100 FRANCI 1963
REPUBLICA CONGO
(REPUBLICA POPULARĂ CONGO)
(CONGO BRAZZAVILLE)
Este o republică ce face parte din
uniunea statală
economico-financiară
Statele Africii Centrale (SAC)
și este situat în centrul vestic al Africii.
Acest stat a mai purtat următoarele
denumiri:
Republica Populară Congo și
Congo Brazzaville.
Statul și-a declarat independenţa
la data de:
15 august 1960 faţă de Franţa
Republica Congo are capitala la
Brazzaville,
se întinde pe 342000 kilometri
pătrați și
numără aproximativ 2,95 milioane
de locuitori.
Deviză națională unanim acceptată
a statului este:
Unitate, muncă, progres
Stema:
Steagul:
Pe aversul bancnotei aplicate mai sus este reprezentat Barajul hidrolectric al Hidrocentralei Ruzizi I de pe raza localității Bukavu.
Barajul hidroelectric care
deservește hidrocentrala Ruzizi I este situat în localitatea Bukavu, capătul
sudic al lacului Kivu. Hidrocentrala
are o capacitate proiectată de 29,2 MW și este echipată cu patru turbine de
lucru.
Centrala a fost inaugurată în anul
1958.
Deasupra admiri o marcă poștală și o acțiune congoleză iar
mai jos: o insignă, o medalie și o monedă din Republica Congo.
Mai jos admiri trei monumente arhitectonice
reprezentative din capitala statului - Brazzaville.
Complexul sportiv Kintele
Aeroportul internațional din Brazzaville
Turnul Nabemba
xxx
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
O EPIGRAMĂ PROPRIE
SFATUL PREȘEDINTELUI
__________xxx__________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
25 Octombrie - Ziua Armatei Române - Statul Major General
Disciplină - Devotament - Curaj
- Material – argint, puritatea - 925‰, forma – rotundă, diametrul - 60 milimetri, greutate - 195 grame, calitate – patinată, tiraj – 60 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 1000 lei
- Material - aliaj de cupru, forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, calitate – patinată, tiraj – 120 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 355 lei.
A
devenit tradiţie ca fiecare armată să îşi aibă o sărbătoare a sa. Fiecare zi a
unei armate reprezintă un moment important, impregnat de simbolismul şi semnificaţiile
proprii doar acestei instituţii, cu rol important între structurile de
fundamentale, de bază, ale statului modern. La
români, aceste semnificaţii sunt cu atât mai profunde, cu cât istoria a probat,
de-a lungul timpului, legătura strânsă dintre armată şi interesele fundamentale
ale poporului şi naţiunii. Ziua de 25 Octombrie se înscrie astfel, alături de
alte sărbători cu specific militar – Ziua Forţelor Terestre, Ziua
Aviaţiei şi Forţelor Aerine, Ziua Marinei, zilele diferitelor arme şi
specialităţi - în categoria acelor momente aniversare la care participă, sub
diverse forme, nu doar cei îmbrăcaţi în uniformă militară, ci toate segmentele
societăţii civile. Acest lucru se datorează respectului de care se bucură
armata română în rândurile tuturor cetăţenilor, fapt probat de prezenţa sa
constantă pe primele locuri în sondajele de opinie, ca o instituţie în care
oamenii au încredere şi pe care o preţuiesc, înţelegându-i menirea şi
necesitatea. Cu gândul la misiunile prezente şi la cele viitoare, militarii
armatei române aflaţi la datorie sub faldurile drapelului tricolor, acasă sau
în locuri îndepărtate, cum ar fi teatrul de acţiuni militare din Afganistan,
folosesc răgazul acestei zile de sărbătoare pentru a evoca, plini de emoţie,
faptele de arme ale înaintaşilor. Un mare patriot şi istoric militar român din
prima jumătate a secolului al XIX-lea, participant de frunte la revoluţia din
1848, Nicolae Bălcescu scria că: « Instituţiile ostăşeşti au făcut mărimea
şi puterea ţării în vreme de patru veacuri; dacă ţara românilor îţi va fi luat
vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea
datoare mai mult regeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti”. Această
profeţie a marelui istoric a fost împlinită de armata română, care a contribuit
cu mijloacele care i-au fost puse la dispoziţie, la toate marile acte ale
naţiunii române din veacurile al XIX-lea şi al XX-lea de la unirea din 1859
(domnitorul Alexandru Ioan Cuza, creatorul statului român modern, era ofiţer)
până la Revoluţia din Decembrie 1989, în cadrul căreia armata a reprezentat
instituţia de bază a tranziţiei de la totalitarism la democraţie şi economie de
piaţă. În cursul celei de-a doua conflagraţii mondiale, situaţia României a
fost deosebit de complexă, evoluţia ei fiind dependentă de raporturile dintre
cele două mari puteri totalitare, Germania şi Uniunea Sovietică. În acest
context, în vara anului 1940, intergritatea teritorială a fost grav afectată,
refacerea ei fiind principala misiune a forţelor militare româneşti în perioada
ulterioară. Într-o primă fază, România a luptat, de la 22 iunie 1941, alături
de Germania, pentru ca, după 23 august 1944, să acţioneze în cadrul
Naţiunilor Unite. Obiectivul în această etapă l-a constituit refacerea graniţei
de apus, aşa cum o configuraseră, hotărârile adoptate de Conferinţa de
pace de la Paris (1919-1920), anularea Dictatului de la Viena din 30 august
1940, prin care circa 43.000 de km pătraţi erau transferaţi Ungariei hortyste
de către Germania şi Italia. El a fost materializat la 25 octombrie 1944, când
trupele române, în colaborare cu cele sovietice au eliberat oraşele Careii Mari
şi Satu Mare, ultimele localităţi din vestul ţării. În amintirea acestei fapte
de arme, autorităţile de la Bucureşti, au instituit, prin Decretul nr.
381 din 1 octombrie 1959, data de 25 Octombrie ca zi de omagiere a Armatei.
Eliberarea teritoriului naţional, în toamna anului 1944, a fost obţinută prin
lupta şi jertfa a 525 702 militari români, din care 58 330 au fost ucişi,
răniţi sau daţi dispăruţi. Trebuie spus că eliberarea teritoriului nu a
încheiat efortul de război românesc. Armata română a continuat, apoi, să lupte
pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, alături de trupele aliate,
contribuind, prin noi jertfe şi sacrificii, la victoria consacrată prin actele
de capitulare ale Germaniei din 8 şi 9 mai 1945, ce au marcat sfârşitul celui
de-al Doilea Război Mondial în Europa. Prin urmare, în fiecare an, la 25
octombrie se cinsteşte o însemnată faptă de armă, dar semnificaţiile sunt mult
mai largi şi profunde, ea încorporând practic întreaga tradiţie ostăşească a
românilor, inclusiv cea din secolele XIV-XVII, când domnitori (principi),
precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare,
Petru Rareş, Mihai Viteazul, Matei Basarab ş.a. au obţinut victorii strălucite
pe marile câmpuri de luptă ale Europei, cum ar fi cele de la Nicopole (1396),
Belgrad (1456) sau din războaiele Ligii Sfinte (1593-1606). Sunt omagiaţi cu
acest prilej toţi ostaşii căzuţi în războaiele din secolele al XIX-lea şi al
XX-lea, dar şi militarii români care astăzi îşi fac datoria, în poligoanele şi
câmpurile de aplicaţii din ţară, pe teatrele din Afganistan, Balcanii de Vest,
sau ca observatori ONU în diferite ţări ale lumii. Ziua de 25 Octombrie este,
prin urmare, una dintre cele mai importante sărbători naţionale, în care
poporul român îşi omagiază armata, faptele ei de arme din trecutul mai depărtat
şi mai apropiat, pe toţi cei care astăzi, în haină militară, sunt permanent la
datorie.
Forțele Terestre Române este numele unei părți din cadrul Armatei Române. Aici toate categoriile de forțe armate care își
desfășoară misiunile pe sol (infanterie, vânători de munte, tancuri, geniu,
transmisiuni, etc.) Aceste structuri militare sunt conduse de Statul
Major al Forțelor Terestre. Ca urmare a aderării României la NATO în anul 2004,
a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o
instituție profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90000 de angajați,
dintre care aproximativ 75000 de militari și 15000 civili. Dintre cei 75000
militari ai forțelor armate române circa 45800 reprezintă forțele terestre.
Carol I Regele României
În amintirea marilor manevre ale armatei române din 1894
Produsul
medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1894 cu ocazia marilor manevre
militare ale armatei române ce au avut loc în acel an. Este o medalie cu
toartă, confecționată din bronz, de formă rotundă, având diametrul de 28,5 milimetri.
Pe avers este reprezentată efigia regelui Carol I, în profil, spre stânga, cu o
stea dedesubt și cu inscripția circulară: “CAROL I REGELE ROMÂNIEI”.
Pe revers, pe circumferință legenda: “ÎN AMINTIREA
MARELOR MANEVERE AL ARMATEI” închisă de trei stele (cea din centru mai mare),
încadrează o cunună vegetală împletită, în care se continuă înscrisul, pe trei
rânduri: “ROMÂNE
DIN 1894”.
Carol
I – domnitor și primul rege al României (20
aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este
omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara
independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege
european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După
refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al
Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe
străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl
anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor
Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20
aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar
împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a
Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în
ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile
Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866,
proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea
Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6
abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie
aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul
călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar
la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la
Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a
primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa
Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române.
Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a
aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv
Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre
familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi
confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins
de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I
rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am
părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la
chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe
acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o
ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o
inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament
fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care
l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie,
soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin
simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre
familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol
a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de
Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul
căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a
confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o
va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul
Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu
dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării
sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor
putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol
I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul
ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în
1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o
treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în
anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914,
România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele
mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după
Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor
Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866
şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care
o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei
din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică,
echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste
tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi
urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori
violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre
politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună
alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model
occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional
Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti,
Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu,
Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A.
Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul
Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr
Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru
Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu).
Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii,
artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu,
Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu
Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O.
Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P.
Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie
Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu
istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion
Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin
Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul
cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae
Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian,
sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful
Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S.
Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi
culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“,
vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează
revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere
niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc.
Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva
dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse.
România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“
prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la
28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care
România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât
de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care
l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună
cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura
vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A
impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat
un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat,
bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus
România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin
de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27
septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci
şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost
înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale
a României.
Insigna - Aviația utilitară R.P.R.
3000 ore de zbor (Republica Populară Română)
S.C. Aviaţia
utilitară Bucureşti S.A. a fost înfiinţată în anul 1964 ca întreprindere de
stat, în subordinea Ministerului Transporturilor. Anterior, Aviaţia Utilitară a
funcţionat ca detaşament al Companiei TAROM, având în componenţă un sector
AVIASAN, care utilizează elicoptere şi avioane uşoare pentru transportat
bolnavi, nou-născuţi cu probleme deosebite, sânge sau subproduse sanguine,
organe, ţesuturi sau pacienţi în vederea transplantului, personal specializat
medical, aparatură medicală sau medicamente. Ca un exemplu al activităţii AVIASAN,
considerată în anii 1975-1980 ca fiind una dintre cele mai dezvoltate unităţi
de transport aerian medical din estul Europei, stau mărturie următoarele cifre:
110.000 ore de zbor; 52.000 curse sanitare; 45.000 grav bolnavi şi accidentaţi
transportaţi; 60.000 kg sânge conservat; 25.000 kg medicamente transportate;
peste 1.500 medici şi personal medical transportaţi pentru acordarea asistenţei
medicale de urgenţă. În decursul anilor, Aviaţia Utilitară a executat misiuni
de zbor pe întreg teritoriul României prestând, pe lângă serviciile de
ambulanţă aeriană amintite, servicii de transport marfă şi pasageri, tratamente
aviochimice, misiuni de aerofotogrametrie, reclamă aeriană şi filmări, zboruri
de cautare-salvare, stingere de incendii, ajungând la sfârşitul anilor ’80, la
60 - 65000 ore de zbor anual. După 1990, ca urmare a Legii Privatizării,
întreprinderea a trecut în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat, care a
decis în 1998 divizarea societăţii în 5 părţi. În urma divizării, S.C. Aviaţia utilitară
Bucureşti S.A., executând toată gama de prestări servicii, întreţinere tehnică
şi reparaţii, pe care o executa vechea societate, cuprinde şi aerobazele
teritoriale Piteşti şi Braşov.etc.).
Cercul tehnico-aplicativ - judo
Cercurile
tehnico aplicative (C.T.A.) erau
forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a
tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul
apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la
14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar
(Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării
colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20
august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii
sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a
înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că
România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie
asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15
noiembrie 1968 în România se adoptă Legea nr. 33 care a instituit pregătirea
tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost
încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative,
militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani
erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară
generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție
împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor
precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de
pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă
albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki)
iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul
Apărării Naționale. Adesori se organizau tabere și concursuri pe tematici
specifice. Pentru
stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii,
insigne și alte stimulente.
Judoul este un sport – artă marțială japoneză modernă. În anul 1882, pornind de la
principiile tradiționalului jiujitsu și
păstrând tehnicile de aruncare și prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano
și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de
Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo.Principiile sale se bazează pe
folosirea supleței în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele
luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări,
fixări la sol, strangulări și luxări. În anul 1964 judo-ul a devenit probă
olimpică. Practicantul judoului se numește judoka.
Sala unde se practică judoul se numește dojo. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano
în anul 1907.
Insignă - Cursa de ciclism 30 kilometri 1936 - locul III
Ciclismul este,
în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de
transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele.
Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de
sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă
Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare
riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii
locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se
numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al.
Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care
doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete
cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut,
sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele
velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas”
si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut
din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km,
este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data
cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si
organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se
infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs
oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de
binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la
periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o
activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in
1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina
prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor
Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata
”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe
bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre.
Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o
turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul,
velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa
atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de
sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau
neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia
de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul
acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si,
totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma
”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de
333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta
Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o
bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania,
Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn
de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea
fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza
s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va
relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din
initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea,
este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat
concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898.
Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de
concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in
teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment,
care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee
organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si
organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica
a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor
Sportive din Romania (FSSR).
_____________ooOoo______________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Pictorul armean Martiros Saryan,
a trăit între anii 1880 - 1972
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane de
raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 14.11.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu