară continuă cu două
rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine decorarea parietală cu
pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de
ferestrele orientate către una din curţile interioare. Pe balustrada cu
decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două steme cu însemnele heraldice
ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul României în momentul edificării
construcţiei: bourul Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi
delfini afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din
partea dreaptă, se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de
funcţionari BNR morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest
tip de piatră fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura
băncii. Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei
vechi instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost
realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data
armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în
cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul
Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai
guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de
lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează
numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări
monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului.
Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul
guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de
recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei
parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al
etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric,
câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în
Sala Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte
un arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o
parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate
două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter,
realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă
ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de
semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala
Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate
încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice
accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi
capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada
Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată,
cu elemente decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un
ancadrament puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari
dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea
centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată intrării principale,
iar în celelalte chenare se află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate
de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti
plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu.
Compoziţie de mari dimensiuni (2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau
Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată de Nicolae Grigorescu
(1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o
scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul căzând pe un personaj
feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În dreapta intrării, se
află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de
Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei
pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi discipolul lui
Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se
crede că este vorba de o scenă din portul Constanţa. Pereţii laterali sunt
ocupaţi, în zona lor centrală, cu două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea
(1852-1934): Mercur şi Prometeu, realizate într-o manieră academică de
influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste tablouri pe suport oval, se
găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn cu grilaje metalice. La
partea superioară a sălii se află cornişa puternic profilată, care cuprinde şi
golurile circulare ale ferestrelor dinspre Lipscani. Plafonul este decorat
asemănător Sălii ghişeelor.
Un valoros candelabru completează ambientul. În
stânga Sălii de Consiliu, se află Biroul guvernatorului în care tratarea
parietală este mai reţinută, materialele şi culorile folosite provenind dintr-o
gamă mai deschisă, ceea ce creează un agreabil contrast între cele două săli.
Galeria ce înconjoară pe trei laturi golul Holului ghişeelor adăpostea
birourile Serviciului contabilităţii (aripa Smârdan) şi locuinţa guvernatorului
(aripa Carada). Locuinţa guvernatorului avea un acces separat în clădire,
cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o bibliotecă personală, deservite de un
coridor lung, şi era luminat prin curtea interioară. Subsolul era rezervat
spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv pentru depozitarea valorilor
populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de întreţinere, depozite,
magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată compoziţiei planimetrice
generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea strictă a efectelor
spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat de o remarcabilă
rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui spaţiu nu
anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important al BNR în
economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului
funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină
insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a
transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în
clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare majoră a
interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la
etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi
transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce
închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala ghişeelor. După
ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost
reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR
trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi politice. În toamna
anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în apropiere: imobilul
Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul
Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu strada Băncii
Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar în 1926
Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi printr-o
pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii 1929-1930, au
avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea au constat
în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin renunţarea la
vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat, la interval de
mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat I.G. Bibicescu) şi
vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul guvernator care a locuit
aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care înconjura Holul
ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele trei aripi
secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în întregime
birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti
complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul,
turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele
scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial,
diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei
aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare s-a
folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin translatarea la
noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii, Palatul vechi a dobândit
un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă considerabilă.
Palatul nou: Încă din anul 1933 s-a ridicat
problema extinderii spaţiilor de lucru ale băncii, necesare bunei funcţionări
şi dictate de extinderea prerogativelor băncii referitoare la organizarea şi
supravegherea comerţului cu devize, organizarea și supravegherea circulaţiei
metalelor preţioase, precum şi pentru extinderea şi modernizarea tezaurului
existent prin creşterea gradului de siguranţă. Proiectul noului palat a fost
realizat în Serviciul de Arhitectură al băncii, în cadrul unui colectiv condus
de arhitectul Radu Dudescu, care exprima convingerea că noua clădire va trebui
să satisfacă nevoile băncii „pentru un timp nelimitat”. Pentru pregătirea
proiectului, dar şi pentru realizarea ulterioară a instalaţiilor şi finisajelor
interioare, arhitectul efectuează călătorii de documentare la Geneva, Paris şi
Berlin. Radu Dudescu preia ca model faţada principală a Palatului Vechi şi îl
dezvoltă, repetând coloane de aceeaşi înălţime la aceeşi distanţă faţă de ax.
Transformările succesive conduc la un motiv arhitectural nou, cu o faţadă
complet diferită, rezultatul fiind o construcţie impunătoare, de expresie
clasicizantă, încadrată arhitectural în curentul monumental al anilor ‘30. Clădirea
corespunde noilor necesităţi de spaţiu ale activităţii băncii prin distribuţia
funcţiunilor, flexibilitatea spaţiilor de birouri, noutăţile tehnice ale
instalaţiilor, finisajele exterioare şi interioare. Urmare marelui cutremur din
noiembrie 1940, proiectul structurii de rezistenţă a palatului este refăcut,
astfel încât să respecte cele mai noi normative de protecţie antiseismică
europene. Demarată în anul 1940, construcţia palatului s-a întins pe durata a
peste 10 ani, din cauza dificultăţilor apărute în obţinerea materialelor de
construcţie şi a lipsei mâinii de lucru din perioada războiului. Cu toate
acestea, sunt de remarcat calitatea de excepţie a execuţiei şi a materialelor,
precum şi grija pentru detaliu cu care a fost realizată construcţia. Toate acestea
s-au întâmplat şi datorită atenţiei şi exigenţei pe care guvernatorii băncii
din acea perioadă le-au arătat. Sobrietatea clădirii şi aspectul său
clasic sunt accentuate de faţadele placate cu piatră de Vraţa. Treptele ample
şi soclul de la intrarea principală din strada Doamnei sunt placate cu granit
de Măcin. Spațiile de la parterul palatului
sunt spaţii publice, de reprezentare, al căror unic material de finisaj este
marmura de Ruşchiţa. Utilizarea acesteia pune în valoare calităţile pietrei şi
mai puţin ornamentația interioară, plăcile fiind aşezate astfel încât desenul
creat să constituie decorul spaţiilor.
Se remarcă, totuși, rotonda din holul
central, a cărui parapet este decorat cu elemente geometrice, tavanul aceluiași
spațiu central fiind pictat. Sălile Mitiţă Constantinescu şi Alexandru
Ottulescu (în guvernările cărora s-au desfăşurat lucrările de construcţie ale
palatului) sunt destinate conferinţelor şi evenimentelor specifice
activităţilor băncii centrale. În restul clădirii îşi desfăşoară astăzi
activitatea conducerea şi angajații Băncii Naţionale a României.
2. Întemeiat în secolul
al VI-lea î.Hr., orașul Constanța este principalul port maritim al României.
La
acest statut a ajuns însă cu greu, după secole în care strălucirea și prosperitatea
ținutului dintre Dunăre și Marea Neagră s-au împletit cu lipsa de fast și
zbuciumul perioadei de dominație otomană. Cucerirea Independenței de Stat a
României în anul 1877 a reprezentat și punctul de cotitură pentru destinul
Dobrogei, care a intrat, un an mai târziu, în componența Vechiului Regat, în
urma semnării Tratatului de pace de la Berlin.
Încă din 1881, autoritățile
române au început demersurile pentru realizarea unui proiect privind
dezvoltarea și modernizarea orașului, în centrul acestuia aflându-se
modernizarea portului Constanța. Viața economică activă și fluxul permanent de
mărfuri au condus în scurt timp și la dezvoltarea unei rețele bancare
comerciale. Înființarea unei agenții a BNR în Constanța a fost adusă în
discuția Consiliului General în ședința din 23 iulie 1892, când a fost citită o
adresă a mai multor comercianți din oraș care solicitau deschiderea unei astfel
de agenții. Primii pași în această direcție au fost făcuți imediat, iar pe 30
septembrie 1892, Consiliul de Administrație al BNR hotăra cumpărarea imobilului
deținut de agentul Eugeniu Stătescu, situat pe strada Remus Oprean, vizavi de
hotelul Carol și de far.
Deși preconizată pentru anul 1893, inaugurarea agenției nu a mai avut loc “din cauza dificultăților de comunicare pe timpul iernii”, așa cum consemnează documentele de arhivă.
Deși preconizată pentru anul 1893, inaugurarea agenției nu a mai avut loc “din cauza dificultăților de comunicare pe timpul iernii”, așa cum consemnează documentele de arhivă.
Agenția Constanța și-a început activitatea, așadar, în anul 1894,
când rețeaua teritorială a BNR număra deja zece sucursale și agenții. Pe măsură
ce activitatea agenției s-a mărit, a intervenit și nevoia de spațiu, astfel că
Banca Națională a cumpărat succesiv, între 1912 – 1937, mai multe terenuri și
imobile aflate în vecinătate. Chiar dacă în 1933 agenția Constanța a fost
ridicată la rang de sucursală, orașul nu a fost vizat în acel moment în
programul de construire de noi sedii la nivelul întregii rețele teritoriale a
BNR. S-a ajuns astfel ca activitatea să fie desfășurată în mai multe clădiri
distincte, situate în patrulaterul format de străzile Remus Oprean, Vergiliu
(gen. Paul Anghelescu), Cristea Georgescu și de bulevardul Elisabeta, cărora li
s-a alăturat și imobilul situat în strada Dimitrie Sturdza nr. 1.
Între anii 1941 –
1943, trei dintre aceste clădiri au fost distruse în timpul raidurilor aeriene
sovietice, restul fiind rechiziționate de Armata Roșie la sfârșitul celui de-Al
Doilea Război Mondial. Sucursala Constanța a reintrat în posesia clădirii din
strada Dimitrie Sturdza în anul 1945, dar starea în care se afla imobilul îl
făcea impropriu pentru desfășurarea operațiunilor. În aceste circumstanțe,
pentru a-și desfășura activitatea în condiții normale, după naționalizarea din
1948, sucursala Constanța a BNR s-a mutat în fostul sediu al Băncii Marmorosch
Blank, situat în Piața Ovidiu, clădire care a fost destinată inițial să adăpostească
Hotelul Mercur.
Sucursala Regională Constanța a BNR a funcționat fără
întrerupere în acest imobil până în anul 1998, când au fost inițiate ample
lucrări de consolidare, restaurare și modernizare, finalizate în cursul anului
2018. Finalizarea lucrărilor prilejuiește reinaugurarea acestei clădiri ca
sediu al Sucursalei Regionale Constanța, în anul în care se împlinesc 125 de
ani de activitate a băncii centrale în cel mai important oraș din Dobrogea.
3. Timbrul
cu valoarea de 10,50 lei, înfățișează Palatul
Chrissoveloni, sediul Sucursalei BNR din București.
Ridicată între anii
1923-1928, clădirea a fost proiectată în spiritul Renașterii italiene, cu
elemente interioare din marmură, piatră și metal, care interpretează forme ale
arhitecturii din acea perioadă. Sucursala
Regională București a Băncii Naționale a României își desfășoară activitatea
într-una dintre bijuteriile arhitectonice ale capitalei: Palatul Chrissoveloni.
Situat la numărul 16, pe strada Lipscani, acesta a fost construit între anii
1923-1928, din dorința lui Jean N. Chrissoveloni (1881 – 1926), președintele
băncii cu același nume.
Banca Chrissoveloni a fost înființată în anul 1920 și a
devenit rapid una dintre principalele bănci comerciale ale României
interbelice, având mai multe sucursale și agenții în țară (Sibiu, Constanța, Galați),
precum și peste hotare (Istanbul, Viena, Paris, New York). Proiectul clădirii a
fost realizat de arhitecții George M. Cantacuzino și August Schmiedigen, în
spiritul Renașterii italiene, cu elemente interioare din marmură, piatră și
metal, care interpretează forme ale arhitecturii din acea perioadă, fiind
adaptate, în același timp, activității bancare. Edificiul este alcătuit din
nouă niveluri (două subsoluri, parter, cinci etaje și mansardă) și are deschidere
pe două străzi – Lipscani nr. 16 și Stavropoleos nr. 7.
Marea Criză Economică
din anii 1929 – 1933 i-a obligat pe proprietari să vândă impresionantul palat,
pentru a se salva de la faliment. Aflată în căutarea unor noi spații în care
să-și desfășoare activitatea, Banca Națională a României l-a cumpărat în anul
1933, cu scopul de a-l transforma în sediu pentru diverse servicii din cadrul
instituției. Mai târziu, după 1990, acesta a fost destinat Sucursalei
Municipiului Bucureşti, actualmente Sucursala Regională Bucureşti a BNR. Palatul
Chrissoveloni era considerat unul dintre cele mai moderne sedii de bănci din
Europa din anii ‘20, remarcându-se prin dotări novatoare pentru acea perioadă:
generator de curent, centrală termică și ventilație artificială, telegraf
propriu, rețea de telefonie internă, puț de mare adâncime pentru alimentarea cu
apă etc. Spațiul reprezentativ al parterului clădirii este sala Ghișeelor,
locul în care se desfășoară în prezent operațiunile cu publicul ale Sucursalei
Regionale București.
Aceasta impresionează prin luminatorul central, pus în
valoare de pereții finisați cu marmură albă și de pavimentul verde închis. Pe
trei dintre laturile sălii sunt amenajate ghișee, iar zona centrală este
mobilată cu două mese și patru banchete sculptate în marmură albă. La etajul II
al clădirii, considerat nivelul nobil, se află vestitele săli „Florentină” și
„Bizantină”, cu o valoare decorativă deosebită. Sala Florentină sau sala de
Consiliu se remarcă prin austeritatea specifică spațiilor de onoare ale
palatelor renascentiste. Pentru a crea această atmosferă, arhitecții au
realizat cu o atenție deosebită toate detaliile de amenajare a spațiului:
ferestrele vitrate, pardoseala din piatră, tavanul din bârne masive din lemn
pictat, decorațiunile murale, piesele de mobilier, șemineul și corpurile de
iluminat. Următoarele etaje sunt dedicate activității angajaților instituției,
iar cele două subsoluri adăpostesc atât spații publice (tezaurul și holul
acestuia), cât și tehnice (centrale, camere de supraveghere, zonă de filtrare a
apei și săli de pompare).
Între 1993-1998, Palatul Chrissoveloni a fost supus
unui amplu proces de restaurare sub coordonarea arhitecților Gabriel Tureanu,
Constantin Rulea, Aurel Ioncică și Eliodor Popa, din dorința de a-i reda strălucirea
și soliditatea de altă dată. Consolidarea și recondiționarea clădirii au fost
realizate fără a afecta frumusețea inițială a decorațiunilor – pardoseli,
tavane, lambriuri, vitralii, mobilier de epocă, grilaje metalice, corpuri de
iluminat etc. – și cu repunerea în funcțiune a tuturor instalațiilor originale.
Acestea au fost completate cu sisteme moderne de echipare și de supraveghere,
gândite tot în spiritul clădirii, urmărind să nu afecteze în vreun fel valoarea
edificiului și calitățile sale artistice. Premierea proiectului de către
Uniunea Arhitecților din România este o recunoaștere a valorii acestuia. Un
element decorativ deosebit, vizibil din străzile Lipscani, Eugeniu Carada și
Stavropoleos, este reprezentat de pictura de pe fațadele laterale ale Palatului
Chrissoveloni.
Realizată în anii 2012-2013 de pictorii Gabriela și Ion
Drăghici, aceasta a fost gândită ca o soluție de completare a imaginii de
ansamblu a clădirii. Astfel, cei doi artiști plastici au preluat elementele de
pe fațada principală, adăugând o suită de vase cu flori și alte motive
vegetale, pe care le-au transpus în tehnica „trompe l'œil”. Prin îmbinarea
detaliilor arhitecturale cu cele vegetale, pictura aduce o notă de prospețime
palatului interbelic și asigură un efect vizual de armonizare între clasic și
contemporan.
4. Sfârșitul Primului Război Mondial și realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 au adus Banca Națională a României în fața unor provocări decisive pentru destinul economic al țării.
4. Sfârșitul Primului Război Mondial și realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 au adus Banca Națională a României în fața unor provocări decisive pentru destinul economic al țării.
Una dintre acestea a fost necesitatea înființării de sucursale și
agenții la nivelul României Mari, sarcină dificilă, dacă avem în vedere
eforturile financiare depuse de BNR pentru a susține Armata Română în timpul
războiului și urgența realizării unificării monetare (după Unire, pe teritoriul
României circulau patru categorii de însemne monetare – rublele, coroanele
austro-ungare, leul BNR și cel de ocupație, emis de autoritățile germane).
Având în vedere necesitatea unificării monetare, în cursul anului 1919,
Consiliul general al Băncii Naționale a României a decis mai întâi înființarea
agențiilor de la Chișinău și Cernăuți și apoi a celor din Transilvania și
Banat, la Arad, Brașov, Cluj, Sibiu, Oradea și Timișoara.
Activitatea Agenției
Cluj nu a început însă imediat, unul dintre motive fiind acela că nu exista
încă un sediu în care funcționarii băncii să se instaleze, fiind știut că era
necesar un imobil impunător, situat în centrul așezării, astfel încât să
inspire încredere și respect. Deși, încă din noiembrie 1919, conducerea BNR
anunța intervenții la Ministerul de Finanțe pentru obținerea imobilelor fostei
Bănci a Austro – Ungariei din teritoriile unite cu România, preluarea acestora
s-a prelungit până la 4 martie 1921. La această dată, lichidatorii Băncii
Austro-Ungariei au delegat Băncii Naționale a României dreptul de posesiune
asupra fostelor sedii ale Băncii Austro – Ungariei, menționând că acestea erau
deja ocupate de reprezentanții BNR. Dreptul de proprietate al BNR s-a instituit
după ce, în septembrie 1921, a fost semnat la Turnu Severin contractul prin
care Comisia de lichidare a Băncii Austro – Ungariei a transmis statului român
proprietatea a 13 imobile. Prin convenția din ianuarie 1922, BNR a cumpărat, în
schimbul sumei de 25 milioane lei, toate aceste clădiri, între care s-a aflat
și sediul de pe strada Memorandului nr. 28, prima clădire în care banca
centrală și-a desfășurat activitatea la Cluj. Reflex al ideologiei epocilor
istoriei noastre, numele străzii s-a schimbat din Memorandului (Memorandumului)
în 30 Decembrie, pentru ca, după 1990, să redevină Memorandumului.
Importanța
deosebită a sediului din Cluj în cadrul rețelei BNR de sucursale și agenții
este demonstrată de faptul că, în 1927, la scurtă vreme după înființare, a fost
ridicată la rangul de sucursală, iar în perioada 1950 – 1968, a fost sucursală
regională. După ce, între 1968 și 1999, a fost sucursală județeană, în 2011, a
devenit sucursală regională. Cu excepția perioadei 1940 – 1944, când Clujul a
făcut parte din teritoriul cedat Ungariei, ca urmare a celui de-al Doilea
dictat de la Viena, și Sucursala Cluj a fost mutată provizoriu la Turda,
activitatea acesteia nu a avut întreruperi, contribuind la dezvoltarea
economică a Clujului, care a devenit unul dintre cele mai importante centre
economice din țară. Volumul foarte mare al operațiunilor, creșterea
exponențială a numărului funcționarilor și siguranța sporită pentru mânuirea
valorilor oferită de o clădire de bancă din piața centrală a Clujului au făcut
ca, în anul 1962, Sucursala Regională Cluj să se mute din vechiul sediu în
piața Libertății (azi, redevenită Unirii), la nr. 7. Transferul a fost posibil
în urma schimbului de imobile care a avut loc între Sfatul Popular al Regiunii
Cluj și Banca de Stat. Trecută mai întâi în folosința BNR, clădirea din piața
Unirii a devenit proprietatea băncii centrale în anul 2003. În același timp,
imobilul din strada Memorandului (Memorandumului) a intrat în proprietatea
statului și astăzi este sediul Rectoratului Universității Tehnice din
Cluj-Napoca. Prin urmare, sediul Sucursalei Regionale Cluj a BNR se află de
aproape șase decenii în același edificiu, situat în inima orașului de ieri și
de azi. Construit în 1913 – 1914, în stilul Secesion vienez, după planurile
arhitectului Dvořák Ede, acest edificiu a fost „casă de reședință” pentru Cassa
de Păstrare și Banca de Credit din Cluj SA, fiind astăzi inclus pe lista
monumentelor istorice.
Pe aceeași parcelă urbană cu dublă orientare, acoperind
frontonul secundar și având ieșire pe strada Ion C. Brătianu (fostă Ulița Regelui
și strada 23 August) se găsește un alt imobil, legat de istoria aceleiași Casse
de Păstrare și Bancă de Credit SA, de asemenea, proprietate a BNR. Între 2004
și 2008, clădirea din piața Unirii nr. 7 a fost consolidată și restaurată sub
coordonarea arhitectului Adrian Spirescu, depunându-se eforturi deosebite
pentru conservarea elementelor arhitecturale originale. Spațiile de lucru au
fost adaptate noilor cerințe ale unei bănci centrale, astfel încât s-au
modernizat și reamenajat toate birourile și tezaurul. O atenție deosebită a
fost acordată celei mai reprezentative încăperi a sediului, fostul hol al
operațiunilor cu publicul, denumit holul ghișeelor.
Acesta era situat la parter
și a fost transformat în Sala de conferințe „Ion Lapedatu”. Spațiul impresionează
atât prin basoreliefurile care îl decorează, cât și prin coloanele ce împart
sala în două travee. Una dintre ele este acoperită cu un luminator închis cu
vitralii montate în plumb de Roth Miksa. Protejată de o boltă de sticlă,
această zonă era, altădată, dedicată funcționarilor. Cealaltă travee este
acoperită cu tavan și era destinată publicului care aștepta. Peretele vestic al
sălii este decorat și cu două scene alegorice și moralizatoare privind
activitățile și valorile bancare (economisirea, creditarea, prudența),
realizate în mozaic de același Roth Miksa, după desenele lui Vajda Sigismund.
Vitraliile și mozaicurile au fost recondiționate de artistul plastic Makkai
Andras. Astfel, Banca Națională a României a depus eforturi nu doar pentru a
reda acestei clădiri strălucirea și farmecul începutului de secol XX, ci și
pentru a-i oferi o dimensiune culturală: astăzi, în eleganta și moderna Sală
„Ion Lapedatu”, au loc conferințe, simpozioane, concerte de muzică clasică,
piese de teatru sau evenimente în cadrul proiectelor educaționale desfășurate
de banca centrală.
5. La mijlocul secolului al XIX-lea, lua fiinţă la Iași prima bancă de emisiune din țara noastră, Banca Naţională a Moldovei, care, conform statutului, avea „privilegiul exclusiv de a emite bilete”.
5. La mijlocul secolului al XIX-lea, lua fiinţă la Iași prima bancă de emisiune din țara noastră, Banca Naţională a Moldovei, care, conform statutului, avea „privilegiul exclusiv de a emite bilete”.
Instituția de credit și-a încetat activitatea repede, din cauza
luptelor politice ale vremii, însă această experiență bancară a constituit un
moment de referință în istoria economică a țării noastre, oferind o nouă
viziune asupra comerțului și dezvoltării industriale. În plus, importanța
economică a orașului Iași și statutul de fostă capitală au făcut ca înființarea
sucursalei BNR de aici să fie prevăzută chiar în legea constitutivă a băncii
din 17/29 aprilie 1880. Activitatea efectivă a Sucursalei BNR Iași a început,
la 1/13 martie 1881, într-un spaţiu închiriat, situat pe strada Carol, în
casele lui Dimitrie Cozadiu, căruia i s-a plătit o chirie de 2000 lei de la „1
ianuarie până la Sfântul Gheorghe 1881”.
Principalele operațiuni ale băncii au
fost cele de scont, care au avut o pondere semnificativă din totalul
operațiunilor efectuate de BNR în anul 1883 (51% din numărul total al efectelor
prezentate și 48% din cele admise pe țară). La trei ani după înființarea
Sucursalei din Iași a băncii de emisiune, s-a hotârăt construirea primului
local propriu. Astfel, în şedinţa din 13 iunie 1884, Consiliul general al
Băncii Naţionale a aprobat achiziţionarea unui teren „împreună cu toate
imobilele aflătoare pe el, situat în orașul Iassi, despărțirea III, Strada Mare
nr. 45, față cu Biserica Catolică”, de la Artur Cantacuzino. Aici a fost ridicat sediul Sucursalei din
Iași, după planurile arhitectului N. Cerchez, clădirea reprezentând un exemplu
de arhitectură eclectică, ce îmbina elemente ale renașterii italiene cu cele
ale clasicismului francez. Din păcate, aceasta a fost distrusă în timpul
bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial.
Activitatea sucursalei
din Iași a BNR a fost legată de câteva dintre cele mai importante evenimente
din istoria țării noastre. În contextul războiului pentru reîntregirea
neamului, când capitala României a fost mutată de la București la Iași din
cauza ocupării de către armata germană a unei părți semnificative din
teritoriul național, s-a decis și mutarea sediului central al BNR, precum și a
tezaurului. Tot în acea perioadă, Sucursala Iași s-a implicat activ în viața
orașului prin realizarea a numeroase acte de caritate pentru susținerea
artiștilor, a ziariștilor și a elevilor aflați în refugiu în capitala moldavă,
a cantinelor populare, pentru sprijinirea unor societăți de binefacere și
repararea sediului Liceului Național, folosit ca spital pentru răniții din
război. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, activitatea Sucursalei Iași a fost transferată pentru
câteva luni la Râmnicu Vâlcea. Având sediul distrus în totalitate, operațiunile
băncii s-au desfășurat în perioada următoare într-un imobil vecin, închiriat,
dar impropriu bunului mers al activităţii unei instituţii bancare. În ideea
remedierii acestei stări de fapt, arhitectul Radu Dudescu, șeful Serviciului
arhitecturii din BNR, a început, în primăvara anului 1946, să proiecteze,
împreună cu colegii săi, Nicolae Creţoiu şi Spiridon Spirescu, un nou local
pentru Sucursala din Iaşi. Informat despre terminarea dărâmării vechiului
imobil, Consiliul de administrație al BNR a încredințat, la 20 septembrie 1946,
realizarea noului sediu Întreprinderilor Technice „Ing. Anton Șesan” din
București. Ridicarea construcţiei s-a realizat neaşteptat de repede, având în
vedere condiţiile epocii (lipsa materialelor şi mai ales inflaţia galopantă),
iar în ianuarie 1948 clădirea era deja ridicată. În presa vremii a fost
apreciată pozitiv iniţiativa BNR de a construi noul sediu, titlul din ziarul
OPINIA din data de 29 iunie 1947 fiind sugestiv: „Acolo unde au fost ruine se
clădeşte un palat”. Terminată în 1949, clădirea are o arhitectură sobră, în
stil neoclasic, apropiată ca factură de clădirea Operei din București. În
același timp, s-a realizat o stilizare a acesteia, astfel încât să se poată
încadra în vecinătatea monumentelor istorice ale orașului moldav.
Fațada este
decorată cu un număr de nouă efigii sculptate în piatră, care ilustrează, în
limbaj vizual, destinația clădirii. Efigiile reprezintă vechi monede
moldovenești, emise în secolele XV-XVI. Cele mai vechi monede moldovenești au
fost emise de Petru I Mușat , la sfârșitul secolului al XIV-lea, în sistemul
groșilor de argint polonezi. Sucursala Regională Iași a BNR își desfășoară
activitatea și în prezent în același local de pe Strada Mare, devenită
Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt. Clădirea a fost consolidată și restaurată
în perioada 1994-2002, depunându-se eforturi deosebite pentru conservarea
elementelor arhitecturale originale, cu scopul de a o reda patrimoniului orașului
Iași. În perioada următoare se vor desfășura lucrări de modernizare a
iluminatului arhitectural pentru sediul Sucursalei Regionale Iași, această
acțiune reflectând interesul băncii centrale pentru refacerea și punerea în
valoare a patrimoniului imobiliar, cu atât mai mult cu cât clădirea este
poziționată într-o zonă cu trafic pietonal.
6. După realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, Banca Națională a României a început procesul de extindere a rețelei sale teritoriale în Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina.
În condițiile necesității unificării monetare și a
organizării eficiente a activității financiar-bancare la nivel național,
Consiliul General al Băncii Naționale a României a hotărât, în ședința din 6
noiembrie 1919, înființarea primului sediu BNR din Banat: Agenția Timișoara. Un
an mai târziu, pe 11 octombrie 1920, guvernatorul Ioan G.
Bibicescu propunea data de 15 octombrie pentru începerea efectivă a
funcționării Agenției Timișoara, întrucât aceasta „nu mai are niciun motiv de a
fi întârziată”. În
primii ani de activitate, principala operațiune pe care Agenția Timișoara a
desfășurat-o a fost cea de realizare a unificării monetare, prin retragerea din
circulație a însemnelor monetare străine (în special a coroanelor austro-ungare)
și transformarea leului BNR în unitate monetară oficială pe întreg teritoriul
național.
Volumul de operațiuni derulate de Agenția Timișoara s-a extins în
următorii ani la toate nivelurile de activitate ale băncii centrale,
determinând Consiliul General al BNR să o ridice la rangul de sucursală în
ședința din 26 mai 1927. Încă de la înființare, activitatea BNR la Timișoara
s-a desfășurat în sediul actual, construit în anii 1903-1904. Clădirea a fost
ridicată pe un teren achiziționat de către Banca Austro-Ungariei de la Primăria
Timișoara, pentru suma de 100 de coroane. Era prima bancă timişoreană al cărei
sediu nu se afla în interiorul Cetăţii, ci în imediata vecinătate a acesteia,
pe terenul eliberat de zidurile fortificaţiei şi de poarta Transilvaniei.
Ulterior, edificiul a intrat în patrimoniul BNR în baza contractului de
vânzare-cumpărare a „terenurilor, clădirilor și instalațiunilor” filialelor
fostei Bănci a Austro-Ungariei.
Amplasată pe Bulevardul I. C. Brătianu nr. 1
(lângă „Poșta Mare”), în zona centrală a orașului Timișoara, clădirea se
remarcă printr-un stil eclectic, cu elemente arhitecturale neoclasice.
Proiectul și planurile edificiului îl au ca autor pe arhitectul Josef Hubert,
iar lucrările de execuție au fost încredințate antreprenorului Alois Schlosser.
Clădirea a avut de la început destinația de bancă, ceea ce a presupus
realizarea unui fundații solide, care să permită amenajarea depozitelor
blindate pentru adăpostirea tezaurului. Faţada se remarcă prin decoruri
specifice barocului vienez târziu combinat cu stilul Secession. Capetele de
lei, cu care aceasta este decorată, simbolizează puterea şi bogăţia
instituției. Clădirea este înconjurată de o grădină împrejmuită cu un gard
realizat din zidărie şi un grilaj din fier forjat. Interiorul este și mai
spectaculos, dezvăluind un hol elegant, împodobit de coloane impresionante, de
unde vizitatorii au acces la ghişeele dedicate operațiunilor cu publicul.
O
scară interioară duce la etaj, unde se găsesc spaţii la fel de sobre şi de elegante,
pe măsura unui edificiu cu o asemenea destinaţie. În linia preocupărilor BNR
pentru conservarea patrimoniului arhitectural, clădirea Sucursalei Regionale
Timișoara a fost supusă unui amplu proces de restaurare între anii 2004-2005.
Astfel, s-au demarat lucrări privind consolidarea și refacerea gardului de
împrejmuire, precum și a fațadei și a acoperișului. De asemenea, au fost
realizate lucrări de hidroizolație a clădirii și de drenare a apelor pluviale
pentru a nu afecta structura de rezistență și fundația.
Cu foarte multe clădiri
istorice, Timișoara este considerat cel mai bogat oraș din România din punct de
vedere al numărului de imobile ridicate înainte de 1940. Printre cele mai
frumoase și reprezentative edificii pentru patrimoniul cultural local se află
și imobilul Sucursalei Regionale Timiș, parte a moștenirii istorice a Băncii
Naționale a României.
7. La 17/29 aprilie 1880,
în „Monitorul Oficial” era publicată Legea pentru înființarea unei
bănci de scompt și circulațiune, actul de naștere al Băncii Naționale a
României.
Conform legii constitutive, sediul central al BNR era la București,
în teritoriu fiind prevăzută înființarea a patru sucursale la Iași, Galați, Brăila
și Craiova. Sucursala Regională Dolj și-a început activitatea în martie 1881,
în strada Sfinții Arhangheli (actualmente Frații Buzești), într-un imobil
închiriat, dotat din timp cu mobilierul și seifurile necesare desfășurării
operațiunilor bancare. După un început dificil, care a fost determinat de
scăderea producției agricole, precum și de secătuirea resurselor locale, ca
urmare a efortului uman și material excepțional depus pentru susținerea
Războiului de Independență din anii 1877-1878, activitatea desfășurată la
Sucursala Regională Dolj a fost sub așteptări în primul an, urmând ca din 1882
să devină profitabilă.
Lucrările de
construcție au început în 1887 și au fost finalizate către sfârșitul anului
1888. Acest moment este imortalizat chiar în nucleul central al clădirii, pe
peretele din antetezaur, unde se află o placă inscripționată cu data de „3
august 1887”, scrisă cu cifre romane. Sediul sucursalei a fost construit de
antreprenorii craioveni Domenico Costa și Dimitrie Nedelcu, cel din urmă fiind
unul dintre cei mai importanți constructori din Craiova în acea perioadă. Din
punct de vedere arhitectural, clădirea se remarcă prin elementele de decorație
exterioară specifice stilului neoclasic al epocii lui Carol I. La 20 octombrie
1888, arhitectul - inginer Nicolae Cerkez anunța în fața Consiliului de
administrație al BNR că imobilul de la Craiova era terminat și preconiza
mutarea în scurt timp a funcționarilor Băncii. Acest moment a fost anunțat
public cu prilejul Adunării generale a acționarilor BNR din 7/19 februarie
1889, în cadrul căreia s-a menționat că „administrațiunea Sucursalei Craiova
s-a mutat […] în localul construit pentru dânsa”.
Până la Primul Război Mondial, clădirea sucursalei nu a suferit intervenții importante, ci doar amenajări interioare, lucrări de reparații, de refacere a pavajului, igienizări și introducerea luminii electrice (în 1900) și a sistemului de încălzire centrală, ca urmare a beneficiilor aduse de revoluția industrială. Între anii 1930-1931, au fost executate lucrări de consolidare a fațadei principale a clădirii, cu o atenție deosebită și grijă față de detaliile de arhitectură neoclasică, prin intermediul cărora a fost accentuată monumentalitatea edificiului. Clădirea a fost supusă unor noi lucrări în anii 1956 și 1957. 
Interiorul sediului este organizat funcțional în jurul unui hol central, situat
în axul intrării principale, această alcătuire fiind o caracteristică a
clădirilor bancare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu două excepții, în
Primul Război Mondial, când sucursala a fost evacuată mai întâi la București și
apoi la Iași, și în al Doilea Război Mondial, când a fost evacuată la
București, activitatea Sucursalei Craiova s-a desfășurat fără întrerupere în
același sediu, readus la strălucirea de odinioară și redat patrimoniului
arhitectural al orașului în urma lucrărilor de restaurare desfășurate între
anii 2015 și 2018.
Treptat, volumul de operațiuni efectuate la sediul BNR
din Craiova a început să crească din ce în ce mai mult, această evoluție fiind mai
cu seamă rezultatul atractivității creditelor ieftine pentru economia locală,
iar orașul s-a transformat într-unul dintre cele mai importante centre
economice și comerciale din Vechiul Regat. La doi ani după înființarea băncii
de emisiune, la nivelul conducerii instituției s-a decis începerea unui amplu
program de construire a unor sedii proprii, atât la nivel central, cât și la
nivelul sucursalelor. La Craiova, terenul pentru ridicarea propriului local,
situat la intersecția străzilor Unirii și Liceului, în „inima comercială” a
orașului, în mahalaua Sfânta Troiţă, a fost cumpărat în vara anului 1885 de la
moștenitorii boierului Barbu Isvoranu.
xxx
UN DIALOG EPIGRAMATIC
ZIS-A PREȘEDINTELE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNINATAȘ
O EPIGRAMĂ PROPRIE
_________xxx__________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
Insigna - Echipier sanitar
România a devenit Parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din anul 1864 și a ratificat-o în anul 1874. Doi ani mai târziu, la data de 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România și și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colțea din București. Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române, se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila. Sus am postat logo-ul Societății de Cruce roșie din România precum și un Carnet de membru elev al Crucii roșii a Republicii Populare Române din anul 1963.
La nici trei săptămâni de la înființare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanță a Crucii Roșii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Române avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniți, indiferent de tabăra din care făceau parte. Sus am postat poza lui Dimitrie Ghica și un Brevet de soră infirmieră voluntară din anul 1942.
Deasupra am postat o Diplomă de Post școlar fruntaș de Cruce roșie, din anul 1960.
Sus am postat o Diplomă "Gata pentru apărarea sanitară" a Crucii roșii a Republicii Populare Române din anul 1958.
Celui dintâi ministru ieșit din breasla noastră
23 octombrie 1923
Acțiune, muncă și devotament în folosul țării
Omagiul corpului contabililor din România
Laboriosului promotor al Legii contabililor
GR.TRANCU IAȘI
la împlinirea vârstei de 50 ani
Produsul medalistic de mai sus este o medalie ce s-a
realizat în anul 1923, fiind dedicată omului politic, economist, avocat,
profesor universitar, scriitor și memorialist român de origine armeană Grigore
Trancu-Iași. Medalia este confecționată din bronz, este rotundă și are
diametrul de 40 milimetri. Pe avers, în interiorul unui cerc continuu,
periferic, urmând conturul medaliei, este aplicată inscripția: ”CELUI DINTÂI
MINISTRU EȘIT DIN BREASLA NOASTRĂ”. În centrul
este reprezentată o carte deschisă pe care este scris: “ACTIVITATE, MUNCĂ ȘI
DEVOTAMENT ÎN FOLOSUL ȚĂRII” (pagina din stânga) și: “OMAGIUL CORPULUI
CONTABILILOR DIN ROMÂNIA” (pagina din dreapta).
Deaupra cărții e trecuta data – 23 OCTOMBRIE, iar dedesubt anul – 1923. Pe
revers, în interiorul unui cerc periferic continuu, pe un scut cu franjuri
așezat în fața unei ramuri de laur, este înscrisă o legendă pe șapte rânduri orizonatale: “LABORIOSULUI PROMOTOR / AL / LEGEI
CONTABILILOR / GR. TRANCU-IAȘI / LA
ÎMPLINIREA VÎRSTEI / DE / 50 ANI”. 
Expedițiile Cutezătorii
Din partea revistei Cutezătorii
pentru merite deosebite în expedițiile Cutezătorii
Cu rucsacul în spate
pe cărări de munte. La cort sau în cabană, în caz de vreme nefavorabilă.
Trezirea la 7:00 dimineaţa şi culcarea la 22:30. Aşa se desfăşurau în urmă cu
mulţi ani Expediţiile Cutezătorii, similare cu taberele la
munte din zilele noastre. Diferenţa constă în faptul că Expediţiile
Cutezătorii se desfăşurau sub girul Organizaţiei Naţionale a Pionierilor, iar
pe lângă drumeţiile pe munte, în căutare de comori etnografice sau de altă
natură, pe lângă tehnicile de campare şi de supravieţuire care se învăţau, în
regulamentul expediţiilor erau stipulate şi adunările pioniereşti, unde se
recitau şi se cântau diverse versuri despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, despre
patrie şi partid. În afară de experienţă, pionierii aveau un Jurnal de bord,
care cuprindea poveşti şi imagini din expediţie şi cu care participau la
competiţia "Expediţiile Cutezătorii". Ei puteau câştiga Marele trofeu
"Busola de Aur", dar şi trofee mai mici, precum "Chemarea
Munţilor", "Cutezătorii", "Mioriţa", "Sfinxul
Carpaţilor", "Genţianele", "Egreta de fildeş" ş.a, în
urma unei competiţii organizate la nivel naţional. Dacă vremea nu era
favorabilă, atunci cei care participau la expediţie dormeau în cabane sau în
refugii. Fiecare echipaj avea un profesor comandant, dar şi un căpitan,
respectiv un secund din rândul pionierilor. Toţi copiii aveau funcţii bine
definite încă de la plecare, fotocineast, fotoreporter, bucătar, geograf,
ecolog, botanist etc. Expediţiile aveau câte un scop foarte clar definit dar şi
un regulament. Iată câteva extrase din regulament;. "Toţi membrii
echipajului trebuie să obţină confirmarea perfectei lor stări de sănătate prin
aviz medical scris. Fiecare echipaj va fi dotat cu truse medicale şi va fi
temeinic instruit de un medic în ceea ce priveşte: alimentaţia, dozarea
efortului fizic, evitarea accidentelor, prevenirea şi tratarea muşcăturilor de
viperă". "Dovedindu-se grijă deosebită pentru marile valori ale
tezaurului nostru artistic, istoric şi documentar, eventualele descoperiri
arheologice sau obiecte etnografice de valoare deosebită vor fi numai
fotografiate, descrise pe fişe speciale şi semnalate organelor de specialitate
ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste". (sursa - Jurnalul.ro)
Cutezătorii a fost o revistă săptămânală pentru
copii și adolescenți, apărută începând cu luna septembrie a anului 1967,
în perioada comunistă. Ultimul număr a apărut în data de 21 decembrie
1989, cu o zi înainte de căderea regimului Ceauşescu. Revista a fost
editată de către Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor din
România. Revista Cutezătorii a fost relansată pe piață la
sfârșitul anului 2006 la Ploiești și are ca obiectiv crearea unui produs
cultural în peisajul publicațiilor pentru copiii din România. A surprins publicul
prin denumirea sa care face trimitere directă spre nume de referință din
istoria publicațiilor de gen, fapt care a atras rapid atenția părinților.
Deasupra am postat coperta numărului 40 al revistei Cutezătorii din regimul
comunist.
Emblemă coifură - ofițer pompier
Emblemele
coifură sunt un fel de
insigne purtate de către personalul militarizat din sistemul apărării, ordinii
publice, siguranței naționale, autorității judecătorești,
pădurari, ceferisti, etc la caschetă, bonetă, bască, căciulă sau pălărie.
Campionatul R.S.R. seniori 1973
(Republica Socialistă România)
Federația română de atletism
Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa
studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia
promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si
aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc
in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava
si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in
general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar
mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt
organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor
scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din
diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism,
alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor
Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism
(FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la
IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate
in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu,
in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care
devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor
avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele
Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928,
la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10
atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar
in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din
Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al
doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la
editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti
romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in
Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza
seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele
Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu
regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu
fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.
_________ooOoo________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Cercetător, medic veterinar australian Ian Clunies Ross
a trăit între anii 1899 - 1959
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni germane
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 19.11.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu