Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1940 Banca Națională a României a emis un set de 6 monede (medalii) comemorative dar și în circulație dedicate împlinirii unui deceniu de domnie a regelui Carol al II-lea. Aici vă prezint o monedă de 100 de lei. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată o coroană din ramuri de laur pe stânga și ramuri de stejar pe dreapta, ramuri legate în partea de sus a monedei prin cifra romană X. Peste cunună sunt prezentate şase scuturi cu stemele Moldovei, Dobrogei, Transilvaniei (în dreapta imaginii, de sus în jos) și Munteniei, familiei Hohenzollern şi Olteniei (în stânga imaginii). Între vârfurile ramurilor coroanei, în partea de jos, este inscripționată valoarea nominală 100 LEI, iar sub aceasta, foarte aproape de marginea monedei, sunt inscripționate numele gravorilor - A.MURNU - H.IONESCU. În centrul aversului este reprezentată coroana regală a României deasupra unui cerc în care se află monograma regelui Carol al II-lea (doup litere, C mare de tipar, îmbârligate). În stânga monogramei, de jos în sus, e aplicată inscripția 8 IUNIE 1930, iar în dreapta, de sus în jos, inscripția 8 IUNIE 1940. În centrul reversului, în interiorul unui cerc continuu, este redat chipul regelui Carol al II-lea privind spre dreapta. Chipul regelui e înconjurat de inscripția: “CAROL II – REGELE ROMÂNILOR”, între inscripție și marginea monedei fiind reprezentată o cunună de spini.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 1940, material compoziție – aliaj aur și cupru (aur 90% și cupru 10%), forma – rotundă, diametrul – 35 milimetri, greutatea – 32,5 grame, margine cu zimți, tiraj – necunoscut cu exactitate și gravori – A.Murnu și Haralamb Ionescu.

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern - Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale, regina Maria. Pe toate piesele setului scrie 8 IUNIE 1930. Aceasta este ziua în care s-a votat de către parlament, printr-un act neconstituţional, urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, chiar a doua zi după întoarcerea prinţului în ţară. Carol ar fi trebuit să-i urmeze la tron regelui Ferdinand. În anul stingerii din viaţă a regelui Ferdinand însă (1927), prinţul Carol, deşi căsătorit cu prinţesa Elena şi avînd un copil cu ea, pe Mihai, renunţase de un an deja la succesiunea sa la tron pentru a-şi continua nestingherit relaţia cu amanta sa, domnişoara Wolf, cunoscută de români şi sub numele de Lupeasca. Adevărate scene de telenovelă am putea spune. Parlamentul luase chiar din 1926 act de această renunţare, numind succesor al regelui Ferdinand pe tînărul Mihai (născut pe 25 octombrie 1921). Mihai a apucat să domnească numai între 1927 şi iunie 1930 ajutat de regenţa alcătuită special şi al cărui cap era patriarhul Miron Cristea. Ajutat de Partidul Liberal, prinţul Carol s-a întors în 1930 ca uzurpator al propriului său fiu, devenind Carol al II-lea, tehnic vorbind, printr-o lovitură de stat. Un rege neconstituţional care a adus imoralitate şi corupţie României. Privind obiectiv am putea judeca pe regele Carol al II-lea ca fiind cel de-al patrulea rege al României în ordinea succesiunii la tron, după Carol I, Ferdinand şi Mihai, în ciuda stereotipului vehiculat în prezent. În 1938 Carol al II-lea a devenit dictator ignorînd parlamentul. În 1940 deja, nemaifăcînd faţă situaţiei interne şi externe, Carol abdică lăsînd puterea în mîinile generalului Antonescu. Fostul suveran se stabileşte în cele din urmă în Portugalia, căsătorindu-se (la Rio, în 1947) cu cea pe care o avusese făţiş amantă spre oripilarea unui popor atît de credincios precum poporul român. Rămăşiţele sale pămînteşti s-au întors în ţară pe 13 februarie 2003 şi au fost înmormîntate a doua zi în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş.
2. În data de 28 octombrie 2019, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic monede din aur și alamă pentru colecționare și a pus în circulație o monedă din alamă, cu tema Desăvârșirea Marii Uniri – Regina Maria. Aversul monedelor îi prezintă pe regele Ferdinand I și regina Maria vizitând trupele române pe front; inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „_____LEI (BANI)”, stema României și anul de emisiune „2019”. Pentru recunoașter moneda de colecționare de 50 bani are aplicată pe avers, undeva spre marginea din dreapta litera mare de tipar N, în cadrul unui cerculeț. Reversul monedelor prezintă portretul reginei Maria și inscripția în arc de cerc ,,REGINA MARIA”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Moneda 500 lei pentru colecționare: valoarea nominală - 500 lei, metal compoziție – aur, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametrul – 35 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof, cant – neted, tirajul – 500 exemplare și prețul unitar de achiziție fără TVA – 9550 lei.

Moneda 50 bani pentru colecționare: valoarea nominală – 50 bani, metal compoziție – alamă (Cu80Zn15Ni5), formă – rotundă, diametrul – 23,75 milimetri, greutatea – 6,1 grame, calitatea – proof, grosime la chenar – 1,9 milimetri, cant – inscripționat cu ROMÂNIA de două ori cu steluță între cele două cuvinte, tirajul – 50000 exemplare și prețul unitar de achiziție fără TVA – 9,5 lei

Moneda 50 bani pentru circulație: aproape aceleași ca moneda de colecționare cu următoarele deosebiri: calitate – necirculată (UNC), tiraj – 5 milioane de exemplare și preț unitar de achiziție inclusiv TVA – 50 bani.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

TESTAMENTUL REGINEI MARIA

Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,
eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,
care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,
aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,
chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … ) Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
3. În data de 8 noiembrie 2019 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 70 de ani de la stabilirea relațiilor politico-diplomatice între România și Republica Populară Chineză. Aversul monedei prezintă imaginea Castelului Bran, edificiu istoric simbolic pentru România, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, anul de emisiune „2019” și stema României. Reversul redă o parte din Marele Zid Chinezesc, construcție istorică simbolică pentru Republica Populară Chineză, inscripția circulară ,,STABILIREA RELATIILOR POLITICO-DIPLOMATICE INTRE ROMANIA SI REPUBLICA POPULARA CHINEZA” și anul stabilirii relațiilor dintre cele două țări ,,1949”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: argint; puritate: 99,9%; formă: rotundă; diametru: 37 milimetri; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj: 500 bucăți și preț unitar de vânzare fără TVA: 395 lei.

Castelul Bran, situat intre Muntii Bucegi si Piatra Craiului, la 30 de km de Brasov, este singurul punct turistic care atrage sute de mii de turisti datorita unei legende, Legenda Contelui Dracula, deşi izvoarele spun ca Ţepeş ar fi trecut o singură dată pe aici, în drum spre Braşov. Initial Castelul Bran (in limba slava «brana» inseamna «poarta») a fost o fortareata cunoscuta sub numele de Dietrichstein, construita de Ordinul Cavalerilor Teutoni in anul 1212, care a fost cucerita de sasi spre sfarsitul secolului al XIII-lea. Prima atestare documentara este din 1377 cand brasovenii au primit, din partea lui Ludovic I d’Anjou, dreptul de a ridica cetatea pe locul fostei fortarete. Apoi, intre 1419-1424 a intrat in posesia lui Sigismund. La sfarsitul secolului al XV-lea a fost subordonata comitetului secuilor si sub domnia lui Iancu de Hunedoara a trecut sub conducerea voievodatului Transilvaniei. La 1 decembrie 1920, Castelul Bran a fost donat Reginei Maria a Romaniei Mari, in semn de recunostinta din partea orasului Brasov pentru contributia la Unirea cea mare de la 1918. Imediat dupa aceasta, timp de 7 ani, Castelul a intrat intr-o perioada de restaurare, sub conducerea arhitectului Curtii Regale, Carol Liman. Acesta a conceput ansamblul ca o resedinta de vara. Tot in aceasta perioada a fost construita si Casa de ceai. In timpul acestor lucrari, Castelul a fost dotat cu apa curenta de la o fantana sapata in stanca, adanca de 57 de metri si iluminat de la o uzina electrica cu turbina. De la aceasta uzina au fost apoi electrificate, in 1932, satele Bran, Simon si Moeciu. Apoi, in 1938, Regina Maria a lasat Castelul Bran drept mostenire Principesei Ileana, care l-a stapanit pana in 1948. Dupa abdicarea Regelui Mihai si expulzarea Casei Regale, Castelul a intrat in proprietatea statului, fiind abandonat si devastat. Abia in 1956 a fost amenajat ca muzeu de istorie si arta medievala. In 1987, castelul a intrat in restaurare, lucrare terminata in linii mari in 1993. In 2006 Castelul a fost retrocedat lui Dominic de Habsburg, urmasul Principesei Ileana. In iarna lui 2007 noul proprietar l-a scos la vanzare. Deoarece consiliul Judetean Brasov s-a arata dispus sa rascumpere Castelul, avocatii care se ocupau de tranzactie au cerut pretul de 60 milioane de euro. Dupa o ancheta efectuata de o comisie parlamentara concluzia a fost ca retrocedarea Castelui Bran catre Dominic de Habsburg nu s-a facut cu respectarea tuturor prevederilor legale. In final, Castelul Bran a trecut oficial în proprietatea lui Dominic de Habsburg de la 1 iunie 2009, cand avocatii Casei de Habsburg si conducerea muzeului au semnat procesele verbale de predare-primire a castelului. Nepot al Reginei Maria si fiu al Principesei Ileana, Dominic de Habsburg a dobandit Castelul Bran la aproape sase decenii dupa ce familia sa a fost fortata de regimul comunist sa paraseasca tara, pe cand el avea doar zece ani. Dupa ce Ministerul Culturii si Cultelor a retras majoritatea obiectelor din Castelul Bran, acestea au fost inlocuite cu obiecte si mobilier care au apartinut familiei de Habsburg, printre cele mai pretioase fiind Coroana,

sceptrul si un pumnal de argint care au apartinut Regelui Ferdinand, o fotografie-portret a Principesei Ileana cu semnatura acesteia, un acoperamant al patului Reginei Maria, cateva piese de mobilier, dar si o carte de oaspeti care a apartinut Reginei Maria acesta fiindu-i daruita, în 1920, de comunitatea brasovenilor si în care se pastreaza impresiile tuturor personalitatilor din tara si strainatate ce au trecut pragul castelului de-a lungul a aproape trei decenii. Potrivit unui reprezentant al aministratiei Castelului Bran, in castel va fi amenajata si o sala de proiectii cu imagini ale Arhivei Nationale de Film despre istoria familiei regale si a castelului, o camera a costumelor familiilor regale, precum si o sufragerie. In plus, in Turnul Rotund al castelului va fi amenajat un apartament de lux, pentru cei care vor sa stea sa petreaca o noapte in Castelul Bran. De asemenea, proprietarii castelului intentioneaza sa restaureze Casa de Ceai a Reginei Maria, aflata in incinta domeniului Bran, care sa fie apoi deschisa publicului. Intr-una dintre camerele castelului, a fost amenajata si o camera “Bram Stoker”, unde este prezentata legenda lui Vlad Ţepeş (cunoscut si ca Vlad Dracul), precum si a mitului lui Dracula. In curtea Castelului este amenajat un muzeu al satului ce prezinta viata taranilor din zona, munca si traditiile din zona Rucar-Bran. In perioada sarbatorii Halloween, Castelul Bran este destinatia preferata a turistilor americani si englezi. O noua atractie turistica oferita de noii proprietari este un numar de 10410 sticle de Merlot de Dealu Mare din 2007 botezat ad-hoc „Chateau Bran”, la 45 de lei sticla, si 1377 de sticle de Cabernet Sauvignon din acelasi an si aceeasi podgorie, la 160 de lei sticla „înnobilata” cu mentiunea „Reserve de l’Archiduc” si semnatura „Dominic”. „Ambele sortimente vor fi comercializate doar la Castelul Bran, sub denumirea «Chateau Bran. Revista americana Forbes a plasat Castelul Bran pe pozitia a doua in randul celor mai scumpe proprietati din lume, cu o valoare estimata la 140 milioane dolari.

Marele Zid Chinezesc este o construcție strategică cu rol de apărare pentru a apăra granița imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcție gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime de 21196,18 kilometri. Prima porțiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.e.n. în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord. În anul 214 î.H, împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare față de poporul nomad Xiongnu (numiți în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde și în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munților. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcția zidului numai piatră așezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcția interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip și piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălțime cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn. Nu se știe cu exactitate care din formațiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ și piatră. Pentru a-și proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) poruncește să fie legate între ele fortificații clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 5000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206 - 220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est și spre vest până la o lungime de 10000 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi). Șerpuind pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adânci, zidul este prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și turnuri înalte de apărare. Pavat cu piatră, era folosit ca șosea strategică dar și ca drum comercial. Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a ost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și este accesibilă turiștilor. Prima porțiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.e.n. în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord. În anul 214 î.H, împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare față de poporul nomad Xiongnu (numiți în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde și în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munților. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcția zidului numai piatră așezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcția interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip și piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălțime cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn. Nu se știe cu exactitate care din formațiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ și piatră. Pentru a-și proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) poruncește să fie legate între ele fortificații clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 5000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206 - 220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est și spre vest până la o lungime de 10000 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi). Șerpuind pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adânci, zidul este prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și turnuri înalte de apărare. Pavat cu piatră, era folosit ca șosea strategică dar și ca drum comercial. Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a ost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și este accesibilă turiștilor.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx_______

O PLACHETĂ, CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Centrul de organizare și cibernetică în construcții 1971 - 1981

Centrul de Organizare și Cibernetică în Construcții (C.O.C.C.) a fost înfiintat ca societate in anul 1968 si are sediul central în București, Calea Grivița, nr. 8-10. La mai bine de 50 ani de existență acest centru a devenit cea mai reprezentativă societate din România în domeniul de management-consultanță din sectorul de construcții-instalații-montaje. COCC este membru fondator a Camerei inginerilor consultanți independenți din România (CICIR), membru în patronatul societăților de construcții (PSC), colaboratoare a ARACO (Asociatia Romana a Antreprenorilor de Constructii). Data de 6 Decembrie 1968 a marcat aparitia COCC-Centru de Organizare si Cibernetica in Constructii-ca institutie de stat care a pus bazele a doua activitati – construcțiile și managementul - legate intrinsec si care, practic, au anticipat cu posibilitatile acelor ani germenii economiei de piață în România. Folosirea informaticii in luarea unor decizii manageriale a creat posibilitatea de realizare a unor banci de date cu ample programe de calcul au deschis o noua perspectiva sectorului de constructii, iar realizarea de catre COCC in anul 1980 a primului sistem integrat informatic-SICOP-a insemnat o premieră națională. Astfel toate activitatile importante din constructii-instalatii-montaje au putut sa fie monitorizate si sa fie permise luarea unor decizii optime, dar in conditiile acelor vremuri. Sfarsitul anului 1989 a gasit COCC in situatia de a putea gestiona o adevărată banca de date complexa pentru sectorul de constructii dar evenimentele acelor zile au creat si pentru COCC convulsii care au dus la pierderea unor informatii si diverse sincope in activitatea manageriala. Numele si prestigiul firmei a facut ca sa se poata trece peste aceasta perioada mai tulbure si in scurt timp COCC a revenit pe piata constructiilor din Romania cu rezultate unamim recunoscute! COCC s-a privatizat integral in anul 1994 si este astazi purtătoarea și continuatoare unui vast patrimoniu de date si informatii, grupate in banci de date solicitate de diverse institutii de stat si private, iar cei peste 10000 de beneficiari-unitati de executie, proiectare, regii, autoritati in domeniu-din tara, dar si strainatate (Republica Moldova, Israel) stau marturie in acest sens. Din anul 2006 activitatea de management si productie se desfasoara prin firma COCC SOFT CONSTRUCT care a preluat legal brandul si activitatea de baza a COCC.

Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport

Record R.P.R. pe 1 km start de pe loc 1252

(automobilism - Republica Populară Română)

Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) a fost un organism național rezultat din transformarea O.S.R. (Organizația Sportului Românesc) care a condus o perioadă de timp sportul românesc (9 august 1949 – 2 iulie 1957). Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfasurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. Acest organism avea filiale teritoriale și locale care funcționau pe lângă primăriile regionale, raionale sau comunale. Pentru rezultate meritorii obținute în activitatea sportivă competitorii primeau insigne robuste strident colorate, încărcate cu simboluri comuniste, dar și diplome, care tot așa, erau divers colorate și cu multe simboluri comuniste pe ele. CCFS a funcționat pe lângă Consiliul de Miniștri și în data de 2 iulie 1957 este transformat în Uniunea pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.) - organizatie obsteasca, de masă pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania.

Raliul automobilistic este o întrecere de regularitate și rezistență, organizată pe parcursul a sute sau mii de kilometri pe drumuri cu diferite dificultăți, deschise traficului rutier obișnuit. Cu ocazia raliurilor automobilistice se testează calitățile piloților dar și calitățile mașinilor înscrise în competiție. De reținut că și întrecerile cu motociclete se numesc tot raliuri. Raliurile se organizează pe clase speciale de motorizare.

Insigna - Cupa U.T.C. '79 (oină)

(Uniunea Tineretului Comunist)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret și rezerva de militanți a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizația s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru UTC.

Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea conform cronicilor și hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar la anul 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. Oina este un joc sportiv practicat în aer liber, pe un teren dreptunghiular, preferabil acoperit cu iarbă, între două echipe de câte 11 jucători. Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu un baston sau bâtă). Sus am postat logo-ul Federaţiei Române de Oină şi o carte poştală cu jocul de oină, din perioada comunistă a României.

(Alexandru Ioan Cuza)

150 ani de la Unirea Principatelor Române

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei.

Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicipatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:

"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;
Scoatem țara din vâlcea
Trăgând cu toții la jug
...Unii HĂIS și alții CEA!"

Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei, rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman. Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cu; “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:”

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…
Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România
Prinţ străin cu moştenirea tronului …
Neutralitatea pământului Principatelor
Puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei

Propunerea este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă. Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din Moldova. Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea natională; că ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe, suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune, acelaşi geniu şi acelaşi suflet”. Dorinţele exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial. Nu s-a acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii (Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost;

Aceiaşi organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni într-o singură armie”
Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
Garantarea libertăţii individului
Acces liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate
Acceptarea exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri corespunzătoare
Anularea oricăror privilegii
Îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare

Se poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase doar pe jumătate. Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua jumătate a Unirii. Prin hotărârea Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare principat.

Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Roman, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în anul 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din anii 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Roman și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare ca puțini și-au dat seama ca acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casă parintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)

Despre Fresca Ateneului Român. In sfera aceluiasi interes pentru decoratie intra si preocuparea constanta formulata de C. Exarhu si Al. Odobescu inca din 1888, de a se realiza o monumentala fresca pe peretele circular al salii, fresca ce trebuie sa evoce momentele cele mai importante ale istoriei noastre nationale, dar in acelasi timp sa creeze o imagine fidela a specificitatii sufletului romanesc.

Propunand in anul 1901, un proiect in spiritul celor aratate mai sus pictorul Stefan Popescu dorea realizarea acestei picturi de 300 mp pe panza, considerand ca astfel nu va trebui sa fie inchisa sala pentru un timp. Dar lipsa de fonduri suficiente face ca proiectul sa taraganeze multi ani. In sfarsit, este acceptat proiectul prof. Costin Petrescu pentru realizarea unei fresce ce reprezinta in 25 de episoade momente importante din istoria romanilor. Fondurile au provenit din subscriptie publica. Lucrarea în lungime de 75 mp și lățime de 3 metri, începută în 1933 în tehnica "al Fresco" va fi inaugurata la 26 mai 1938. Consideram ca este interesanta o succinta descriere a scenelor deoarece valoarea lor ideatica este net superioara valorii artistice, fapt ce nu ne surprinde avand in vedere caracterul programatic al lucrarii si necesitatea de a supune compozitia, desenul si culoarea spatiului oferit, intr-un ansamblu cu anumite coordonate plastice si decorative. Dar să urmărim succesiunea episoadelor:

Traian pătrunde în Dacia. Imparatul este prezentat in statul sau major, langa podul peste Dunare de la Turnu Severin.
Colonizarea Daciei. In fundal se vede monumentul de la Adam-Clissi. Legionarii patrund in Dacia.
Contopirea dacilor cu romanii este prezentata prin idila dintre o tanara daca si un soldat roman. Stela funerara reprezinta o piesa gasita in timpul sapaturilor de la Alba Iulia.
La orizont o sentinela romana strajuieste hotarul. Norii negri simbolizeaza apropiatele invazii barbare.
Invazia barbarilor.
Inceputul vietii romanesti patriarhale. Norii se risipesc, iar populatia coboara din munti si ridica locuinte si lăcășe de închinare.
Statornicirea: taranul roman isi pregateste armele: arcul si securea.
Descalecatul: de peste munti se iveste un cavaler calare, pe care populatia il primeste cu paine si sare.
Statul Militar: Mircea cel Batran parlamenteaza cu trimisii turci.
Statul Administrativ: in curtea Manastirii Moldovita, Alexandru cel Bun imparte dregatoriile statului.
Cruciada romanilor: Iancu de Hunedoara, Vlad dracul si Stefan al doilea ridica o oaste pentru izgonirea turcilor. In fundal apare castelul de la Hunedoara si Cetatea Poenari de la Arges. Figura lui Tepes Voda se zareste ca o umbra misterioasa.
Vremea lui Stefan cel Mare. Un taran isi face lance din fierul coasei. Stefan in fata Cetatii Sucevei primeste pe trimisii Papei care ii aduc spada si titlul de "Ostas al lui Christ".
Epoca de pace si credinta. Neagoe Basarab si familia sa ies din Biserica episcopala de la Curtea de Arges (deasupra lojii Romaniei).
Epoca lui Mihai Viteazul. Domnitorul intregitor al neamului se pregateste sa intre in Alba Iulia.
Epocile culturale: Matei Basarab, Vasile Lupu (in fundal Cetatea Targoviste si Biserica 3 Ierarhi), Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu (Manastirea Hurezu si mesterul ei Parvu Mutu).
Rascoala lui Horia, Closca si Crisan. Cei trei eroi sunt prezentati in fata bisericii de la Tebea (Tara motilor). Gheorghe Lazar apare ca un personaj de legatura intre acest episod si cel care reprezinta miscarea lui Tudor Vladimirescu.
Domnul Tudor in fruntea pandurilor intra in Bucuresti si primeste din partea politiei, zapis de consfintire a drepturilor cerute de Adunarea poporului. Alaturi apare episcopul Argesului si o cula, indicând originea lui Tudor Vladimirescu.
Anul 1848, in Transilvania cu Avram Iancu care porneste la lupta.
Anul 1848, in Tara Romaneasca si Moldova. Bonjuristii fraternizeaza cu taranii.
Alexandru Ioan Cuza improprietareste taranii. In planul al doilea apare Kogalniceanu.
Unirea Principatelor in 1859. Doua femei in costume nationale deapana acelasi fir.
Carol I si razboiul de independenta. Domnitorul primeste un steag capturat de la inamic. In scena apare si I.C. Bratianu.
Realizarea intregirii nationale: 1918. Pe front soldati intre sarme ghimpate.
Regele Ferdinand I si Romania Mare. La Alba Iulia regele si regina Maria. In suita apare generalul Berthelot. Toti trec prin fata unor femei ce simbolizeaza Vechiul regat, Transilvania, Basarabia si Bucovina.
Ultima scena ar fi trebuit sa-l reprezinte pe Carol al II-lea, fondatorul orasului modern, care alaturi de Mihai I coboara in mijlocul poporului pentru a patrona stiintele, literatura, artele si industria. Varianta aleasa ulterior reprezinta poporul cu steaguri, care sarbatoreste infaptuirea Romaniei Mari. Din punct de vedere plastic aceasta ultima scena este tratata diferit fata de restul frescei, culoarea fiind mai vie si desenul mult mai liber.

In ansamblu, fresca este realizata intr-o maniera oarecum libera, putand vorbi de un stil realist plat. Dominanta cromatica este rece, abundand in cenusiuri. De aici efectul general usor estompat, fara accente plastice deosebite. Aceste caracteristici ale frescei ar putea semnifica la prima vedere ca lucrarea este lipsita de interes artistic. Totusi, in ansamblul salii aceste date devin intr-un fel calitati, lucrarea ocupandu-si locul sau cu discretie, ca un fel de pandant al tonurilor calde de rosu si auriu din luxurianta bogatie decorativa a cupolei. Slujind frumoasei idei ca istoria nationala trebuie prezentata ca o carte deschisa, in care fiecare privitor sa gaseasca ceva din maretia trecutului si astfel sa mediteze la valorile spirituale, morale ale poporului nostru, fresca Ateneului este semnificativa pentru caracterul emblematic al monumentului.

Placheta - Direcția Informații Militare

Statul Major General

Ministerul Apărării Naționale - România

Înfiinţarea, la 12 noiembrie 1859, a Secţiei a II-a din cadrul Statului Major al armatei Principatelor Unite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza rămâne actul major de voinţă prin care Direcţia informaţii militare şi-a început activitatea. De-a lungul timpului, Direcţia informaţii militare a funcţionat neîntrerupt, sub diferite denumiri, adaptându-se permanent la evoluțiile mediului de securitate regional și global. Structura actuală, expresie a schimbărilor succesive, reprezintă un sistem modern, articulat, preocupat permanent de adaptarea la standardele NATO şi de adoptarea celor mai noi metode şi mijloace de informaţii militare care să satisfacă interesul naţional şi aliat, în prezent şi de perspectivă. Direcţia informaţii militare, prin structurile sale şi prin unităţile subordonate operaţional, adaptate standardelor euroatlantice, a devenit în prezent o instituţie care asigură prin intermediul dispozitivului ataşaturii apărării reprezentarea diplomatică militară a structurilor Ministerului Apărării Naţionale în relația cu alte state. Totodată, Direcția informații militare este autoritate naţională în ceea ce priveşte capabilităţile SIGINT şi de război electronic şi autoritate operațională națională a sistemelor de culegere și exploatare a informațiilor despre câmpul de luptă. În aceeași notă, subliniez efortul constant și rezultatele deosebite obținute în urma participării cu forţe şi capabilități de informaţii la operaţii în afara teritoriului statului român, sub egida ONU, NATO, UE sau în cadrul coaliţiilor și iniţiativelor regionale.

Statul Major General (S.M.G.) este structura militară de specialitate, prin care şeful Statului Major General exercită conducerea întregii structuri de forţe a Armatei României şi este investit cu competenţe specifice în domeniul militar. Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major General a avut şi are, prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare. Sus am postat logo-ul S.M.G.. De la înfiinţare, Statul Major General/Marele Stat Major (S.M.G./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război/Ministerul Forţelor Armate) - şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui minister, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism şi sobrietate în deciziile adoptate şi receptivitate la experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice. Primele structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în anul 1831, sub denumirea de Ştabul Oştirii, al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti. Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare.” După înfăptuirea actului Unirii, în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din data de 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiunile sale de ministerele de Război, existente în fiecare principat. La 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înființat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla şi un Şef al Statului Major al Armatei. Structura şi atribuţiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînfiinţat. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative la război, studiul forţelor militare a diferitelor state”.

Ministerul Apararii Nationale este organul de specialitate al administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, prin care este condusa activitatea in domeniul apararii nationale, potrivit prevederilor legii si strategiei de securitate nationala, pentru garantarea suveranitatii, independentei si unitatii statului, integritatii teritoriale a tarii si democratiei constitutionale. Ministerul Apararii Nationale raspunde in fata Parlamentului, a Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii pentru modul de aplicare a prevederilor Constitutiei, a celorlalte acte normative in vigoare, a hotărârilor Guvernului si ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, precum si ale tratatelor internationale la care România este parte, in domeniul sau de activitate. Sediul ministerului este situat în București, pe strada Izvor, la numerele 3 - 5. Deasupra am postat logo-ul şi clădirea instituţiei.

__________ooOoo__________