Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Capela cadeților Forțelor Aeriene Americane din orașul Colorado Springs, statul Colorado, SUA, a fost proiectată de Walter Netsch din Chicago și construită de compania Robert E. McKee din orașul Santa Fe, New Mexico, în perioada 1959 - 1962.

Inițial controversat, edificiul a devenit un exemplu clasic și foarte apreciat de arhitectură modernistă, fiind desemnat în anul 2004 reper istoric național. Clădirea are o înălțime de 150 de picioare (46 metri), lungimea de 85 de metri, lățimea de 26 metri și este structurată pe două etaje. Cel mai izbitor aspect al Capelei este numărul de șaptesprezece turle, inițial s-au prevăzut 21 de turle dar s-a renunțat în final la 4. Structura este un cadru tubular din oțel format din 100 de tetraedre identice, fiecare având o lungime de 23 de metri, cântărind cinci tone și închise cu panouri de aluminiu. Tetraedrele sunt distanțate la un picior, creând goluri în cadru care sunt umplute cu sticlă colorată cu grosimea de 1 inch (25 mm). Fațada dinspre sud, are o scară largă din granit, cu balustrade din oțel, acoperite de balustrade din aluminiu, care duc până la primul etaj. Învelișul capelei și al terenurilor înconjurătoare a costat 3,5 milioane de dolari. Diverse articole de mobilier, organe de țevi, accesorii liturgice și ornamente ale capelei au fost oferite ca daruri de diferiți indivizi și organizații. Capela s-a închis în septembrie 2019 pentru un proiect de renovare și restaurare de 158 milioane de dolari necesar pentru soluționarea daunelor cauzate de apă. Planurile inițiale ale lui Netsch includeau o serie de jgheaburi de ploaie chiar sub exteriorul din aluminiu al turlelor Capelei, dar acestea nu au fost construite din cauza constrângerilor bugetare, iar sudurile dintre panouri au cedat. Proiectul este programat să fie finalizat până în noiembrie 2022. Capela a fost concepută special pentru a adăposti trei zone distincte de închinare sub un singur acoperiș. Inspirat de capelele de la Sainte-Chapelle din Franța și Bazilica San Francisco d’Assissi din Italia, arhitectul Walter Netsch a organizat spațiile pe două niveluri principale.

Naosul protestant este situat la nivelul superior, în timp ce capelele catolice și evreiești și o cameră budistă sunt situate dedesubt. Sub acest nivel se află o cameră mai mare folosită pentru serviciile islamice și două săli de întâlnire.

Fiecare capelă are propria intrare, iar slujbele pot fi ținute simultan fără a se interfera unul cu celălalt. Capela protestantă este la etajul superior și poate găzdui 1200 persoane. Punctul focal al corului acestei capele este o cruce de aluminiu înaltă de 46 de picioare (14 m) suspendată. Stranele sunt realizate din nuc american și mahon african. Spatele stranelor sunt acoperite de o bandă de aluminiu asemănătoare cu marginea din spate a unei aripi de avioane de vânătoare. Capela catolică este situată sub Capela protestantă, și poate găzdui aproximativ 500 de persoane. Punctul focal al Capelei Catolice este o pictură murală abstractă din mozaic de sticlă proiectată, compusă din nuanțe variate de albastru, turcoaz, trandafir și gri pentru a forma o reprezentare a firmamentului. Altarul este realizat din marmură albă italiană montată pe un piedestal în formă de con tot de marmură deasupra căruia este instalat un crucifix de argint cu șase picioare din nichel. Capela evreiască e situată tot la nivelul inferior, este circulară cu diametrul de 13 metri și înaltă de 5,8 metri putând găzdui 100 de persoane. Podeaua acestei capele este pavată cu piatră brună din Ierusalim, donată de Forțele israeliene de apărare. Pereții circulari ai sinagogii sunt realizați din panouri de sticlă translucidă separate de stâlpi de chiparos israelian. Capela musulmană este situată la nivelul inferior, aici putându-se reculege musulmani de toate confesiunile. Aici abundă mobilierul realizat din lemn, pereții și podeaua sunt realizate în culorile albastru și galben cu decorațiuni specifice Orientului Mijlociu. Capela budistă este o sala de sine stătătoare construită în anul 2007. Ea are o suprafață de 600 picioare pătrate și primește budiști de toate confesiunile. Altarul are o statuie birmaneză a lui Buddha și lângă intrare este o figură a lui Avalokitesvara (altă zeitate budistă).
Cercul șoimului este cea mai nouă dintre zonele de cult ale capelei realizată în anul 2011. A fost înființat printr-o cerere din partea adepților altor religii (Wicca, păgânismul și druidismul). Aici au acces toate comunitățile religioase pentru a se închina într-un mod respectuos față de alte credințe. Camerele All-Faiths sunt zone de închinare pentru grupuri religioase mai mici. Aici sunt disponibile accesorii specifice credinței pentru fiecare grup, ce pot fi folosite în timpul serviciilor lor de închinare.
2. Casa Chemosphere este o casă modernistă din orașul american Los Angeles, California.

Casa a fost proiectată și realizată în anul 1960 de către John Lautner. Clădirea este situată pe Valea San Fernando, pe pantele dealurilor Hollywood, are forma unui octogon, cu suprafața de 200 metri pătrați pentru locuit, structurată pe un singur etaj. Având în vedere panta de 45 grade a terenului, casa a fost construită pe un stâlp de beton de 1,5 metri grosime și de aproape 9 metri înălțime. Stâlpul este fixat într-un peidestal subteran, de beton, având diametrul de 6 metri. Casa a rezistat cu succes cutremurelor și ploilor abundente, la ea ajungându-se cu ajutorul unui funicular. Casa a aparținut în timp mai multor proprietari.

Din 1998 casa aparține germanului Benedikt Tasken, el a restaurat-o dar singura problemă actuală resimțită cu locuința este costul relativ ridicat de întreținere al acesteia. În anul 2004 casa a fost declarată monument istoric-cultural. În anul 2008 a fost clădirea a fost inclusă într-o listă a celor mai importante 10 case din Los Angeles, într-un sondaj din ziarul Los Angeles Times, efectuat de experți.
3. Secolul 22 este mai aproape decât ne putem imagina. Iar dacă cineva susţine contrariul, îl invităm în capitala Republicii Azerbaijan, Baku.

Într-o suburbie nouă a oraşului, a răsărit una din cele mai neobişnuite clădiri construite vreodată: Centrul Cultural Heydar Aliyev. Cine nu ştie despre ce e vorba şi se trezeşte brusc cu ciudăţenia albă înaintea ochilor e ferm convins că a păşit în viitor sau că extratereştrii ne-au invadat planeta taman pe la Baku.Nu e vis, e realitate. Azerii au reuşit să ridice această inedită construcţie, căreia cu greu am putea să-i definim forma. În opinia creatoarei sale, arhitecta britanică de origine irakiană, Zaha Hadid, clădirea reprezintă un imens val ce se înalţă spre cer, după care se sparge, alunecând uşor către pământ. Liniile fluide simbolizează astfel continuitatea, dată de valurile nesfârşite. Un amănunt interesant şi foarte important care vine în susţinerea acestei idei este că nicio linie dreptă nu a fost folosită în designul exterior al clădirii. Iar albul imaculat al acoperişului care se prelinge până la picioarele călătorului (impropriu spus, practic se poate păşi pe el) reprezintă chiar albul înspumat al mării. Mulţi dintre cei care au văzut pentru prima dată proiectul, chiar şi cei mai optimişti, nu au crezut că ar putea fi realizat. Heydar Aliyev a fost primul preşedinte care a condus Azerbaijanul, după ce ţara s-a desprins din blocul sovietic, iar la 3 ani după moartea sa a fost hotărât să fie construit un edificiu măreţ care să-i poarte numele, un simbol al naţiunii moderne. În fapt, în Azerbaijan sunt o multitudine de construcţii care poartă numele marelui lider azer (şcoli, palate, străzi, chiar şi aeroportul internaţional), însă noua clădire avea să fie mai mult decât un omagiu. Renunţând la vechile standarde arhitecturale, sobre, specific ruseşti, azerii au privit către viitor. Au apelat la cea mai în vogă arhitectă a momentului. De bani nu se punea problema, Azerbaijanul este una din cele mai bogate ţări, cu zăcăminte uriaşe de petrol şi gaze naturale. Astfel, la 26 decembrie 2006, prin decret prezidenţial emis de Ilham Aliyev, fiul lui Heydar şi actualul preşedinte al Azerbaijanului, noul Centru Cultural din Baku urma să ia naştere. Construcţia a pornit în 2007 şi, după 5 ani de lucrări intense, a fost inaugurată la 10 mai 2012, la exact 89 de ani de la naşterea fostului preşedinte. Din păcate, un incendiu masiv a umbrit primele luni de viaţă ale proiectului dar a fost doar un eveniment trecător. Situat pe un teren imens, pe o suprafaţă de aproape 16 hectare, centrul cultural impresionează la propriu. De departe, pare clar un OZN. Privit de aproape … nu ştim cu ce l-am putea compara. Am nimerit în miezul zilei, când soarele bătea cu putere în acoperişul alb, orbindu-ne. 12.027 de plăci special construite, cu forme variate, triunghiulare, trapezoidale, rectangulare ori în formă de paralelogram, formează cei 40.000m² de acoperiş, care se contopesc la un moment dat cu asfaltul. Înălţimea maximă a “valului” este de 74 de metri. Clădirea este astfel proiectată încât o mare cantitate de lumină să poată pătrunde în interior, aşa cum aveam să vedem în pasul următor. Centrul Cultural Heydar Aliyev din Baku are trei secţiuni: prima este muzeul dedicat fostului conducător (venerat azi de poporul său aproape la fel ca Atatürk în Turcia), pe care l-am vizitat şi noi. Intrarea costă 5 manaţi (moneda azeră este la paritate cu euro). Doar în acestă secţiune se poate fotografia. Desfăşurat pe patru niveluri, muzeul conţine imagini din viaţa lui Heydar Aliyev, desfăşurate cronologic pe panouri interactive. Găsim la parter fostele sale limuzine iar la ultimele etaje cadourile oficiale primite din partea demnitarilor sosiţi din lumea întreagă. A doua secţiune o reprezintă sălile de expoziţie, birourile administrative, un restaurant şi o cafenea. A treia şi poate cea mai interesantă secţiune este Auditoriumul, o sală dedicată concertelor, simpozioanelor şi conferinţelor, formată din linii asimetrice ce pornesc din tavan şi se opresc în podea, fără a fi întrerupte de vreun colţ.

Pentru că, aşa cum probabil v-aţi imaginat, interiorul continuă forma fluidă a exteriorului. Cel mai mult am apreciat cafeneaua, situată la parter, în care am servit un suc şi un cappuccino, într-o atmosferă exotică, dată de vegetaţia luxuriantă din jur. Zaha Hadid este un nume de referinţă în arhitectura modernă. În lucrările sale, spaţiile interioare devin fluide, în timp ce exteriorul capătă forme lichide atât de ciudate încât oricine le priveşte se întreabă dacă ele există cu adevărat. Proiectele sale au uimit lumea: de la clădirea BMW din Leipzig la podul Sheikh Said din Abu Dhabi ori Muzeul de Artă Contemporană din Bahrain. Mai mult, viitorul sună bine pentru Zaha Hadid, comenzile vin rând pe rând: clădirile viitorului în Dubai (Dancing Towers), Centrul de Arte Contemporane din Cincinnati, Stadionul Naţional din Tokyo, Opera din Guangzhou, Centrul Ştiinţific Phaeno din Wolfsburg şi alte proiecte în Roma, Londra sau Strasbourg. Printre operele sale există şi … Dorobanți Tower din Bucureşti, o clădire turn cu o înălţime de 200 m, din păcate un proiect abandonat. Revenind în Baku, putem spune că azerii au creat un nou simbol al oraşului, alături de alte construcţii impresionante. Indiscutabil, Azerbaijanul stabileşte azi noi standarde la nivel mondial. Susţinuţi de veniturile obţinute din petrol, azerii păşesc cu încredere în viitor.

xxx

O EPIGRAMĂ PRORPIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘI

ZIS-A PREȘEDINTELE

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Sfinții Constantin și Elena - Sfinții neamului

Sfintii împărați Constantin si Elena, sunt pomeniti in Biserica Ortodoxa annual, în data de 21 mai. Sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena este strans legata de taina si puterea Sfintei Cruci – semnul central al religiei crestine. Această sărbătoare îi evocă pe împăratul Constantin cel Mare și pe mama sa, Elena. Aceasta este sărbătoarea de hram a Catedralei Patriarhale din București. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, născut în anul 272 sau 274 și decedat în anul 337, cunoscut sub numele de Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 și 337, devenind conducător al întregului Imperiu Roman după înfrangerea lui Maxentiu și a lui Liciniu. Legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a zărit pe cer, în plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, ce avea inscriptia: “in hoc signo vinces” – “prin acest semn vei birui”; iar pe timpul nopții i s-a arătat în vis însusi Iisus Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile soldaților săi, urmând sa fie protejat în focurile bătăliei. Constantin a procedat întocmai după aceste semne și a câștigat bătălia. Împarateasa Elena – Flavia Iulia Helena (aproximativ 248 – 329) a fost căsătorită cu generalul roman Constantinus Chlorus, fiind mama împaratului Constantin cel Mare. A fost o femeie deosebit de credincioasă și cunoscută pentru piosenia ei. A înfăptuit pelerinajul în Palestina și în provinciile răsăritene, fiindu-i atribuite găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și aflarea rămășitelor celor trei magi. Legenda spune ca in timp ce era in pelerinaj, a vazut niste oameni ce duceau un mort pe o colina unde erau 3 cruci. Acestia il apropiau de fiecare dintre ele. Ajungand la ultima cruce, mortul a înviat și astfel s-a descoperit crucea pe care a fost rastignit Hristos.

Insigna - Societatea română de radiodifuziune 1928

Societatea Română de Radiodifuziune (asociată deseori cu denumirea de Radio România) este un serviciu public autonom de radiodifuziune de interes național, cu atribuții de informare, educație și divertisment, independent editorial, care își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile Legii nr. 41 din 17 iulie 1994 (republicată și actualizată) și în conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte. Radiofonia românească a debutat în 1908 prin instalarea unui post de radiotelegrafie la Constanța, aparținând Serviciului Maritim Român. În anul următor marina militară a instalat trei posturi la Călărași, Giurgiu și Cernavodă. În 1912, din pricina întreruperii totale a legăturilor telefonice și telegrafice prin fir, România a fost în pericol de a nu comunica cu aliații săi. Cu concursul inginerului Vintilă Brătianu, inginerul Emil Giurgea a reușit să instaleze în Parcul Carol I un post de emisie-recepție de 12 kW. De energia electrică necesară s-a ocupat inginerul Dimitrie Leonida. Până în 1928, în România fuseseră instalate numeroase posturi de radiocomunicații. Între 1925 - 1928, un grup de radioamatori al cărui inițiator a fost Dragomir Hurmuzescu (1865 - 1954) au militat pentru înființarea postului național de radiodifuziune. Profesorul Hurmuzescu a creat, la sfârșitul anului 1924, Asociația Prietenii Radiofoniei, în cadrul Institutului Electrotehnic, înființat tot de el. Din inițiativa acestui grup s-a deschis în 1920 un curs de radiocomunicații la Universitatea București. La data de 19 noiembrie 1925, ora 15, în cadrul expoziției Luna Bucureștilor, a fost efectuată prima emisiune în limba română cu un post de tip Levy de 50 de wați, efectuată de inginerul C. Cottescu, cu un program de divertisment. În 1927, profesorul Dragomir Hurmuzescu emitea de două ori pe săptămână, pe lungimea de undă de 350 de metri, emisiuni pentru 2000 de abonați. La sfârșitul anului 1927, se pun bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat, Consiliul de Miniștri declarând constituită Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România.

La 7 aprilie 1928 Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România comandă la firma Marconi's Wirelles Telegraph Company Ltd. din Londra un post de emisie cu o putere de 12 kW și cumpără imobilul din Str. General Berthelot nr. 60, unde își instalează sediul central, și un teren de 10 ha situat în comuna Băneasa, unde se instalează o antenă puternică. În aceste condiții a fost posibilă prima emisiune a postului Radio Romania, joi, 1 noiembrie 1928,, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație. A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive. În zilele următoare, emisiuni similare au fost transmise între orele 17.00 - 19.00 și 20.30 - 24.00, programul îmbogățindu-se cu noi rubrici. În timp radioul românesc s-a dezvoltat, au apărut posturi locale de radio pentru ca în anul 1956 să fuzioneze cu televiziunea română și să ia numele Radioteleviziunea Română.

Insigna - Uniunea Tineretului Comunist

Comitetul Central - Arbitru

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C.. În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Deasupra am postat steagul UTC și un carnet de membru al organizatiei UTC.

Insignă militară specialist de clasă - aviație bombardament

Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor bareme dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor bareme, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare.

Insigna - STAS 1948 - 1958

STAS-ul este un acronim pentru standard de stat a cărui aplicare devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referintă exclusivă dintr-o reglementare. Standardul este un document stabilit prin consens și aprobat de un organism recunoscut, care furnizează pentru utilizări comune și repetate reguli, ghiduri sau caracteristici pentru activități și rezultatele lor în scopul obținerii unui grad optim de ordine într- un context dat. Standardele trebuie să se bazeze pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnicii şi experienţei şi să aibă drept scop promovarea avantajelor optime ale comunităţii. Un standard se aplică la un produs, proces sau serviciu. Standardizarea poate avea unul sau mai multe obiective specifice, în special de a asigura aptitudinea de utilizare a unui produs, proces sau serviciu, controlul varietății, comoditatea de utilizare, compatibilitatea, interschimbabilitatea, sănătatea, securitatea, protecția mediului, protecția unui produs, înțelegerea mutuală, performanțele economice și comerțul. Standardizarea așa cum este definită de Comisia Europeană prin prisma celor două caracteristici esențiale: reprezintă o cooperare voluntară între industrie, consumatori, autorități publice și ceilalți factori interesați în elaborarea standardelor bazate pe consens; orientează piața către competitivitate, având în vedere atingerea următoarelor obiective: interoperabilitatea produselor/serviciilor complementare și acordul asupra metodelor de încercare și cerințelor privind securitatea, sănătatea, mediul și cadrul organizațional. Standardizarea are și o dimensiune de interes public, ori de câte ori sunt în joc prescripții referitoare la sănătate, securitate și mediu. Standardizarea, aşa cum este definită în Ghidul ISO/CEI 2:1996, este o activitate prin care sunt stabilite pentru probleme reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat. Această activitate constă în particular în elaborarea, difuzarea şi punerea în aplicare a standardelor, standardul fiind produsul final al acestei activităţi, document stabilit prin consens şi aprobat de un organism de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului. Standardizarea oferă avantaje importante, în special prin obţinerea unei mai bune adaptări a produselor, proceselor şi serviciilor la scopurile cărora le sunt destinate, prin prevenirea barierelor din calea comerţului şi prin uşurarea cooperării tehnologice internaționale.

_________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII