Epaminonda's Blog.....: DEUTSCH-WAGRAM * AUSTRIA

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea austriacă DEUTSCH-WAGRAM,

bundeslandul AUSTRIA INFERIOARĂ

Școala

Dispeceratul canalului Markfeld

Muzeul căii ferate

Castelul Suberbrunn

Hotelul Marchfelderhof

Monumentul Johann Sahulka

Gara

Biserica

Depozit de materiale

Turnul de foc

Capela monumentală

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

DE LUAT AMINTE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O POEZIE PROPRIE

__________xxx__________

CÂTEVA

PLACHETE ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL DOLJ

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Craiova

Craiova este municipiul de reședință al județului Dolj, care include și localitățile: Făcăi, Mofleni, Popoveni, Șimnicu de Jos, Cernele, Cernelele de Sus, Izvorul Rece și Rovine. Orașul este situat în centrul regiunii istorice Oltenia, într-o zonă de relief relativ joasă de câmpie, făcând parte din întinsa Câmpie Română, mai exact este așezat în Câmpia Olteniei, iar altitudinea medie la care se află orașul este de 101 m înălțime. Orașul Craiova este traversat de râul Jiu, unul dintre cele mai importante din țară, lacurile Balta Craioviței și Izvorului aflându-se pe teritoriul său. Craiova este un oraș cu numeroase construcții vechi: biserici, case și palate boierești sau alte construcții laice. Dintre biserci enumăr: Biserica Madona Dudu, Biserica Sf.Dimitrie, Biserica Sf.Gheorghe-Vechi, Biserica Sf.Nicolae-Amaradia, Biserica Evanghelică, Biserica Tuturor Sfinților, Biserica Mântuleasa, Catedrala mitroplitană Sf.Mare Mucenic Dimitrie, Mănăstirile Coșuna și Obedeanu. Dintre monumentele laice amintesc: Casa Băniei, Palatul Jean Mihail (azi Muzeul de Artă Craiova), Teatrul de Operetă și Operă “Elena Teodorini” (azi Opera Română Craiova), Palatul Vorvoreanu (azi sediul Mitropoliei Craiova), Palatul de Justiție (azi sediul Universității Craiova), Banca Comerțului (azi sediul Primăriei Craiova), Palatul Administrativ (azi sediul Prefecturii și Consiliului Județean Craiova), Muzeul Olteniei, Teatrul Național „Marin Sorescu”, Parcul “Nicolae Romanescu”, Grădina Botanică și fântânile: Jianu (1800), Purcarului (1818) și Popova (a Basarabeștilor, atestată documentar 1613), etc. Dintre personalitățile care s-au născut sau au trăit în acest oraș amintesc:

Petrache Poenaru – inventatorul stiloului, organizator al învățământului național
Nicolae Titulescu – om politic și diplomat
Eugeniu Carada – fondatorul Băncii Naționale a României
Gheorghe Țițeica – matematician
Traian Lalescu – matematician
Amza Pellea – actor
Alexandru Macedonski - scriitor
Ion Minuelscu – scriitor
Adrian Păunescu – scriitor
Traian Demetrescu – scriitor
Gib I. Mihăiescu – scriitor
Marin Sorescu – scriitor
Constantin Rădulescu Motru – filozof
Constantin Brâncuși – sculptor
Theodor Aman – pictor
Corneliu Baba – pictor
Francisc Șirato – pictor
Doina Badea – cântăreață de muzică ușoară
Ion Vasilescu – compozitor
Virgil Popescu – compozitor
Mia Braia – cântăreață
Tudor Gheorghe – cântăreț, compozitor și actor
Titu Maiorescu – academician, avocat, scriitor, filozof, om politic, etc

Casa Băniei este un monument de arhitectură de interes național și cea mai veche construcție civilă din Craiova, fiind reconstruită de Constantin Brâncoveanu în anul 1699 pe locul fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea. Casa Băniei se află situată în zona centrală a orașului, strada Matei Basarab, nr. 16, în imediata apropiere a Catedralei mitropolitane Sf. Dumitru și a în Monumentului Frații Buzești. După cele mai multe opinii istorice, casa ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveștilor. Casa a servit drept reședință a banilor și loc de adunare a Divanului Craiovei. Descendent al aceleiași familii (a opta generație de la Neagoe) a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a reconstruit Casa Băniei în 1699 cu birul strâns din județele Olteniei. Refăcută într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi, casa ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la Potlogi și Mogoșoaia sau la Mănăstirea Hurezi. În urma Tratatului de la Passarowitz (Požarevac, în Serbia) din 1718 care a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte, Oltenia a intrat sub ocupația austriacă până în 1739. Din această perioadă s-au păstrat mai multe documente în care se menționează casele bănești din Craiova, atunci sediul Chesariceștii Administrațiuni. Astfel, aflăm că la 1 septembrie 1726 consilierii Radu Golescu, Ilie Știrbei și Staico Bengescu din Chesariceasca Administrație au judecat pricina dintre Banul Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn al Țării Românești Șerban Cantacuzino, și românii din satul Dobrița, județul Gorj, pe care „i-au adus la judecată înaintea noastră, în divan, aicea la Casele Bănești…” Într-un raport din 1731 al inginerului Colonel I. C. Weiss, care fusese însărcinat de Consiliul de război austriac să studieze locurile care trebuiau fortificate în Oltenia, sunt menționate casele bănești (“das Bannat Haus“), care se aflau pe o înălțime, lângă o biserică. Într-un alt raport, Weiss le recomanda superiorilor săi să fortifice locul respectiv, deoarece era înalt, nu foarte întins, înconjurat pe trei părți de văi, domina valea Jiului (în acele vremuri, Jiul curgea prin apropiere) și avea și o magazie de provizii, fiind potrivit pentru adăpostirea Administrației locale și a boierilor, în caz de năvălire a turcilor. Ulterior, Weiss raportează că întinderea limitată a locului nu ar fi putut permite retragerea în interior decât a Administrației Chesaricești și a câtorva trupe de miliții, dar își menține părerea că locul ar trebui fortificat, mai ales că întărirea s-ar realiza în timp, cu resurse și mână de lucru locală și cu costuri mici (3250 florini austro-ungari). În urma inspecției făcute în Oltenia în luna august a aceluiași an, Generalul Franz Wallis (Franz Anton Paul Graf Wallis von Karighmain), director suprem al Olteniei, și consilierul Baron von Rebentisch de la Cancelaria aulică înaintează un raport prin care sfătuiesc împotriva fortificării zonei. În 1737, austriecii au intrat în războiul ruso-turc, dar au fost învinși în câteva rânduri. Ca urmare a acestor înfrângeri, s-au retras din Oltenia, iar Craiova a fost ocupată de turci. Casele bănești au devenit sediul cartierului general al lui Murtaza Pașa, comandant al armatei otomane în timpul războiului. După plecarea acestora în 1739, casele Băniei au rămas în paragină, „ne mai căutând de dânsele nimeni ca să le dreagă, s-au fost dărăpănat și s-au fost stricat foarte rău, încât nu mai era cu putință a locui cineva întrânsele”. În anul 1750, Episcopul Râmnicului, Grigorie Socoteanul, îi cere domnitorului Țării Românești, Grigore al II-lea Ghica, să dea Episcopiei casele bănești “ca să dreagă acele case, să fie episcopești, fiind acolea aproape biserica de piatră, unde să cinstește și să prăznuește hramul sfântului, marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi iaste mergerea la Craiova, neavând stănostire episcopească.” La 3 mai 1750, Grigorie Ghica Voievod emite un hrisov în care arată că „am dat aceaste case Sfintei Episcopii a Râmnicului, ca Sfinția Sa părintele Episcopul kir Grigorie să dreagă casele acealea după cum să cade, coprinzănd întru o curte și acea biserică de piatră a Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie în Craiova.” Imediat, Episcoopul Grigorie, „cu multă cheltuială sărguindu-să, s-au apucat și ca dintru temelie le-au înnoit, dregăndu-le și căpundu-le foarte bine, încugiurând și sfânta bisearică tot întru o curte cu casile”. Dania este întărită de Constantin Racoviță Voievod la 8 noiembrie 1753. Mai târziu, la 1774, când biv vel clucerul Constantin Argetoianu a reparat biserica Sf. Dumitru, a vrut să o despartă de Casele Bănești printr-un zid, dar a murit înainte să îl termine. Odată cu trecerea timpului și cu distrugerile din timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, zidul curții este distrus, iar casele bănești suferă stricăciuni. Reparația clădirii și împrejmuirea gardului sunt efectuate abia în 1780, de către Episcopul Filaret. La începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea (anii 1810-1811), episcopul Nectarie al Râmnicului înstrăinează casele bănești, dându-le Elisei Otetelișanu, văduva boierului Șerban Otetelișanu din neamul Obedeanu, în schimbul a 300 stânjeni de moșie. În 1811, noul proprietar a efectuat reparații și i-a adăugat casei pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelișanu, Casa Băniei a trecut în cea a unui particular, Petrache Bucureșteanu, care a donat-o statului prin testament. La finalul secolului al XIX-lea, în timpul construcției Palatului de Justiție, Casa Băniei a servit ca sediu provizoriu al tribunalului Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, Casa Băniei a intrat în posesia Ministerului Instrucțiunii și a servit drept local al unor instituții școlare: până în 1914, sediul al gimnaziului „Frații Buzești”, iar între 1914 și 1924, local pentru Școala normală de învățătoare. După acea dată, clădirea, care era înconjurată de anexe, a găzduit Seminarul preoțesc până în 1931, apoi, pentru scurt timp, secția Craiova a Arhivelelor Statului, conduse de profesorul C. D. Fortunescu. După intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului și a imobilelor bisericii și caselor bănești în scopul unor modificări edilitare, anexele Casei Băniei au fost demolate, iar clădirea principală a fost restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu. În 1934, în urma solicitării lui Marin Demetrescu, directorul Muzeului Regional al Olteniei, de a oferi instituției muzeale un spațiu corespunzător pentru colecțiile sale (care nu mai puteau fi cuprinse în camerele de la subsolul Palatului Administrativ, primarul de atunci al Craiovei, Constantin Negrescu, împreună cu Comisia Interimară, hotărăște cedarea “în mod principial și numai spre folosință, de către Muzeul Regional al Olteniei Casele Bănești, proprietatea Municipiului.” Înainte de a primi noile bunuri culturale, Casa Băniei a fost restaurată, lucrările fiind executate după planurile arhitectului A. Vincenz cu fonduri de la Primărie și Cercul Științific Craiovean. Deschiderea noului local al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de Antichități și Etnografie al Olteniei) în Casele Bănești a avut loc duminică, 28 septembrie 1934, odată cu inaugurarea Expoziției de arheologie și numismatică. Solemnitatea inaugurării a avut loc în “sala mare de sus” a Casei Băniei, în prezența diferitelor personalități (ministrul Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, directorul general al muzeelor militare, generalul Constandache, profesori, arheologi și numismați). Edificiul devenea astfel sediul Muzeului Olteniei până în 1948, când a trecut în folosința Mitropoliei Olteniei. În 29 septembrie 1964, Muzeul Regional al Olteniei solicita Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional “retrocedarea Casei Băniei din Parcul Trandafirilor, clădirea și terenul în suprafață de 13585 mp” pentru organizarea unui muzeu etnografic al Olteniei. Ca urmare a acestor solicitări, în baza decretului 459/1964 din 27 august al Comitetului de Stat, Casa Băniei a fost preluată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional de la Arhiepiscopia Craiovei și predată Muzeului Olteniei pentru organizarea Secției de Etnografie. În același an, direcția muzeului a solicitat suma de 320000 lei pentru o restaurare a clădirii care a corectat modificările arhitecturale aduse de-a lungului timpului și i-a readus un aspect mai apropiat de cel original, brâncovenesc. După cutremurul din 1977, Casa Băniei a fost grav avariată, fiind închisă pentru un an și trei luni pentru lucrări de consolidare și restaurare. Secția de Etnografie a fost redeschisă publicului la 28 mai 1978. În perioada 2006-2010, la Casa Băniei s-au efectuat noi lucrări de consolidare și restaurare, precum și o reamenajare a expoziției de bază a secției muzeale. Secția a fost inaugurată în ianuarie 2011 și invită vizitatorii la o călătorie etnografică în care pot admira expozițiile “Facerea pâinii” (de la desțelenit la semănat și de la secerat la colacii rituali) și “Ritmurile vieții” (ceramică oltenească, cojocărit, tradiții de nuntă, obiecte religioase, icoane pe sticlă, țesături, covoare și scoarțe), precum și o expoziție de păpuși.În prezent, clădirea, clădită pe bolți de cărămidă, are un regim de înălțime pe trei niveluri, cu o pivniță amplă în care se mai păstrează o parte a construcției inițiale a boierilor Craiovești, parter și etaj cu logie și terasă.

Somptuosul palat al lui Jean Mihail, situat în centrul municipiului Craiova, pe Calea Unirii, la nr. 15, lângă Biserica Evanghelică Luterană, este considerat a fi unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură civilă din oraș. Construit între 1898 și 1907 de arhitectul Paul Gottereau la comanda lui Constantin (Dinu) Mihail, palatul este un minunat exemplu de arhitectură eclectică europeană și academism francez. Palatul a fost construit pentru a-i servi drept reședință particulară lui Constantin (Dinu) Mihail, latifundiar și om politic, fiu al marelui arendaș și moșier aromân Nicolachi Mihail, venit în Oltenia din Macedonia la începutul secolului al XIX-lea. Ajuns Președinte al Consiliului Județean Dolj în 1888, Dinu Mihail și-a dorit să ridice în centrul orașului o locuință demnă de averea și statutul său social, motiv pentru care a apelat la specialiști străini de renume. Cu realizarea planurilor reședinței a fost însărcinat arhitectul Curții Regale, francezul Paul (Alfred Jules Paul) Gottereau, cel care și-a pus amprenta și pe construirea Palatului CEC, Bibliotecii Centrale Universitare și a Palatului Regal de la Cotroceni, dar și a Palatului Marincu din Calafat. Responsabil cu supravegherea lucrărilor a fost arhitectul italian Constantino Cichi (Cocchi). Din punct de vedere arhitectural, Palatul Jean Mihail aparține academismului francez, înglobând elemente ce aparțin barocului târziu. Unicitatea acestuia se referă atât la bogata arhitectură ornamentală interioară și exterioară și la materialele de calitate excepțională folosite pentru amenajarea sa, cât și la dotările avangardiste pentru acea perioadă. Arhitectura exterioară se remarcă prin ancadramentele ferestrelor, ornamentele fațadelor, lucrările de feronerie ale balcoanelor, cele patru coloane adosate etajului I (rezemate, alipite peretelui fără a face corp comun cu acesta), corpul central decroșat (desprins, detașat), loggia centrală de pe fațada sudică a palatului și acoperișul din ardezie. Nici pentru amenajarea interioară nu s-a făcut rabat de la calitate și imaginație, astfel încât palatul a fost dotat cu o scară de onoare din marmură de Carrara și coloane în stil ionic, candelabre din cristal de Murano, oglinzi venețiene, sobe de teracotă, stucatură aurită, plafoane și cartușe pictate, pereți tapisați cu mătase de Lyon, luminatoare cu vitralii, plafoane din lemn sculptat, lambriuri și parchet de calitate superioară, mobilier stil, vase japoneze, sculpturi și picturi (inclusiv un tablou original de Grigorescu). Ca dotări, reședința lui Dinu Mihail a fost prevăzută cu instalație electrică și încălzire centrală. Construit pe 2 etaje, palatul are 36 de încăperi, dintre care amintim holuri, antreuri și săli de așteptare, birouri, bibliotecă, camere pentru proprietari și pentru personal, sufragerii și saloane, băi, bucătării, cămară și acareturi (grajd, garaj, șopron). În prezent, în curtea din fața Palatului Jean Mihail este amplasat bustul pictorului Theodor Aman, operă a sculptorului Ion Jalea.

Parcul “Nicolae Romanescu”, cunoscut de a lungul timpului şi sub numele de Parcul Bibescu, Parcul Independenţei sau Parcul Poporului, se află pe locul unde, la mijlocul secolului al XIX-lea, se afla moşia şi grădina familiei Bibescu. Grădina, amenajată de un grădinar neamţ, la iniţiativa marelui logofăt Ioan (Iancu) Bibescu, era amenajată cu pavilioane, bănci, sere. Dupa 1848, aflată în stare avansată de degradare, grădina a fost cumpărată de magistratul oraşului de la marele logofăt Ioan Bibescu, scopul cumpărării fiind acela de a o transforma într-o adevărată grădină publică pentru recreerea locuitorilor oraşului. Evenimentele desfăşurate pe plan intern care au dus la Unirea Principatelor au făcut ca aceasta dorinţă a domnitorului Barbu Ştirbei să nu mai poată fi realizată. La sfârşitul secolului, după mai puţin de 50 de ani de la cumpărarea de către oraş a grădinii de la logofătul Iancu Bibescu, fosta grădină devenise una din cele mai insalubre zone ale oraşului. Lacul era un focar de infecţie iar pe una dintre marginile sale s-au construit grajdurile Primăriei. Peste ani casa Bibescu a devenit pe rând depozit de tutun, spital în timpul războiului de independență, azil de bătrâni sau reședință episcopală. În 1898, după desemnarea lui Nicolae P. Romanescu ca primar, se votează un proiect de modernizare a oraşului, unul dintre obiectivele programului fiind acela de a se înfiinţa parcuri şi grădini. Pentru a-şi pune în practică ideea de înfrumuseţare a oraşului, Nicolae Romanescu avea nevoie şi de această zonă. Arhitectul desemnat pentru realizarea acestui proiect a fost Edouard Redont, cel care a proiectat si Expoziţia Naţională din Parcul “Carol I” din Bucureşti. Construcţia parcului a început în anul 1897 şi a fost inaugurată în 1903 în prezenţa Regelui Carol. Edouard Redont a dus proiectul viitorului Parc Romanescu la Expoziţia Internaţională de la Paris (1900), iar proiectul a fost premiat cu Medalia de Aur. Parcul a fost realizat în stil romantic, o sinteză a arhitecturii şi picturii peisagere. Se regăsesc fragmente din tablourile impresioniştilor francezi din secolele XVII-XIX, cât şi ale pictorilor olandezi. Redont a dat dovadă de geniu la momentul întocmirii proiectului, venind cu idei foarte îndrăzneţe: au fost aclimatizate sute de specii de arbori, arbori care în mod normal nu cresc în condiţiile climatice ale României, a redesenat lacul, a proiectat podul suspendat, a proiectat castelul, a improvizat dealuri şi văi, drumuri, alei şi poteci care însumează peste 35 kilometri lungime totul fiind lucrat în cel mai mic amănunt. Castelul Fermecat a fost imaginat de mintea ingeniousă a lui Redont ca o îmbrăcăminte pentru imensele bazine de apă ce serveau la irigarea parcului, în anii în care totul era proiectat pentru a arăta perfect peste 100 de ani. Grădina zoologică a fost construită tot la începutul secolului. Lângă ea - debarcaderul, iar în apropierea lor se găseşte chioşcul rotund al fanfarei, chioşc comandat la atelierele din Viena. Lângă acesta este teatrul de vară. La marginea de sud-est a parcului se găseşte hipodromul, întins pe o suprafaţă de 20 ha, cel mai mare din ţară la începutul secolului. Inaugurat în 1903, era folosit pentru curse de trap şi galop. După cel de-al doilea Război Mondial partea din faţa tribunei a fost transformată în teren pentru concursurile de sărituri peste obstacole. Din anul 2000 nu s-a mai desfăşurat nicio activitate în cadrul hipodromului. În 1943, ca un omagiu adus celui care s-a ocupat îndeaproape de realizarea parcului, la intrarea principală, a fost ridicat un bust al lui Nicolae Romanescu. De a lungul timpului au fost executate numeroase lucrări care au sporit frumuseţea parcului. Între anii 1954 - 1956 s-a construit portalul existent azi la intrarea principală, s-a realizat împrejmuirea cu gard cu stâlpi şi soclu de beton şi plasă de sârmă, a fost reconstruit şi mărit debarcaderul. În anul 1964 a fost modernizat iluminatul public şi a fost construită o seră de 1050 metri pătrați , prestigioşi creatori români contribuind cu numeroase lucrări de artă plastică la frumuseţea acestui loc. Parcul "Nicolae Romanescu", cel mai mare parc natural din estul Europei, ca întindere se află pe locul doi în România, aproximativ 90 de hectare, după Herăstrău, zonele verzi, aleile şi zonele împădurite, conferindu-i statutul de cea mai mare zonă verde urbană din România. Suprafața totală a parcului este de 96 de hectare și cuprinde, pe lângă plantațiile ornamentale de arbori și arbusti, o întindere de apă de peste 4 hectare, un hipodrom de 20 hectare. drumuri, alei și poteci care însumează peste 35 kilometri lungime. Parcul este dotat cu un amfiteatru pentru spectacole, o mică gradină zoologică, una dintre cele mai vechi din țară, inaugurată în anul 1906 și câteva restaurante. Astăzi parcul este declarat monument istoric.

Casa studenților - Universitatea din Craiova

Consiliul Uniunii asociațiilor studenților comuniști

2 mai 1988 - Inaugurarea Casei studenților din Craiova

Casa de Cultură a Studenților din municipiul Craiova (C.C.S.) a luat ființă exact acum mai bine de o jumătate de secol, în anul 1964, devansând cu un an înfiinţarea Universităţii din Craiova. Mai întâi, CCS Craiova a activat în Palatul „Nicolae Titulescu”, sub supravegherea Ministerului Învăţământului. În anul 1979, nevoia de extindere a activităţilor a dus la mutarea sediului Casei de Cultură a Studenţilor la adresa din strada Eugeniu Carada, demarându-se lucrările şi pentru construirea unor noi corpuri de clădiri, inclusiv a unei săli de spectacole de mari dimensiuni. După 9 ani de munca asiduă, lucrarile au luat sfârșit, astfel că pe 2 mai 1988 Sala mare de specatacole a fost dată în folosință. Curând, sala a intrat în conştiinţa studenţilor datorită desfașurării primului festival studențesc „Jazz, Folk, Rock”. Datorită impactului mare al acestui eveniment de amploare, toate Casele de Cultură din țara au preluat ideea și astfel s-a ajuns la prezentarea evenimentului în celebra revistă Billboard. De-a lungul vremii, Casa de Cultură a Studenţilor a organizat și a desfășurat proiecte și acțiuni cultural-artistice, educative, dar şi distractive, turistice, sportive şi de agrement, destinate cu precădere studenților. Casa de Cultură a Studenților Craiova a fost și rămâne un loc deschis tuturor studenților voluntari, ajungând să devina una dintre cele mai active instituții de acest gen. De aici au plecat nume mari în show-biz-ul românescu, precum Gabriel Cotabiță, Aurelian Temișan, Vacanța Mare sau Janina Matei. Casa de Cultură a Studenţilor a reprezentat de la începuturi un spaţiu al spiritelor tinere şi libere, al culturii autentice, oferind tinerilor o alternativă elevată de petrecere a timpului liber. Această instituţie reprezintă un mediu în care se dezvoltă calităţile artistice şi morale ale tinerilor studenţi, fiind totodată un spaţiu de manifestare pentru experimente culturale, precum şi de promovare şi afirmare a tinerelor talente. La 50 de ani de la înfiinţare, Casa de Cultură a Studenților a rămas edificiul cultural care găzduiește, formează, promovează și afirmă talentul studenților care frecventează formațiile, cursurile, cluburileși multiplele activități organizate de CCS sub îndrumarea referenților de specialitate. Totuşi, în ciuda faptului că lucrările de modernizare nu au lipsit, activitatea CCS Craiova este limitată de rigorile bugetare omniprezente în domeniul cultural şi educaţional. Pierderea unei părţi consistente din spaţiul în care îşi desfăşura activitatea (clădirea veche, reintrată în posesia moştenitorilor legali) precum şi valuri succesive de restructurări ale personalului şi-au spus cuvântul asupra activităţii Casei de Cultură a Studenţilor. Speranţa Casei de Cultură a Studenţilor este ca, odată cu mult aşteptata Lege a descentralizării şi intrarea sub tutela Primăriei Municipiului Craiova, activitatea sa să capete şi mai multă strălucire şi eficienţă, iar contribuţia studenţilor la transformarea Craiovei într-o adevărată capitală culturală să fie una de excepţie. Sediul instituției este situat pe Strada Eugeniu Carada, la nr. 10.

Insigna - A III-a consfătuire de insignografie

Craiova 16 - X - 1977

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras -Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5 - 6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13 - 14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide.

Împăratul Traian, nume complet, Marcus Ulpius Nerva Traianus(născut la data de 18 septembrie 53 în localitatea Italica Santiponce şi decedat la dat de 9 august 117 în localitatea Selinus Cilicia), împărat roman între anii 98 – 117, a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului roman (Dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

Columna lui Traian este un monument antic din Roma, înalt de 35,07 metri, construit din ordinul împăratului Traian care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian , în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminat în anul 113 , basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carara, fiecare cântărind 40 de tone. Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în secolul al XVI-lea cu o statuie a Sfântului Petru. Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a servi ca mausoleu (după deces, cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei). Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101 - 102 (în partea de sus a columnei) şi 105 -106 (în partea de jos). Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei. Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice, prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naștere" al poporului român.

***

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România. Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Insigna sportivă - C.F.R. Craiova România

(Căile Ferate Române).

CFR Craiova este un club de fotbal din România care s-a retras din competiția Ligii a III-a din România în sezonul 2008–2009 din cauza lipsei finanțării. Echipa s-a înființat imediat după cel de-al doilea război mondial, în anul 1945. În anul 2006, CFR Craiova a fuzionat cu Gaz metan Podari, formând echipa Gaz metan Craiova. În urma fuziunii, o ramură a echipei a refuzat desființarea, evoluând și următoarele două sezoane (2007–2008 și 2008–2009) în Liga a III-a concomitent cu clubul nou înființat. Între timp, Gaz Metan Craiova a reușit promovarea în Liga a II-a, iar CFR Craiova s-a desființat din cauza lipsei de fonduri, în anul 2008. Alte nume ale echipei de-a lungul vremii au fost: Locomotiva, Feroviarul, Electro-CFR și Știința CFR. Echipamentul tradițional de joc al echipei era colorat în alb și vișiniu. Jocurile de acasă ale echipei aveau loc pe stadionul Progresul de 3000 de locuri pe scaune.

Insigna - industrială mecanică agricolă Craiova

Deoarece continua reformă a învățământului românesc a schimbat denumirea și specificul multor licee și școli românești, nu am găsit niciun fel de informații despre acest liceu și nici despre transformarea sa în altă instituție de învățământ craiovean. Dacă cineva m-ar putea ajuta i-aș fi sincer recunoscător.

Municipiul Craiova (în germană Krajowa 1718-1739) este reședința județului Dolj, denumită și „capitala Olteniei”. Conform ultimului comunicat al Institutului Național de Statistică, în anul 2009 orașul avea o populație de 298643 de locuitori. Municipiul Craiova este situat în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116 m. Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic, fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului. Prima atestare documentară a orașului provine din anul 225, pe documentul istoric Tabula Peutingeriană. Sus este reprezentată stema municipiului Craiova şi jos câteva monumente de cultură și arhitectură ale orașului, din vremuri diferite.

Sucursala BNR

Biserica Sfânta Treime

Biserica Madona Dudu

Biserica Sfântul Ilie

Școala Madona Dudu

Administrația fiscală

Palatul Elise G. Alexandrescu

Colegiul național "Elena Cuza"

Institutul Sfânta Maria

Gara

Gimnaziul fiilor de militari

Muzeul Aman

Banca Olteniei - Hotelul Palace

Casa Iancu Pleșea

Casa Vălimărescu

Biserica Sfântul Dumitru

Monumentul Regelui Carol I

Piața Nouă

Biserica Mântuleasa

Institutul Arnold

Librăria Socec et Comp

Hotelul Minerva

Casa de cultură

Liceul Carol I

Liceul externat de fete "Regina Elisabeta"

Dolj este un județ în provincia istorică Oltenia din partea sudică a României,aflat în regiunea cea mai mănoasă și roditoare a Câmpiei Dunării și a Olteniei, într-o zonă ce a oferit, de-a lungul timpului, condiții de climă și mai ales sol, dintre cele mai prielnice. Județul se întinde pe 7414 kilometri pătrați numără aproximativ 734000 de locuitori având capitala în municipiul Craiova. Din punct de vedere administrativ județul se compune din; 3 municipii - Craiova, Băilești și Calafat, 4 orașe - Bechet, Dăbuleni, Filiași și Segarcea precum și 103 comune. Sus am postat harta, stemele comunistă și actuală ale județului Dolj, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.